Lupii Germani la Arenele Romane

Dacă titlul cu iz istoric v-a atras atenția, o să cer scuze de pe acum pasionaților. Ce urmează este o lungă cronică a concertului trupei Powerwolf de la București, din 27 noiembrie.

Din motive obiective am mai rărit în ultima vreme evenimentele muzicale, deși anul ăsta am reușit să văd vreo două. Am însă câteva trupe și artiști pe care vreau să-i prind live pentru că: îmi e teamă că se duc, mi-au plăcut într-o perioadă mai tulbure din viață sau pur și simplu mă distrează și îmi e teamă că voi deveni prea moș pentru ele.

Powerwolf intră în ultima categorie, o categorie populată de trupe de heavy metal talentate muzical, dar parodice prin imagine și versuri – oameni care fac mișto genul pe care-l cântă, omagiindu-l în același timp și făcând bani frumoși din asta. Cu alte cuvinte: nu știu dacă-mi plac atât de mult pe cât îi invidiez.

Pentru cei dependenți de categorii și subgenuri, Powerwolf sunt o trupă nemțească de power metal symphonic care, deși la nivel muzical nu aduce nimic nou, beneficiază de un solist fantastic, Karsten Brill, cunoscut și ca Attila Dorn. Powerwolf dispun și de o imagine care combină mituri din Estul și Centrul Europei (cu o fixație pe vârcolaci) cu hainele preoțești și machiajul întâlnit în horror rock și ulterior în black metal (deși diferențele sunt sesizabile față de ultimul).

E o trupă care prinde bine la metaliștii trecuți de 30 care-și amintesc de nebunia Nightwish, dar și la puștanii care vor ceva melodic și energizant, care să se califice totuși la heavy metal.

Originea trupei “povestită” de Powerwolf este că frații Greywolf (care nu sunt frați) l-ar fi găsit pe Attila Dorn în România, ultimul fiind un fost student sas de la Conservatorul din București.

E drept că îmi plăcea ideea că o trupă adulată la Wacken s-a născut aici, dar adevărul e nițel diferit: Karsten Brill (Attila) are rădăcini săseși și a vizitat de multe ori țara, dar nici el și nici ceilalți membri ai trupei nu s-au născut aici. Mai mult, înainte de Powerwolf, au cântat toți în aceeași trupă de stoner rock din Germania, Red Aim – încă de-acolo își inventaseră personaje dubioase de scenă.

Partea bună e că toți membrii trupei știu meserie, începând cu clăparul-impresar și încheiând cu toboșarul și compozitorul danez adus recent în trupă. Pe lângă asta, familiaritatea cu miturile românești e absolut fascinantă, mai ales că Powerwolf par să fi trecut de multă vreme de banalul Dracula. Dar să ajungem totuși la concert, nu?

Arenele Romane – 19.55 PM

Evenimentul a fost sold out cu mult înainte să ajung eu la culoarul de acces – aveam însă bilete la Golden Circle de multă vreme. Altfel, de fiecare dată când mă înghesui pe coridorul ăla care duce spre cortul încălzit (sau spre deșertul din timpul verii) de la Arene nu mă pot întreba decât dacă oamenii ăștia care fac „sold out” tot anul și care iubesc sincer trupele la care vin nu merită și ei un spațiu decent. Cumva, aș arăta spre organizatori, dar îmi e milă: habar nu am ce alt loc să le sugerez în București (pe stadionul Iolanda Balaș Soter nu se mai cântă de ceva vreme). Și de vreo 13 ani ni se tot promite o super Polivalentă.

Altfel, ca o bilă albă (sau neagră, că suntem metaliști), pot spune că verificarea biletului și controlul au mers excelent, în mare și pentru că pipăiala de la intrare a fost selectivă, iar Metalhead au adus pază cât pentru o lojă întreagă.

Ca de obicei, publicul a inclus oameni de toate vârstele și abilitățile. De fapt, doar la un concert Heavy Metal vezi o mămică trecută bine de 40 țopăind alături de fi-su (deși nu cunoștea trupa) sau un tip în căruciorul cu rotile ridicat de prietenii lui să vadă mai bine. Și tot aici poți să vezi o auditoare de 28 care face singură mosh pit.

Altfel, aș zice că în fața scenei a fost un raport 40/30/20/15, atât la nivel de vârste, cât și ca procentaj de oameni în sală. Da, stiu că adunate fac 105%, dar nu e heavy metal dacă nu trece de sută la volum…

Prețul jetoanelor pare să crească anual, apa plată ajungând acum să depășească de aproape 2 ori euro-ul, în contrapartidă cu numărul coșurilor de gunoi. Altfel, mă temeam sincer că ne-ar putea fi frig (chiar și la cort încălzit), dar la Golden Circle nu s-a pus problema: era atât de înghesuit și de ciudat amplasat, încât trăiai într-o eternă șaormă – în plus, aveai un singur bar, dar jetoane în celălalt colț al „sălii”.

