Piratii Cuantici

Așa cum sigur știți, pe 27 noiembrie, inimitabila trupă de pirate metal Alestorm a susținut un concert în… cum, habar n-aveți cine-s ăia? Cum adică „ce mama naibii e pirate metal”? Băăăi, vă credeam oameni serioși!

Pe Alestorm i-am văzut prima dată în 2010, în deschidere la Sabaton. Pe vremea aia, scoțienii testau piața cu un gen pe care nici trupa și nici publicul ei nu-l luau în serios: pirate metal, sau mai precis “True Pirate Scottish Metal” – o combinație de power și folk metal, cu versuri despre pirați și inspirație din vechile melodii marinărești. Deși nu ei au inventat conceptul de „pirate metal” (Running Wild au avut aceasă onoare cu decenii în urmă), varianta lor de rock pirateresc avea ceva deosebit: era fantastic de distractivă.

Poate de-asta în vreo 8 ani au mai scos câteva albume și au ajuns să cânte pe scene mari, ba chiar au nimerit și un nr.1 în Uk Rock Chart. De altfel, entuziasmul liderului trupei, Christopher Bowes, pentru genul ăsta a inspirat încă vreo 3-4 trupe de gen (Swashbuckle, Largerstein și The Dead Crew of the Oddwood).

În plus, putem spune că Alestorm au făcut niște dubioșenii care-i ridică mult în topul metaliștilor nebuni, printre care și o ediție specială a unui album… cântată excluiv de căței! Banii strânși pentru ea s-au dus către câteva asociații de protecție a animalelor. Mascota trupei e o uriașă rață gonflabilă pe care nu o mai folosesc însă în cadrul concertelor de interior, de când a avut un mic accident. Pe lângă asta, Chris Bowes mai are o serie de proiecte, unele absolut tâmpite (Christopher Bowes and his Plate of Beans, At The Organ sau Asgfafa), dar și unele care sună bine, precum Gloryhammer.

Concertul din Club Quantic, de pe 27 noiembrie, organizat de Metalhead și Rock.fm a debutat din start cu probleme. Programat marți, în timpul săptămânii, evenimentul a întârziat mai mult de o oră atunci după ce instrumentele trupei s-au împotmolit pe drumurile românești. Măcar am primit un SMS cu treaba asta. Cu ce n-am primit SMS a fost faptul că prima trupă din deschidere va cânta o oră întreagă piese din anonima lor discografie.

N-am nimic cu italienii de la Altair, dar judecând după exaltarea solistului și extazul toboșarului cu ochelari și burtică, ai zice că oamenilor le plăcea mai mult muzica lor decât ne plăcea nouă. Reprezentând cu succes anul 2004, Altair cântă un power metal simfonic nu foarte diferit de ce ne oferea scena europeană acum 14 ani. De altfel, Italia a fost una din cele trei patrii ale metalului siropos, la egalitate cu Germania și Brazilia.

N-am înțeles foarte clar care era rolul crucilor din urechi și al semnului crucii, făcut discret de solist (de încurajare, poate?)… fix înainte de piesa numită “Godless”. Deși entuziaști și executanți corecți, Altair nu voiau să se dea duși de pe scenă, lăsându-și „piesele bune” spre final (am reținut Rise to the Moon, care începe ca o piesă Alestorm, și A Lesson Before Acending). Au avut inclusiv un solo de tobe și un “selfie cu publicul”, spre exasperarea celor care miercuri mergeau la birou. Dar na, dacă cineva a adus Alestorm, atunci stăm pentru Alestorm!

Ar fi de menționat că pe la ora aia, adică nouă și douăzeci și cinci de minute, sala de concert a clubului Quantic era plină („sold out”, spun cifrele), iar concertul întârziase deja cu mai bine de o oră și jumătate. De altfel, senzația de „sufocare” era amplificată și de cozile de la bar. Deși nu existau jetoane sau alte scheme de încurajare a consumului, clubul a decis să pună doar doi barmani înăuntru care, pe lângă apă, bere sau energizante vindeau și cocktail-uri și băuturi tari. Lucrul ăsta a făcut coada să se miște foarte încet. De altfel, alături de doi amici întâlniți pe-acolo, ne hotărâserăm să ne facem trupă, convinși că până am fi ajuns la bar eram și noi invitați să cântăm în deschidere.

Tot aici, ar fi de oferit și câteva puncte în plus organizării pentru prezența unei garderobe (la concertele mari am văzut-o mereu în trecut, dar în cluburi nu prea) și a unor spații de fumat pe terasa exterioară. Din păcate, ultima era legată de sală cu niște usi greu de închis. Pe de-o parte evitai orice scenariu periculos, pe de altă parte… se făcuse frig, băi nene!

Următoarea trupă urcată pe scenă, vikingii de la Skálmöld, era formată niște băieți (și o fată) din Islanda care și-au făcut trupă târziu, convinși că sunt prea bătrâni pentru succes. Spre dezamăgirea lor, au fost promovați de o casă de discuri feroeză (Insulele Feroe au o scenă muzicală mai faimoasă decât cea românescă – vezi formația Týr) și au ajuns o trupă de deschidere preferată de multe trupe de folk metal, inclusiv de Alestorm. De altfel, ultimii au scos și un scurt EP în care le cântă una dintre piese, iar Skálmöld cântă la schimb o piesă Alestorm. Muzica islandezilor e similară concernului internațional Folkearth, dar și clasicei trupe de pagan metal, Moonsorrow.

