Muzici de ținut virusurile la distanță și vecinii în priză

Deși compatrioții noștri par să fie hotărâți să prelungească pandemia la infinit, trebuie să recunosc că una dintre puținele consecințe „pozitive” ale izolării a fost muzica.

Închiși în casă sau în studio, artiști din toate genurile ne-au bombardat cu albume, multe dintre ele foarte bune, tocmai pentru că presiunea concertelor, videoclipurilor și a activităților conexe a dispărut. A ramas doar muzica.

Desigur, turneele anulate nu sunt chiar o veste bună, nici pentru trupe și nici pentru fani, dar faptul că post-pandemie vom avea mai mult material bun de ascultat live nu e un lucru rău. În plus, am avut deja un Isolation Fest și un Wacken online gratuit (absolut excelent, atât prin concertele speciale live, cât și prin cele înregistrate), și zilele ăstea avem și un Metal Festival Alliance. Până și organizatorii Lollapalooza au oferit patru zile de muzică live gratuită și chiar și românii s-au alăturat paradei. Parcă îmi recapăt puțin încrederea că fanfara nu s-a oprit.

Acum, cred că știți că heavy metal-ul e felia mea cu gem, așa că recenziile de mai jos se vor concentra preponderent pe genul amintit. Cu toate acestea, înainte de a începe, trebuie să vă anunț că e musai să aruncați o ureche pe albumul fenomenal al lui Ozzy Osbourne (deși Ozzy e printre tăticii genului, albumul n-are treabă cu muzicile grele) și evident și pe ultimul Joe Satriani, un album altfel foarte optimist, pe care-l găsiți integral pe Youtube. Ah, și n-are sens să vă prindeți urechile în altceva dacă nu ascultați cum sună Deep Purple sau tataia Dylan în 2020.

Dacă ar fi să fiu corect cu publicul mic, dar divers al blogului, anul ăsta și Gorillaz au scos un album bine lucrat, dar și alte trupe de care mă lovesc în mod plăcut uneori precum Awolnation, șerifele de la Larkin Poe sau ciudații de la… Grouplove. Până și Fiona Apple a scos în sfârșit albumul ăla despre care o amică îmi vorbea din 2013. În plus, acum o lună Eminem a aruncat un album „surpriză” care depășește cam toate carierele repărașilor care mormăie același cuvânt la infinit.

Până la urmă, probabil că nici rap-ul mongol n-a stat degeaba (că doar e pe… cai mari), dar ați intrat aici să citiți despre muzici zgomotoase, cântate de bărboși supărați, nu? Să începem deci cu recenziile, că a trecut ceva vreme de la ultima recoltă.

Warbringer – Weapons of Tomorrow (2020)

Wabringer nu sunt o apariție tocmai nouă în peisajul thrash metal american, dar pot fi considerați o trupă „tânără”, dat fiindcă în 2004, când s-au lansat, genul era în moarte clinică. Cinci ani mai târziu, oamenii au scos Waking into Nightmares (produs de Gary Holt de la Exodus), un album care i-a adus în topurile de profil, poziție de unde au tot urcat, deși au schimbat mai mulți membri decât Megadeth.

Că veni vorba de Megadeth, e clar că sunt o influență directă pentru Warbringer, de la coperțile de album la riff-urile melodice, cealaltă mare influență fiind Kreator. Weapons of Tomorrow e un material bine închegat, care conține toate cele cinci tipuri de melodii existente în genul thrash. Ai psihoze agresive, dar ritmate. precum The Black Hand Reaches sau Power Unsurpassed, ai gălăgie în care nu se mai aude nimeni pentru că toboșarul e prea zelos (Outer Reaches), ai piese cu introduceri epice si sfâșituri dezmăgitoare (Notre Dame) și, bineînțeles, încercări de baladă care nu ies pentru că solistul nu știe să cânte (Heart of Darkness). Evident, mai sunt și câteva piese cu versuri politice care bat spre death, motiv pentru care nici nu le vei înțelege.

Lăsând însă gluma la o parte, Weapons of Tomorrow e chiar un album fain: e agresiv și nițel absurd în tematică, dar în același timp atent produs și suficient de melodic încât să nu-ți ducă timpanele în grevă. Nu știu cum, dar Warbringer au scos un album de thrash care sună ca în ’86, dar e produs ca în 2020.

Nota: 8.5/10, pentru că nu e ușor să faci thrash care nu e trash.
Cu ce să începeți
: The Black Hand Reaches, pentru că are un videoclip din care nu înțelegi nimic, dar care aparent e despre asasinarea lui Franz Ferdinand, dar și Power Unsurpassed merge la fix.

 

Grave Digger – Fields of Blood (2020)

Grave Digger sunt o trupă germană înființată acum vreo patru decenii și care și-a tot schimbat stilul până să-și găsească prin anii ’90 suflul și să lanseze genialul Tunes of War. Din nefericire, suflul ăsta a cam dispărut timp de câteva albume mediocre până când, prin 2010, colegii de țară de la Blind Guardian i-au scos iar din anonimat printr-o colaborare spectaculoasă.