Gloryhammer – 20.02 PM

Trupa din deschidere, scoțiano-suedezii de la Gloryhammer, nu s-au lăsat aproape deloc așteptați, în mare și pentru că nu-i aștepta nimeni. Cu excepția a vreo 10 tricouri Gloryhammer și a câtorva de la Sabaton (o trupă înrudită în sound cu Powerwolf), majoritatea celor 1000 – 1300 de oameni buluciți în sală aveau „uniforme” de la trupa cap de afiș (sau pulover de la birou, ca mine).

Gloryhammer sunt o trupă înființată de clăparul și solistul de la Alestorm, cu un notar care pe vremuri dădea probe de voce la Dragonforce. Serios, Thomas Winkler, când nu se îmbracă în armură verde, e cât se poate de contabil. Cum Alestorm îmi plac și i-am văzut recent, e normal ca și Gloryhammer să mi se pară cel puțin interesanți. De altfel, le-am și recenzat albumul.

Față de Powerwolf, care intră complet în propria poveste, Gloryhammer sunt atât de parodici, încât e imposibil să-i iei în serios. Pe scenă, în ora în care au ocupat-o, trupeții au cântat un power metal bombastic și plin de evenimente precum aruncări de ciocane, lupte cu goblini (serios), cereri de crowdsurfing și glume ciudat accentuate despre consumat butoaie cu bere. Asta și constatarea că în România pe toți ne cheamă Vladimir. Sincer, dacă și acustica ar fi fost la înălțime, poate că aș fi apreciat.

Din păcate, Gloryhammer s-au auzit decent… doar în ultimele rânduri. La Golden Circle a fost un dezastru sonor din care vocea lui Winkler (altfel foarte capabil ca solist) a răzbătut greu printr-un zgomot de unde clapele lui Bowes nu se auzeau, dar se auzea orice alt sunet de lângă scenă. Partea bună e că oamenii au făcut un fel de Best Of din cele trei albume de până acum cântând Hootsforce, Gloryhammer, Angus McFife și Goblin King of the Darkstorm Galaxy (da, așa se numește piesa, să trecem peste). Partea proastă e că m-aș fi bucurat dacă ar fi cântat mai puțin, dar mai inteligibil.

 

Altfel, o notă pentru toate trupele care vin în Romania (că si Godsmack o tineau cu expresii similare): vă roagă rockărimea de-aici să nu mai promiteți că “you will set this place on fire”, că s-a mai întâmplat si nu ne aducem aminte cu plăcere. Trecând peste gluma amară (apropo, încă puteți dona pentru Colectiv), e de remarcat că nici Powerwolf nu și-au folosit efectele pirotehnice, altfel comune in show-urile lor (o cunoscătoare fină de concerte de la noi spunea că și cortina lor avea urme de ars).

Powerwolf – 9.35 PM

Pe cât de punctuali au fost Gloryhammer cu intrarea, pe atât s-au lălăit cu ieșirea din scenă, trăgând de timp peste ora 21.00 și prelungind testele de sunet Powerwolf, care ar fi trebuit de fapt să intre la fix. Din fericire, am folosit inteligent timpul, în mare și pentru că am reușit să mă sincronizez cu ieșirile în masă la țigară a colegilor de sală. Notă pentru organizatori: s-a încheiat reprezentația unei trupe și nu face nimeni probe? Aprindeți naibii lumina!

Vă spuneam că Powerwolf nu se iau prea în serios (deși față de propria muzică au un respect remarcabil), nu? Ar fi și greu să o facă când una din piesele lor se numește Resurrection by Erection. Ei bine, asta nu a împiedicat vreo 15 oameni să participe la concursul „cel mai bărbos raton” și să se picteze pe față. Respectul meu merge către domnișoara cochetă al cărei prieten pusese fond de ten și pe geaca ei: al naibii norocos… ține de ea, frate!

Ajutați de sunetiștii români dar și de băieții lor de scenă (îmbrăcați în „călugări ai metalului”), Powerwolf au furat sala într-un mare stil: după ce a rulat piesa lui Ozzy Osbourne, Mr.Crowley, cortina roșie cu sigla trupei s-a ridicat pe un intro sumbru (Lupus Daemonis), după ce a lăsat să se vadă umbra lui lui Attila Dorn.

Powerwolf Arenele Romane - Vlad Stoiculescu

Setlistul Powerwolf a fost identic cu cel din Polonia… din fericire, dat fiindcă e fantastic de bine ales. Am putut asculta Fire & Forgive, Army of the Night, Amen & Attack, Killers with the Cross, Demons are a Girl’s Best Friend, Stossgebet, Armata Strigoi, Resurrection by Erection (da, și pe aia), We Drink Your Blood și, evident, Sanctified with Dynamite, prima piesă de la bis.

