Nu stiu daca ati observat din multiplele mele lamentari, dar cand vine vorba despre campionatul de copiat, n-o sa ma gasiti niciodata in tribune.

In Romania, problema copiatului si a furtului intelectual nu se rezuma doar la diverse si colorate personaje de pe scena politica. E o boala de fond, care poate aparea inca de la primele ore dormite in sala de clasa. E o problema aparent inofensiva, dar care te scoate din sarite cand, peste ani, cei acuzati de plagiat sunt chiar oamenii care ar trebui sa-l sanctioneze.

Cred ca si acum tin minte prima data cand am auzit in scoala generala: “Da-mi si mie sa ma uit, ca nu copiez tot!” Prima intrebare care m-a lovit atunci si care ma bantuie si acum este “De ce?”. Ce castig daca te las sa-mi copiezi munca si, mai ales, ce castigi tu? O scutire temporara de la un efort pe care ar fi trebuit sa-l faci. O scutire care va deveni in scurta vreme principalul tau mecanism de a te “descurca”. Da, exact! Eram unul din aia naspa care tinea mana pe ce scria in timpul lucrarilor de control si nu imi e rusine sa recunosc (ba da, imi e putin, dar nu ma ajuta).

Pe de-o parte, faptul ca scriam cu mana stanga ma facea sa “acopar” implicit jumatate de caiet. La asta se adauga si nevoia de concentrare. Cele doua nu erau insa singurele motive pentru care nu-mi placea sa las oamenii sa se “inspire” din lucrarile, temele, referatele si munca mea in general. Motivul era ca, la materiile la care eram bun, mi-am aratat mereu disponibilitatea de a ajuta. De la a ajuta la probleme specifice, pana la a invata alaturi de anumiti oameni, desi ma dezavantaja. Imi amintesc ca in gimnaziu existau si profesori care incurajau si rasplateau comportamentul asta. Bine, e posibil sa nu-mi mai amintesc bine perioada, dat fiindca pe-atunci oamenii ascultau N*Sync fara sa fie amenintati cu arma.

Revenind insa la subiect, nu cred ca mi s-a intamplat sa-mi ceara cineva o lectie sau un curs si sa nu il ofer. Nu mi s-a intamplat sa raspund negativ la intrebari de tip “Zi-mi si mie cum se face chestia asta?” sau “Daca ma ajuti cu asta, te pun fundas in urmatorul meci!”. Problema aparea cand eram pusi in fata unui test notat sau a unei provocari. Atunci cand pe foaia aia trebuia sa fie produsul mintii noastre… datul, aratatul si inspiratul ma deranjau teribil.

(Aici urma sa fac o gluma, dar mi-a pierit cheful cand primul site pe care am gasit imagini recunostea cu mandrie ca fura imagini. Fara legatura cu afirmatia anterioara, poza a fost imprumutata de aici).

De ce am simtit nevoia unei paralele extinse cu spatiul copilariei si al adolescentei? Pentru ca, ne place sau nu, de la primii 15-20 de ani pleaca totul. De la gandirea pe termen scurt, de la nevoia unei solutii imediate, fara efort. “Nu invat doua saptamani, ca sigur imi da cineva sa copiez. Vad eu atunci, pe moment!” Nu conteaza ce meriti, ci conteaza sa treci testul, sa dai bine pe foaie, sa iei nota. E ca in vechiul citat din Confucius cu diferenta dintre a da unui om un peste si a-l invata sa pescuiasca. Intotdeauna mi s-a parut ca pescarii cu talent pedagogic sunt singurii valorosi. Altfel, peste gasesti in toate hypermarketurile.

Copiomania si multiplele ei simptome se agraveaza odata cu varsta. Ca pustan m-am ars de multe ori cand am decis sa-mi incalc propria regula si sunt convins ca si altii au patit-o. E imposibil sa nu fi trecut prin faza in care cineva copia de la voi si un corector zelos decidea ca lucrarea voastra merita o nota mai mica. Dezamagirea simtita de un pusti de 10 ani nu e nimic in comparatie cu dezamagirea simtita de profesionistul de 30 al carui loc e luat de un amator. Amator cu false recomandari, cu lucrari de absolvire plagiate si proiecte la care singura lui contributie a fost prezenta in sala. Nu mi s-a intamplat, dar cunosc destui care au patit-o. Cum apar genul asta de impostori? Simplu. Societatea romaneasca le permite sa viermuiasca in fundal, sa-si treaca tezele si examenele prin tehnica “da-mi si mie” si sa ajunga sa controleze destine. Pentru ei este usor: trebuie sa se angajeze si au un test de trecut. Ce vor face? Nu vor copia tot. Se vor inspira putin…