De-atunci și până acum oamenii au scos câteva albume bunicele, chit că solistul a ajuns să sune și arate ca un Cristi Minculescu răgușit. Deși nu ne oferă mari surprize în materie de power metal german (teutonic, dacă vreți), Fields of Blood e un album bun spre foarte bun. Tema se învârte tot în jurul Scoției medievale, ca și albumul lor de reper, iar cimpoaiele și corurile mai scot din când în când capul printre riff-uri supărate. My Final Fight, Union of the Crown și Thousand Tears strălucesc.

Nota: 8.5/10, pentru că e un album bine lustruit într-un gen prăfuit.
Cu ce să începeți
: Balada Thousand Tears, că pe ea apare și solista de la Battle Beast și pentru că e probabil balada heavy metal a anului.

 

Alestorm – Curse of the Crystal Coconut (2020)

Trebuie să spun din capul locului că Alestorm sunt o trupă care-mi place și pe care am văzut-o de câteva ori în concert. Altfel, trebuie să spun și că Alestorm sunt o trupă absolut tembelă, ale cărei parodii au dus până la urmă la apariția genului pirate metal (deși Running Wild au fost primii care au atins tema). Practic, dacă primele două albume ale scoțienilor erau o îmbinare excelentă de folk metal și ode piraterești, ulterior Alestorm a „sărit peste rechin” și a început să testeze limitele ridicolului.

Din păcate, la fel ca în restul proiectelor lui Christopher Bowes (Gloryhammer, Plate of Beans), glumele de genul ăsta devin destul de repede obositoare, indiferent de cât de talentați ar fi muzicienii din spate. Dacă pe precedentul album, No Grave but The Sea, găseam 2-3 diamante și niscaiva riff-uri fresh (plus un CD bonus cu piese cântate de… câini), pe Curse of the Crystal Coconut simt că ascult o parodie la o parodie de Alestrom.

Pe album sunt și piese simpatice, precum Fannybaws și Pirate Metal Drinking Crew, și câteva acceptabile, precum Chomp Chomp. Multe însă sunt greu de apreciat dincolo de stadiul de glumă. Printre ele ar fi și Tortuga, cu solistul altei trupe de pirate metal, dar și clipul ridicol de la Treasure Chest Party Quest. Ultima e o piesă care vorbește despre conceptul de „selling-out” în lumea heavy metal-ului, unde până și artiștii buni fac anual cât face Drake dintr-o poză pe Instagram, dar asta nu o scutește de a fi o piesă proastă. Ciudată e și piesa death metal care se transformă treptat într-o piesă Gloryhmmer, dar și discul bonus cu randări low fidelity ale pieselor, disc pe care nu l-a cerut nimeni.

Albumul poate fi ascultat cu tot cu mormăieli pe Youtube. În timp ce vă uitați la Chris Bowes îndrugând prostii, e bine totuși să vă amintiți că Alestorm au pornit ca o parodie într-un garaj și că după 16 ani au ajuns să cânte constat la Wacken (piese despre bere și dubloni, dar ați înțeles ideea).

Nota: 7.8/10, pentru că sunt Alestorm și vreau să-i trec și în 2020 clasa. În plus, au mai dat două piese bonus în timp ce scriam recenzia asta, așa că am mai adăugat puncte la scorul inițial.
Cu ce să începeți
: Fannybaws si Pirate Metal Drinking Crew, probabil cea mai Alestorm piesă.

 

Ensiferum – Thalassic (2020)

Față de finlandezii de la Ensiferum am un atașament deosebit, poate și pentru că prin amestecul lor de viking și folk metal am început treptat să mă obișnuiesc și să am acces la trupe foarte bune din zona extremă a spectrului metalist. Din păcate, deși Ensiferum n-a scos nici până acum un album prost, albumele mele preferate și ale multor alți fani rămân primele două, cu Jari Mäenpää (Wintersun) la voce – deși Petri Lindroos e cel puțin la fel de capabil ca solist și chitarist.

Thalassic aduce o schimbare în sound-ul din ce în ce mai melodic al trupei (cel puțin după Unsung Heroes) și anume un clăpar nou (Pekka Montin) care adaugă și o voce de tenor. Ascultând de vreo două ori albumul, pot spune că-l apreciez pe nou-venit, dar vocea lui „curată” nu prea are ce căuta în Ensiferum. Nu de alta, dar aduce un vibe puternic de Amorphis, iar Amorphis încă există și cântă.

Temele lirice au alunecat și ele din zona vikingă într-o zonă a mitologiei mondiale, cu piese precum Andromeda, For Sirens, Run from the Crushing Tide (piesa favorită de pe album) sau Midsummer Magic făcând referințe la mai toate miturile și credințele. Piesele în care vocea curată domină precum The Defence of the Sampo, One with the Sea sau I’ll Stand by Your Side mă plictisesc însă teribil și duc albumul spre zona folk-power.