Dacă v-am băgat în ceață: oamenii fac un vacarm care poate rivaliza cu o orchestră de vikingi în călduri. Sunt patru chitariști, cu tot cu basistul, o doamnă simpatică la clape și un toboșar greu de observat. Dacă la început am fost reticent la cei trei soliști, conduși de un nene care sună a rapper din Epoca Fierului, după vreo zece minute sound-ul Skálmöld m-a prins… așa că pe la a treia piesă mormăiam la unison cu fanii.

Două lucruri m-au deranjat însă teribil. Primul ar fi că sunetul a picat de vreo câteva ori, inclusiv la început, când unul dintre chitariști tot dădea disperat telefoane pentru a repara un microfon și un cablu (noi credeam sincer că e un joc de scenă). Al doilea lucru ar fi că oamenii și-au scurtat show-ul atât din cauza asta, cât și pentru că totul întârziase deja foarte mult. O trupă faină a cântat mai puțin pentru că România are drumuri proaste, organizatorii sunetiști slabi și Altair egouri fragile!

Trecând peste deja eternul „Muie PSD!” și mai ciudatul „PSD a tăiat microfonul!”, cineva le-a sugerat islandezilor să îl cheme pe Odin în ajutor să pocnească naibii sunetistul (din păcate, și trupa s-a plâns explicit de lipsa lui). Ultimele piese au fost și cele mai de efect: Niðavellir, Að Vetri și, la insistențele noastre, Kvaðning. Eu nu știu de fapt ce am cerut, că nu înțeleg islandeza, dar probabil că „Raaaa” era și ea o piesă a trupei.

Alestorm s-au lăsat și ei așteptați, dat fiindcă probele (cu sunetiștii și echipa lor, de data asta) au durat destul de mult (unele probe deja semănau a solo-uri) și la fel și reconstrucția imensului lor set de tobe. Cam tot atunci am observat și că mulți dintre cei prezenți erau foarte obosiți și trecuți binișor de 30 de ani. Deci fraieri care a doua zi se duceau la muncă, deși Alestorm nu începuse nici măcar la ora 23.00 (ca început cu cinci minute mai târziu, să fiu sincer).

Când scoțienii și-au mișcat într-un final kilt-urile și budigăii pe scenă, n-au cruțat nimic. Cu melodii cântate în tandem pe două clape și cu „topoare” care au râcâit non-stop power chords, Alestorm au intrat „direct în pâine”, provocând publicul la mosh pit-uri și un hore dubioase la care am preferat totuși să stau deoparte. De altfel, din locul meu strategic ales lângă un gărduleț, se auzea puțin mai bine decât în preajma scenei.

Alestorm au început cu Keelhauled (unde agitația a fost maximă) și au intrat rapid în Alestorm (unde solistul secundar strălucește), Magnetic North, Mexico și Over the Seas. Chris Bowes și-a amintit de ultima lui venire în România (când piesele lor vechi erau încă noi), iar Nancy the Tavern Wench a fost precedată de un toast în cinstea bravelor femei românce care „fac lucruri” în fața camerelor video. Da, piesa a fost cântată în cinstea video chat-ului! În cinstea lui și împotriva celor cărora nu le plac „piesele lente, de suflet”.

Chiar dacă Alestorm a insistat mult pe ultimul album (bun, de altfel), am auzit și 1741 (The Battle of Cartagena), o piesă cântată mai rar în alte turnee, dar și Hangover, un cover dupa Taio Cruz. La ultima, Alestorm și-a invitat doi membri din echipa de concert să-i însoțească la chitară acustică și voce, cântând în tandem. Am mai apucat să prind Captain Morgan’s Revenge și o parte din Shipwrecked pentru că deja se făcuse 12.30. În timp ce mă îndreptam spre taxi am auzit și prima piesă de la bis și anume Drink.

Spre casă, mi-am dat seama că, deși Alestorm e o trupă care sună foarte bine live, ea face exact genul de muzică care polarizează ieșirile între metaliști. Dacă nu-ți plac, ai destule motive: nu se iau prea în serios, nu sunt chiar „true”, iar subgenul lor de metal e foarte melodic. Dacă însă îți plac, e păcat că n-ai fost marți noapte în Quantic să urli cu noi: Come take a drink and drown your sorrows, and all of your fears will be gone till tomorrow!

P.S: Dacă aveți chef de ceva mai ciudat și Alestorm nu v-a convins, puteți asculta trupa asta mongolă care face mișto… de trupele mongole.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

6 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Garm

In fata scenei, spre lateral, s-a auzit foarte prost la Alestorm. Culmea este ca la Altair si Skalmold s-a auzit ceva mai bine. Altfel showul a fost dragut, pacat ca ai ratat Drink si Wolfes of the Sea.

Garderoba a cam fost mereu pe timpul iernii in Quantic, idem si terasa de fumat. Personal cred ca in momentul de fata Quantic este de departe cel mai bun club pentru concerte rock din Bucuresti (si este mai bun decat era pe vremuri Silver Church).

Ah, vezi ca de organizare s-a ocupat Metalhead. Maximum Rock l-au facut pe ala de la Cluj.

Garm

Acum cativa ani se transformase in club. Barul fusese mutat in mijloc, nu mai era propice pentru concerte. Nu stiu daca astazi mai e ceva acolo.

[…] din capul locului că Alestorm sunt o trupă care-mi place și pe care am văzut-o de câteva ori în concert. Altfel, trebuie să spun și că Alestorm sunt o trupă absolut tembelă, ale cărei parodii au […]

6
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x