Sa ne intelegem: problema nu este copiatul in sine, un fenomen mult prea complex, care nu poate si nici nu trebuie stopat (nu cand vorbim despre imitatie in arta sau stiinta). Pana si copiatul din timpul scolii are uneori farmecul lui. V-o spune unul care n-a copiat niciodata de la colegi, dar a copiat cu cartea pe masa la trei materii: religie, etica si deontologie. Serios. Respectivii profesori ne-au rugat sa facem ce credem ca este moral sau etic, iar noi, pustanii de generala si, mai tarziu, bobocii de facultate, am simtit nevoia sa le demonstram cat suntem de rebeli. Dar sa ne intoarcem la subiect. Problema nu e copiatul, ci scopul caruia ii serveste. Problema nu este copiatul, ci incapacitatea de a-i intelege contextul si consecintele.

Nu vad o problema in faptul ca in liceu poti sa schimbi un raspuns la romana pentru o formula la fizica. Nici macar “colaborarea” de la unele cursuri nu ma deranjeaza, cat timp e vorba despre o colaborare, nu de parazitism. Problema e ca anumiti oameni pot evita ani de zile orice forma de evaluare corecta, folosindu-se de metoda xeroxului. Nu vi s-a parut ciudat ca, atunci cand in sfarsit cineva a introdus niste camere video in salile de examen, au aparut sute de voci indignate? Printre ele, voci de parinti si voci de profesori! Chiar si asa, daca in unele cazuri s-a simtit presiunea parintilor obsedati de note, nu vad cum, la ani de zile dupa iesirea ta din sistem, vina ar mai putea fi a altora. Nu de alta, dar parintii aia tot copii care se “inspirau” au fost la un moment dat. Ar fi putut servi macar drept exemplu negativ.

Vad insa cum aceiasi oameni, ajunsi acum adulti, nu considera furtul intelectual furt. Vad cum aceiasi oameni n-au nici peste ani idee care e nivelul lor. Vad cum tineri care n-au trait comunismul, ajung sa il regrete din motive mai mult decat odioase. Si, mai grav, vad cum aceiasi oameni ajung in functii unde li se cere sa gandeasca pe termen lung, pentru altii. Da, fix ei. Cei care au cerut si primit totul mura in gura si pentru care tot ce a contat vreodata a fost sa treaca pe moment sau sa ia o nota buna. Oamenii lui “acum” ajung sa decida viitorul altora.

Mai grav mi se pare ca, in societatea romaneasca, descurcaretii sunt considerati tipii “cool”. Fraierii care au minimul de bun simt pentru a citi o lectie sau a invata o formula sunt considerati tocilari  (sau erau, habar n-am ce termen au mai nascocit mintile odihnite). Invazia de site-uri cu referate, teme si alte produse mediocre de sinteza din ultimii 10-12 ani nu ne-a prea ajutat. Acum smecherii nu mai depind de fraieri sau de tocilari, ci de simpla lor dorinta de a se “descurca”. Iar profesorii ii lasa. Ii lasa pentru ca sunt prost platiti, pentru ca sistemul este gresit conceput, dar, mai ales, ii lasa pentru ca spera. Spera ca oamenii astia sa nu ajunga vreodata in functii cu autoritate. Ii lasa si gresesc.

Daca, la fel ca mine, esti un adult fara copii si tocmai ai citit articolul asta, bucura-te ca nu vorbesc despre tine. Daca esti un pusti de generala sau liceu: “C tare frăţi-că! Sa terminat jcoala!”. Daca esti insa in postura de a influenta viitorul altora, avertizeaza-i de pe acum. Spune-le ca e mai bine sa ignore un curs care nu le ofera nimic, decat sa “se descurce”. Nu de alta, dar chiar daca Romania mai are multe de invatat, viata nu-i va lasa mereu sa se…inspire.

P.S: Voiam sa extind discutia si in zona drepturilor de autor si a ideii de de copyright, dar cred ca subiectul merita un articol separat. Intre timp, puteti vedea o dramatizare simpatica a lucrurilor de mai sus, intr-un sketch semnat Key & Peele.