Chiar și așa, Thalassic nu e deloc un album slab și merită inclus în playlist-ul fanilor. Sper doar să nu uite complet de riff-urile ălea incredibile de pe eternul Iron…

Nota: 8.1/10, pentru că Ensiferum încă n-a scos un album prost.
Cu ce să începeți
: Andromeda și Run from the Crushing Tide.

heavy metal(Sursa)

Nightwish – Human :||: Nature (2020)

Da, numele albumului conține semnul repetiției muzicale, dar ăsta nu e nici pe departe cel mai arogant lucru de pe ultimul Nightwish. Ca puști al anilor 2000 care a crescut cu „trupele nordice” pe care le promovau emisiunile de rock de pe Atomic și MACM, am avut multă vreme o afecțiune specială pentru Nightwish, mai ales în formula originală. Erau bombastici și accesibili, dar mult mai complecși și grandioși decât rock-ul care era atunci în mainstream. Chiar dacă între timp i-am trecut în fundal, am remarcat alăturarea lui Floor Jansen la voce (după o perioadă relativ scurtă cu Anette Olzon), alăturare care i-a făcut pe Nightwish să sune iar a Nightwish.

Din păcate, deși trupa încă face bani serioși din turnee, egoul lui Tuomas Holopainen, principalul compozitor, pare să fi crescut cu fiecare album. Și n-am folst singurul care a observat. Similar cu Endless Forms Most Beautiful (o referință la Darwin) și Human :||: Nature e un album al cărui cap e mult prea bine ancorat în propriul fund (nu foarte departe de albumul solo al lui Tuomas despre… Donald Duck).

Sigur, Noise e o piesă faină (care a aduce a Within Temptation), iar The Shoemaker îmi sună la rândul ei foarte bine. Balada pop How’s the Heart mi-a plăcut și ea, dar și agresivul Tribal. În rest însă albumul e plin de piese care stau sub semnul unui singur ritm și a niciunei linii vocale. Și dacă nu era destul, există și disc bonus numit „All The Works in Nature that Adorn the World” (da, exact), un fel de ego trip unde Tuomas nici nu mai invită restul trupei. Ar fi putut fi un album bun, dacă nu era de fapt un album solo al clăparului.

Nota: 7.7/10, pentru că e un album ok pentru subgenul lui, dar mediocru pentru Nightwish
Cu ce să începeți
: The Shoemaker, pentru că o aveam în playlist, dar poate mai bine revedeți unul din epocalele lor concerte de la Wacken.

 

SnakeyeS – All Evil Must Die (2020)

SnakeEyeS e o trupă de veterani spanioli cu un solist român (Cosmin Aioniță, gamer și fost solist la 9.7 Richter) care-și dă silința. Băi, dar știi cât de mult își dă silința? Au făcut și lansare live de album în pandemie și continuă să scoată piese filmate acasă și se mai și implică pe cât posibil în relația cu fanii. Trupa are însă două probleme majore.

Prima ar fi că au un nume absolut tâmpit cu un e în minus, o majusculă în plus și încă vreo patru alte trupe care se numesc Snake Eyes (UK), Snake Eyes (Canada), Snake Eyes (Australia) și Snake Eyes Seven (Canada). Al doilea ar fi că nu suntem în 2003, iar șansele ca o trupă de power metal să se ridice rapid sunt mici (doar Beast in Black au făcut asta în ultimii ani). Vrem nu vrem, anii de glorie ai versurilor despre dragoni au apus, chiar dacă muzica din spatele rămâne decentă.

All Evil Must Die e un album bun. Nu e strălucitor, n-are nimic fantastic, dar totul, de la instrumente la voce, este executat corect și cu gust, fără floricele compoziționale și fără artificii inutile – poate mai puțin videoclipul de la All Evil Must Die.  Altfel, New World Order rămâne piesa mea favorită de pe album, dar pentru că e atipică, o să vă recomand total altă piesă.

Nota: 7.9/10, pentru că SnakeyeS par băieți muncitori, chiar dacă genul lor e nițel scufundat.
Cu ce să începeți
: The Evil Dead, pentru că are un clip animat simplu și fain realizat.

 

Delain – Apocalypse & Chill (2020)

Colegi de țară cu mai celebrii Within Temptation, din care s-au și desprins, olandezii de la Delain au avut o ascensiune lentă dar sigură pentru o trupă din zona lor – zonă care, așa cum spuneam mai sus, a apus odată cu anii de glorie ai Nightwish (cu ai cărei membri Delain au și colaborat).

Totuși, să scoți la început de 2020 un album cu numele Apocalypse & Chill e cel puțin… premonitoriu, mai ales dacă respectivul album conține și piese precum „To Live is to Die”, „Chemical Redemption” sau „Combustion”. Pe-aproape (cu titlul, nu și cu muzica) s-au nimerit doar Cattle Decapitation cu al lor „Bring Back the Plague”. Bine, ultimii au avut și un turneu în 2020 intitulat Europandemic Tour, dar anulat din cauza pandemiei.

Revenind la Delain și la albumul de față, ar fi de spus că Apocalypse & Chill nu depășește nicio barieră compozițională, dar nici n-aș spune că e chiar plictisitor. Începând cu piesa One Second și continuând cu cele trei amintite mai sus, ați cam avea ce asculta de pe el. În plus, coperta vintage și tema ecologistă se potrivesc la fix cu un an în care epidemiile, incendiile și confruntările violente nu mai sunt doar o temă a heavy metal-ului.