Powerwolf Arenele Romane - Vlad Stoiculescu

La balada Where the Wild Wolves Have Gone (mostră) a nins cu zăpadă artificială sau spumă de săpun (aici experții sunt indeciși) și scena a fost luminată de… telefoane. Asta după ce ținuserăm cruci în aer pe piesa anterioară. Singurul meu regret a fost Raise Your Fist, Evangelist, piesă pe care mi-ar fi plăcut foarte mult să o aud.

Powerwolf Arenele Romane - Vlad Stoiculescu

Ce ar mai fi de remarcat? Păi, în primul rând, vocea: Attila Dorn e un solist absolut fantastic cu o voce „de părinte” care trece efectiv prin tine. Al doilea lucru este că trupa asta este fantastic de animată: Attila se agită, vorbește (nu și în română, din păcate), improvizează, bea din pocale uriașe și agită cădelnițe.

Și dacă „frații” Greywolf nu fac mare lucru, Falk Maria Schegel (Christian Jost pe numele real) e cel mai activ clăpar pe care l-am văzut vreodată live (bine, ar mai fi și ăsta, dar e în alt film). Poate și pentru că e puțin manager, poate și pentru că se ocupă de recuzită… omul agită steaguri negre, țopăie, vorbește cu fantome și animă publicul. Dacă trupa n-ar avea atâtea pasaje de clapă, pun pariu că ar face și crowdsurfing.

Powerwolf Arenele Romane - Vlad Stoiculescu

Și dacă la Gloryhammer am fost terifiat de sunet, Powerwolf au sunat fantastic. Cuplat cu recuzita de scenă „sinistră” (treabă nemțească, ce să-i faci), poți spune că oamenii și-au intrat cu ușurință în rolul de „preoți ai heavy metal-ului”. De altfel, publicul s-a și declarat „posedat de metal” de câteva ori.

Powerwolf Arenele Romane - Vlad Stoiculescu

Că veni vorba de public: cu excepția unui omuleț foarte beat și a unu procentaj de 5-8% însoțitori, rar mi-a fost dat să văd atâția oameni care știau TOATE piesele unei trupe. Mă rog, nu e chiar greu de ghicit de ce: Muzica Powerwolf e distractivă pentru genul ei, dar și accesibilă.

 

Și chiar dacă nu m-am omorât cu ultimul album (unde-i felicitam că n-au venit să „dârdâie” la Arene, culmea) și chiar dacă deschiderea concertului m-a cam enervat, pot spune că a meritat cu prisosință efortul. Powerwolf sună „mai bine ca pe CD”, ca să citez un alt clasic în viață (pentru ăia mici: dați pe Google după Compact Disc) iar show-ul lor live a fost una dintre cele mai animate reprezentații de heavy metal din ultima vreme. Asta chiar dacă nu a fost prima lor venire în România.


Până una alta, văzând toți oamenii ăia de toate vârstele dornici să susțină o „liturghie heavy metal”, încep să cred că: băi, noi chiar suntem o religie (sau cel puțin un cult dubios de oameni simpatici care ascultă muzică supărată).

P.S: Dacă nu v-au ajuns mostrele din articol, găsiți poze mai profi pe pagina organizatorului.

3 Comments

  • Am fost acolo si am avut noroc de bilete tot la Golden Circle. Din cate stiu eu, chiar sunt prima oara in concert in RO. Initial erau pe afis la Rasnov in 2018, dar nu au mai ajuns.
    Pe final mi s-a parut ca a fost o mica problema – pentru ca toti inginerii de sunet au prostul obicei sa dea mixer-ul in blana la final, inevitabil au comis-o si aici. La BIS-uri sunetul era aproape o cacofonie, poate si pentru ca timpanele mele erau deja la limita, de simteam cum imi explodeaza capul.
    Atmosfera a facut toti banii si ceva in plus. Am mai avut feeling-ul asta (ca toata sala stia versurile) la primul concert in RO al celor de la SABATON in Silver Church in 2010. Dupa care, in 2013, tot la Arenele Romane, Broden era pur si simplu blocat de faptul ca toata lumea canta cu ei la absolut fiecare piesa in parte.

  • Salutare!

    Nu stiam ca n-au mai ajuns la Rasnov. Stiu ca ei ca trupa au venit de mai multe ori in Romania (de pe contul lor de social media), dar n-aveam idee ca n-au mai concertat!

    Sunt de acord cu tine: Dupa Sanctified am inceput sa ma retrag, dar deja caraiau boxele.

    Si eu am fost la Sabaton in 2010 (si inca de vreo 3-4 ori dupa, inclusiv la Rock the City) :))

  • Cica ar fi fost totusi la Rockstad, dar mult mai tarziu.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.