Nota: 7.9/10, pentru că un astfel de nume ar fi meritat puțin mai multă originalitate.
Cu ce să începeți
: Masters of Destiny, pentru că fix la fel sunt și celelalte.

heavy metal

(Sursa)

Nils Patrik Johansson – The Great Conspiracy (2020)

Heavy metal-ul a avut întotdeauna propriii eroi folk, niște omuleți care au cântat în șaișpe mii de trupe și, deși n-au excelat niciodată, sunt recunoscuți de toată lumea. Johansson e unul dintre ei. În vreo 30 de ani de carieră a cântat la Lion’s Share (de unde a plecat și s-a tot întors), Wuthering Heights, Civil War și Astral Doors, trupă care l-a lansat și din care încă face parte.

Cum Astral Doors au obiceiul de a pune din când în când chitarele în cui, Nils s-a apucat să scoată și albume solo, probabil pentru a le adăuga colecției lui uriașe de materiale discografice. Primul astfel de album, Evil Deluxe, a beneficiat de un nume tembel, dar de o atmosferă excelentă. De ce? Pentru că piesele erau simple, probabil compuse pentru celelalte trupe, iar vocea lui Johansson, chiar și la 52 de ani, seamănă enorm cu a regretatului Ronnie James Dio.

Nu același lucru se poate spune și despre The Great Conspiracy. Un album de metal clasic atent lucrat, cu linii melodice complexe și chiar inserții de vals, ca în vremea Wuthering Heights, dar… dedicat în întregime unei conspirații obscure din jurul uciderii unui prim-ministru al Suediei. Vorbesc serios. E vorba despre o conspirație care l-a obsedat pe Nils vreo patru ani: pe el și pe alți 10 oameni interesați de subiect.

Practic, versurile și tematica te fac să te simți ca la masa de Crăciun, când dai de o rudă conspiraționistă care-ți povestește pentru a cinșpea oară cum a murit Culianu. Și chiar vreau să-mi placă Freakshow Superstar sau Baseball League, dar e ca și când mi-ai vorbi despre înșurubat piulițe invers: pur și simplu nu-mi pasă.

Nota: 7.5/10, pentru că toți avem un unchi care nu crede în 5G, dar măcar Nils cântă decent.
Cu ce să începeți
: Killer Without a Gun pentru că e chiar o piesă bună.

 

Burning Witches – Dance with the Devil (2020)

Fie că îl simpatizezi, ca Rolling Stones, sau că-i urli în ureche, ca Motley Crue, stăpânul întunericului și-a găsit numele trântit pe zeci de albume rock și heavy metal. Elvețiencele de la Burning Witches se alătură trendului și ne livrează un album competent de hard rock amestecat cu metal sau, cum ar zice unii, „metal ca pe vremuri, frate”.

Înarmate cu o nouă solistă, Burning Witches aduc acum mai puțin a Halestorm și mai mult a Battle Beast. Unii fani spun că trupa amintește acum de Crucified Barbara, altă colecție fenomenală de metaliste, dar aș zice că nu sunt încă la nivelul ăla. Revenind însă la Dance with the Devil, dați-i o ureche și veți vedea că atât piesa care dă titlul albumului, cât și Sea of Lies și Hexenhammer o să se lipească de voi. Nu de alta, dar Burning Witches au o muzică foarte sinceră și directă, fără pretențiile filosofice ale altor colegi de gen.

Nota: 8.4/10, pentru că albumul e bun, dar simt că mai e nevoie de încă unul pentru „foarte bun”.
Cu ce să începeți
: Hexenhammer, pentru că aia îmi place mie.

 

Demons & Wizards – III (2020)

Dat fiindcă trecuseră 15 ani de la ultimul album Demons & Wizards, nu cred că se mai aștepta cineva ca giganții Hansi Kursch (Blind Guardian) și Jon Schaffer (Iced Earth) să mai colaboreze. Acum un an însă, oamenii s-au întâlnit la Wacken și, spre mirarea fanilor, au cântat piesele Demons & Wizards pe scenă. După reuniune au urmat remasterizări după cele două albume originale și, fără prea multe comentarii, un album intitulat simplu III.

De data asta se vede că Schaffer și Kursch au lucrat cu membrii trupei Blind Guardian și cu echipa lor de producție, pentru că III sună ca un album Blind Guardian mai întunecat. Prima piesă promovată, Diabolic, e genul care te prinde cam la a treia ascultare dar pe care n-o mai scoți un an din playlist (dacă nu cumva ai văzut videoclipul, care-i o porcărie). Al doilea single însă, Wolves in Winter, sună exact cum ar trebui să sune Demons & Wizards. Alte piese precum Midas Disease se duc într-o zonă experimentală, pe când Chilren of Cain sau Timeless Spirit (ambele foarte lungi) ne arată din nou de ce Hansi e unul din cei mai buni soliști din heavy metal-ul actual.

Nota: 8.7/10, dar pentru varianta Deluxe, care include și instrumentalele (nu vă zgârciți). Non-fanii să mai scadă un 0.7 din notă și suntem în regulă.
Cu ce să începeți
: Wolves in Winter

 

Trick’or Treat – The Legend of the XII Saints (2020)

Acum o sută de ani, pe vremea când eram în liceu, Italia era o pepinieră de trupe siropoase de power metal, multe grupate în jurul lui Luca Turilli și a trupei Rhapsody (fără însă a uita de Drakkar, Thy Majestie sau Elvenking). Acum, când genul pare să fi revenit, scena pare cucerită de trupe parodice precum Nanowar, Skeletoon și, dacă tot am ajuns aici, Trick’or Treat.

Nu i-aș fi ascultat în veci pe băieții ăștia, dacă nu scoteau la un moment dat un album de cover-uri după piesele Cristinei D’Avena. Cum cine e Cristina D’Avena? E femeia care a scris soundtrack-ul copilăriei noastre, adică toate genericele desenelor animate de pe Rai 1 și Italia 1 printre care Dragonball, Batman, Prince Valiant sau King Arthur and the Kings of Justice.

Acum, revenind la albumul de față, nu știu dacă sunt prea multe de spus: e un album masiv, care depășește lejer o oră, iar piesele au nume de zodii și câțiva invitați din power metal-ul european (inclusiv solistul de la Beast in Black). Toate piesele sunt scrise competent (deși nițel copilăresc, chiar și pentru power metal), dar sentimentul de plictiseală apare destul de repede. Cumva însă, mă bucur că nu mai au videoclipuri în care se îmbracă în iepuri.

Nota: 7.4/10, pentru că-mi amintesc de Rhapsody înainte ca ultimii să devină trei trupe.
Cu ce să începeți
: Piesa dedicată leilor pentru că leii sunt foarte tari și pentru că nu prea îmi dau seama când se termină o piesă și începe alta.

 

In Extremo – Kompass Zur Sonne (2020)

In Extremo sunt o trupă de folk metal german (medieval metal) care a rezistat testului timpului și care, în ciuda faptului că nu se chinuie să inoveze (sau să cânte, în cazul solistului), încă sună fantastic live. Aș zice că de vină e și multitudinea de instrumente pe care le folosesc, inclusiv flauturi, oboaie, acordeoane și o harpă. De altfel, treaba asta s-a văzut și la ultimul Wacken (da, ală virtual), unde oamenii au rupt scena… din studio.

Kompass Zur Sonne (Busolă către soare) e un album foarte bine închegat, iar cele trei single-uri de până acum, Troja, Kompass Zur Sonne (care amintește prin videoclip de Frei zu Sein) și Reiht euch ein ihr Lumpen te trec prin cam toată gama muzicală In Extremo: piesă ritmată cu urme de folk și metal, piesă metal cu urme de folk și ritm, piesă folk cu urme de metal și ritm. Pe lângă ele, piese precum Lugenpack, Gogyia, Salva Nos sau Biersegen încă reușesc să aducă un suflu proaspăt genului.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, Kompass Zur Sonne ar fi un album foarte bun pentru oricine vrea să se obișnuiască cu sunetul In Extremo (dar și al altor trupe din zona asta precum Schandmaul, Subway to Sally sau Saltatio Mortis).

Nota: 8.6/10, pentru că nu știu cum fac, dar sunt încă relevanți.
Cu ce să începeți
: Troja, pentru videoclip.

heavy metal(Sursa)

Blackguard – Storm (2020)

Acum vreo 15 ani, îmi plăcea maxim o trupă canadiană de black metal melodic (cu un strop de folk) pe nume Profugus Mortis. Deși în formula respectivă băieții și fata n-au scos decât un EP (So It Begins), respectivul material a dat la momentul respectiv criticii pe spate. De altfel, Nuclear Blast i-a și preluat la scurtă vreme după și redenumit Blackguard. Primul album sub egida Nuclear Blast a fost mai mult o colecție de piese vechi și reînregistrări, dar a fost bun. Al doilea, numit Firefight, n-a fost rău, dar nici impresionant.

Din păcate însă, schimbările de componență i-au făcut să scoată al treilea album, Storm, în 2020, nu în 2012, la o casă de discuri mai mică. Din păcate, lucrul ăsta se vede. Piese precum To Ashes Return, In Dreams sau Visions sunt absolut în regulă, doar că, lipsindu-le incredibila violonistă pe care au avut-o pe primele două materiale și producția unei case mari, nu sunt suficiente să ridice albumul.

Blackguard ne livrează un death metal melodic corect, dar departe de nivelul unor trupe precum Kalmah sau Insomnium, de exemplu.

Nota: 7.9/10, pentru că Storm e totuși bunicel.
Cu ce să începeți
: Tot albumul, că e disponibil integral pe canalul trupei.

 

Era Divina – Reflecții din Abis (2020)

Probabil că albumul ăsta ar fi avut o doză mai mare de zvâc dacă se numea „reflexii” din Abis, pentru că m-aș fi gândit la doom, nu la simfonic metal din anii 2000. Din păcate, Era Divina sunt o trupă din Iași care cântă simfonic metal din anii 2000, atât clapa cât și vocea solistei aducând aminte de trupa Magica.

Din fericire, albumul nu e rău: Luna, Noaptea Miresei și Astra sunt niște piese absolut reușite pentru genul lor și la fel este și cover-ul nu tocmai original după Herr Mannelig – cântat în stil Garmarna, nu Haggard. Problema e că, așa cum subliniam, sound-ul în sine e învechit și nici producția nu ajută. Nu că n-ar mai fi și alte trupe de gen prin România (deși unele precum Stonelight sau Between Colors încearcă să inoveze), dar parcă mă așteptam la puțin mai mult.

Spun asta și pentru că trupa se lăuda cu ceva influențe folclorice locale care sunt prezente doar la nivel de versuri. Apropo de versuri, majoritatea sună ca niște poezii de liceu, Era Divina spunând despre ele că „pun în scenă o poveste extraordinară, a sacrificiului suprem pentru gustul mortalității și implicit al suferinței, cu scopul atingerii nemuririi spirituale.” Altfel, albumul e ascultabil integral pe Youtube (are niște animații foarte bune, devenite standard după lansarea ultimului album Bucium) și cumpărabil din toate rețelele mari.

Nota: 7.9/10, pentru că elementele sunt acolo – mai trebuie doar de tras puțin.
Cu ce să începeți
: Luna, pentru că are un riff foarte bun (m-aș fi descurcat și fără clapa aia totuși).

 

Five Finger Death Punch – F8 (2020)

FFDP sunt o trupă care, la fel ca Disturbed, a făcut trecerea de la un gen uitabil (metalcore în cazul lor) la un heavy metal de băieți mari. Altfel, deși au vreo trei albume excelente sub centură, efortul lor din 2018 nu m-a impresionat mai deloc. De fapt, senzația mea și a altor păreriști online era că Ivan Moody & Co se plictisiseră de cântat și urmau să-și pună chitarele în cui.

F8 este din fericire diferit, în sensul că e bun. Sigur, versurile sunt cam repetitive (cuvântul “you” cred că apare de treizeci de ori pe piesă) și cam departe de ce gândise trupa pe Wrong Side of Heaven, dar restul de ingrediente sunt la locul lor. Vocea când supărată, când caldă a lui Ivan Moody și chitara-ritm a lui Zoltan Bathory sunt în continuare motorul trupei.

Inside Out e o piesă atipică, dar faină, Living the Dream vorbește despre decăderea Americii și sună excelent, pe când A Little Bit Off e la doi centimetri de o piesă pop. Cu alte cuvinte: e de ascultat.

Nota: 8.6/10, pentru că, în ciuda impresiilor, trupa încă se ține.
Cu ce să începeți: Living the Dream, pentru că îmi place mie 🙂

Aether Realm – Redneck Vikings from Hell (2020)

Trecând peste titlul dubios al albumului e de menționat că Aether Realm (scris cu o grafie cel puțin dubioasă) sunt probabil una dintre cele mai promițătoare trupe noi din SUA. De ce? pentru că, la fel ca mulți alții, au descoperit heavy metal-ul european de acum 10-15 ani și încearcă să inoveze în el (cam cum fac și lăudații Wilderun, un Therion la reducere).

Primul lor album, Tarot, a sunat ca un mix de Ensiferum și Kalmah, un death metal melodic amestecat cu folk, dar produs foarte bine și cu tipul de la Alestorm pe post de mentor. Pe Redneck Vikings from Hell găsiți în schimb toate tipurile de heavy metal, de la death metal melodic (Slave to the Riff), balade power (Goodbye) și southern rock cu urlete și banjo-uri (Redneck Vikings) până la melodii extreme, dar cumva… dansabile (Hunger, Thmc).

Din fericire, băieților le iese și pe al doilea album, doar că trebuie să ascultați materialul de mai multe ori pentru a înțelege ce e cu el. Mi-ar plăcea însă să o lase mai ușor cu umorul și auto-ironia, pentru că muzica lor se poate lua liniștită în serios.

Nota: 8.4/10, pentru că, așa cum spuneam, promit foarte mult.
Cu ce să începeți: THMC, pentru că habar n-am despre ce e piesa asta.

 

Brothers of Metal – Emblas Saga (2020)

Brothers of Metal sunt o trupă de power cu vreo trei soliști (o tipă furioasă, un băiat răgușit și unul care se crede în Sabaton) și, în general, cu foarte mulți membri. Sound-ul lor e o combinație de Battlelore și Manowar: piese epice, cântate pe mai multe voci, cu versuri care elogiază și fac mișto în același timp de mitologia heavy metal.

Primul lor album, Prophecy of Ragnarok, în ciuda ridicolului asumat, a reușit să fie fresh și al naibii de reascultabil (încercați Yggdrasil sau Fire, Blood, and Steel).

Emblas Saga e la rândul lui un material solid, produs de oameni care iubesc metal-ul, dar îi urăsc clișeele. De altfel, ei s-au și autonumit „Siblings of Metal”, probabil gândindu-se la legăturile de rudenie dintre ei, nu la faptul că muzica lor e o verișoară tocilară a power metal-ului.

Piese precum One, Njord, The Mead Song sau Chain Breaker ar putea avea loc liniștite pe albumele unor trupe mai mari. Poate de-asta aș prefera ca Brothers of Metal să reflecteze la versurile ălea mai mult sau măcar la fel de mult pe cât stau la machiaj.

Nota: 8.0/10, pentru că albumul e bun, dar fi fost mai bun fără sarcasm (power metal-ul e un gen care oricum transcende ridicolul, de-aia e și iubit).
Cu ce să începeți: Njord, pentru că-mi place ritmul.

 

Borknagar – True North (2019)

Dat fiindcă am avut atât de mult material de rumegat, am ignorat albumele din 2019. Pentru Borknagar fac totuși o excepție, mai ales că le-am ascultat albumul recent, spre imensa mea rușine. De ce spre imensa mea rușine? Pentru că True North e unul dintre cele mai bune produse discografice din ultimii ani. Vedeți că n-am spus „produse discografice heavy metal”, deci, Rihanna, lasă autotune-ul că vine Borknagar!

Adunați din mai multe trupe nordice, băieții ăștia (de la Lars Nedland la fenomenalul IPS Vortex) s-au reunit doar când au avut ceva de spus, mereu sub ghidajul lui Øystein Garnes Brun. Înființați ca un supergrup de black metal în anii ’90, Borknagar au migrat ca mulți alții (Ulver, Arcturus, Ihsahn, Samael, Solefald) spre o zonă de „avantgarde metal”, unde răcnetele, corurile, muzica de operă și muzica electronică pot coexista. Totuși, Borknagar sunt mai apropiați de Arcturus și Solefald, decât de extazul electronic al lui Ulver.

Precedentul Winter Thrice fusese deja un album excelent, dar True North mai face un pas spre legendă. Aici, o parte însemnată din album e cântată curat, când de vocea de tenor a lui Vortex, când de tânguiala lui Nedland, iar versurile variază de la poezioare optimiste la comentarii filosofice extinse. Aranjamentele și ritmurile se schimbă atât de des, încât e greu să pui mâna pe ceva și să spui: ăsta-i Borknagar!

Chiar și după o ascultare superficială, e greu să nu recomanzi Up North, Voices, Lights (care îmi aduce aminte de Bathory) sau melancolica Wild Father’s Heart, dar e de preferat să degustați tot albumul.

Nota: 9.4/10 pentru că așa se face.
Cu ce să începeți:Up North, pentru că videoclipul e o călătorie psihidelică delicioasă.


heavy metal
(Sursa)

Acum, am spus că am ignorat albumele din 2019 pentru că aveam vreo 15 restanțe de-atunci și încă vreo 10 de anul ăsta. În funcție de entuziasmul manifestat pentru romanul de față, voi reveni și cu ele.

Altfel, ar fi de menționat că Gojira a lansat primul single nou în ani buni și, dacă și albumul sună tot așa, cred că avem primul pretendent pentru albumul anului. Nanowar a trântit un album live și niște single-uri simpatice, iar Apocalyptica au scos și ei un album nou și o piesă cu Joakim Broden (care sună a cântec de lebădă pentru umanitate).

Powerwolf a scos o compilație și o versiune orchestrală a ultimului lor album, iar pirate metal-ul a devenit (din păcate pentru unii), un gen pe bune. Nu de alta, dar nu doar Alestorm a lansat un album pirateresc în ultimele luni. Storm Seeker au lansat un material excelent la finalul anului trecut, iar Ye Banished Privateers (ok, nu-s chiar metal) și Rumahoy (ok, nu-s chiar muzică) anul ăsta. Aia e, asta se întâmplă când te uiți la niște scoțieni cu bărbi false și zici: frate, ăștia nu-s destul de exagerați!

Nine Inch Nails ne-au dat două albume gratuite pe care, după ce le-am ascultat, am constatat că fix atât aș fi plătit pentru ele. Rămas singur acasă dupa amânarea turneelor Stone Sour și Slipknot, Corey Taylor a scris niste piese dedicate celei mai importante persoane din viața lui: el însuși.  Prin alte colțuri de Internet, un fan Rage Against the Machine a descoperit că trupa are versuri încărcate politic – așteptăm să descopere că nici muzica nu e de fapt prea grozavă.

La nivel de produse dedicate fanilor rockului, o prietenă mi-a raportat că un tip de la Skidrow a scos un săpun dubios. E perfect: e numai bun de dat cadou cu ceaiul Cradle of Filth și cu lumânarea Steve Vai.

În final, dacă articolul ăsta vi s-a părut mai greu decât un vagon de titaniu, vă reamintesc că în draft am lăsat multe trupe care sper din tot sufletul să-și continue activitatea și după criză. Până atunci, rămâne doar să sperăm și să ascultăm în continuare muzică dubioasă.

P.S: Aveam de gând să vorbesc și despre ultimul Dirty Shirt, dar și despre încercarea lui Andrei Tăbăcaru de a construi o operă heavy metal. Dacă vi se pare că vizualurile ei seamănă cu videoclipul Borknagar de mai sus, puteți afla cu mândrie că eternul Costin Chioreanu le-a executat pe ambele. Păcat însă că muzica nu seamănă. Imaginea din titlu e de la Wacken.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

10 Comments

  • Puteau rezolva problema dacă își schimbau numele în sneaky eyes și se dădeau pe grind core ca să pe partea de perversiune/ stalking :))

  • Sneaky Eyes nu suna chiar rau, sa stii :))

  • Revin. Deja am dat rapid la o parte orice cu folk metal. Din gentilete excesiva pentru efortul tău o să frunzaresc, totuși, acest #tesla’n’oua gen.
    Un album care mie nu îmi lipsește în mașină sau câteodată la o ureche, pe motor, este Reign in blood. Etalonul.
    Revin cu niște păreri absolut irelevante.

  • Vezi ca folk metal-ul e deja vechiut. Pirate metal-ul e noul gen care trebuie să polarizeze :)) (Între noi fie vorba, știi că nu contează dacă „garda veche” consideră sau nu un gen ca fiind „gen”, ci doar dacă-s suficiente trupe și suficienți fani pentru el).

    Mai bag și eu din când în când Slayer și în ultima vreme m-am întors și la niște materiale Obituary, deși death metal-ul de după ’90 îmi place mai mult parcă (când spun death mă refer la Obituary, nu la Slayer, evident :P).

    P.S: Din albumele pe care le-am pus deoparte făcea parte și ultimul efort Possessed, din păcate.

  • Salut,

    Borknagar chiar e bun și la fel și Five Finger Deathpunch. Warbringer, Demons & Wizards, Blackguard si Aether Realm sunt pe lista (pe primii deja ii ascult). Alestorm, Ensiferum, Delain – nu e stilul meu.
    Astept cu interes si partea a doua.

    O zi metal

  • Pare-se ca nimeni nu e fan al melodiilor saltarete in heavy metal pe-aici :))

  • Wow, o lista serioasa – mersi pt sugestii (din toate astea numai Delain – Combustion mi se pare cea mai buna piesa si Thalassic – cam pueril/catchy – le stiu bine, restul nu prea). Ah, si Satch – totdeauna mi-a placut + stiu bine tot ce-a scos (imi place la el si tehnica/skill, dar si compozitie/aranjamente). Oricum, ma apuc de “sapat” sa corectez treaba – o sa incep cu Ozzy :).
    Albumul Nightwish o sa-l skip – am incercat vreo doua piese cand a aparut si sorry, dar e super-boring. Sau poate oi fi intro alta faza (American Blues si metal cam toate genurile). De ex Suidakra (am incercat albumul Echoes of Yore pe YT, mi-a placut si am trecut inapoi sa re-ascult de la Emprise to Avalon incoace), Aephanemer (Gilgamesh + ultimul album is cam de 9/10 dupa mine), Testament (ultimul album Titans of Creation suna bine for me). Ce-mi mai place, asa pe la un 7-8/10 e Nimrød – Twelve Degrees of Violence. Tot francezi, ca si Aephanemer. Astia (Nimrod) fac un fel de instrumental metal lucrat/produs bine, dar parca e din resturi de compozitie ramase de la de-alde Jari Menpaa. Merge la background music cand e vb de munca de-acasa.

  • Da, au ceva piese decente pe el, dar cum spuneam, Tuomas e peste tot – ma mir ca nu face rap peste solista.
    Aephanemer e un album de 9/10, mai ales ca trupa e tinuta de o pustoaica practic. Era si el in acea parte a doua despre care vorbeam.

    Suidakra nu suna rau, dar nu m-au prins niciodata fantastic. O sa cercetez si eu albumul. Cu Testament sunt de acord, iar Nimrod n-am ascultat, dar vad ca se poate cumpara albumul de pe bandcamp 🙂

    Chiar, bine ca mi-ai amintit de Wintersun 🙂

  • Din Suidakra, Signs for the Fallen mi se pare cel mai bun album. Cred ca e la nivel de Master of Puppets/Painkiller. Intre Crogacht (2009) si ultimul (care si-asa e cu redos) nu prea mai e cine-stie-ce.
    Dar de Shylmagoghnar ai auzit? 🙂 Nume curios, I know. YT mi-a propus (btw algoritmul lor de propuneri e bang-on). Astia-s din Olanda si-s pe undeva pe la progressive/melodic. Cam pe la 8-9/10 dupa mine, cel putin cu ultimul lor album (Transience, 2018).

  • Acum ascultam ultimele albume, dupa ce m-a prins nitel March of Conquest. Am incercat si un Best Of de prin 2008 si pe-acolo am mai gasit cateva piese, probabil de pe albumul despre care vorbeai tu.

    Si olandezii erau pe lista (aia cu nume inventat), la fel ca si Misþyrming (Islanda) cu al lor Algleymi si chinezii care canta black metal de la Vengeful Spirit :))

    Tot de-acolo e si Sibentodt – I, un album de black metal… siberian.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *