Ai ajuns la raft. Scoți telefonul din buzunar sau, dacă ești genul „retro”, foaia de hârtie. Mai verifici o dată: da, trebuie să iei brânza aia care-i place ei! Din păcate, nu poți să apuci prima chestie care seamănă și să speri că n-o să simtă diferența dintre burduf și Brie. Nu, trebuie s-o cauți fix pe aia și, mai ales, să verifici dacă e „în termen”!

După o analiză demnă de Scotland Yard, în care te învârți în jurul vitrinei de parcă vrei să o iei în leasing, apuci în sfârșit brânzetul dorit. Mai verifici o dată că e ce trebuie și apoi te uiți după termenul de valabilitate: ar trebui să fie pe etichetă, nu? Hai să fim serioși, evident că nu e! Învârți disperat produsul în mână, dar cifrele ălea înghesuite nu se arată. Tu între timp transpiri ca la Exatlon și observi cu coada ochiului cum la singura casă deschisă sunt acum cinci oameni, toți fără mască.

Te uiți cu speranță la eticheta laterală, doar că acolo ai doar un pătrățel gol pe care scrie sarcastic: „Termen de valabilitate: vezi pe amabalaj”! Și cauți, băi, nene, de-ți rupi unghiile pe care parte a ambalajului au trântit ăștia frântura aia de informație. Între timp, devii și nițel paranoic: dacă data e ascunsă, sigur se apropie de expirare, nu?

Până la urmă o găsești: fusese tipărită în Comic Sans cu mărimea 8, în unghiul tău mort, pe un colț al colțului pungii. Culmea, e totul în regulă: brânza ține șase ani în ambalaj și patru zile dacă a fost desigilată. Pleci mulțumit spre casă și te gândești: „Mă, nu e chiar așa de rău – putea să scrie ‘’vezi pe capac” și să n-aibă capac!”.

Dacă situația nu vă e străină, stați liniștiți: nu e o situație specifică doar românilor. De fapt, majoritatea europenilor nu sunt mulțumiți de modul în care sunt afișate datele de expirare pe produse. Ba jumătate dintre ei spun chiar că ar arunca mai puțină mâncare și ar cumpăra anumite produse mai des dacă le-ar înțelege mai bine termenul.

Adevărul e că, deși pare simplă, problema datelor de expirare e una destul de stufoasă. Și asta dacă ne oprim doar numai asupra modului în care sunt ele formulate. „A se consuma de preferință înainte de”, „termen de valabilitate”, „expiră la” și „a se consuma în X zile după deschidere” sunt lucruri total diferite, deși în mintea consumatorului ajung să sune cam la fel.

Prima expresie e mai degrabă o recomandare de consum ideal (motiv pentru care anumite mâncăruri pot fi consumate lejer și după data indicată) și i se mai zice și data durabilității minimale. Doi și trei sunt limitări clare (deși există excepții și aici), pe când ultima ține mai mult de condițiile de mediu și este reglementată separat. În unele zone există și expresia de „dată de vânzare”, deși puțini consumatori realizează că și aia e tot o recomandare, nu o interdicție.

O altă problemă este ascunderea deliberată a datei de expirare sau reetichetarea unor alimente. Deși ambele practici au cam dispărut în Europa, consumatorii au rămas cu un gust amar (la propriu) din perioada în care ea era o normă.

Altfel, un producător poate alege să ascundă (nu complet, evident) data de expirare și pentru că perioada de valabilitate e prea mare, nu prea mică. Mâncărurile prea bine conservate n-au o trecere deosebită la publicul obsedat de „raw” și „bio”, deși unele procese de păstrare sunt relativ blânde față de conținutul nutrițional al alimentelor (legumele congelate sunt un exemplu bun). Același este și cazul produselor cosmetice a căror valabilitate îi poate descuraja pe cei care își doresc să creadă în „extractul de mango” din crema de mâini (motiv pentru care e notată foarte subtil).

O a treia problemă ține efectiv de modul în care se face amabalarea produsului și de matrițele folosite în proces. De foarte multe ori, recipientul în sine e creat înaintea produsului și cu mult înaintea tipăririi datei, de o firmă diferită de producător. Ăsta e motivul pentru care unele produse n-au spațiu pentru termen pe ambalaj și pentru care multe date de expirare par scrise manual de o stenografă pensionată.

Oricum ai învârti-o, termenul de valabilitate rămâne una dintre cele mai greu de găsit informații de pe un ambalaj, indiferent de țară. Dacă Marea Britanie are ceva legi pentru reglementarea acestui aspect, țări precum Japonia au eliminat necesitatea notării datei de producție (cea de expirare însă există) pentru a preveni cumpărarea exclusivă a produselor „proaspete”. Sigur, japonezii au oricum o tradiție a produselor cu dată de expirare avansată, în mare și datorită micilor lor perturbări de natură… tectonică.

Cum spuneam, problema datelor de expirare greu de înțeles sau plasate aiurea e universală și de multe ori nu ține nici de producători și nici de vânzători. E doar rezultatul neglijenței și a comodității. Cu toate astea, cred că România e una din singurele țări care a interiorizat mentalitatea ta și o folosește pe post de politică socială. Serios.

Uneori am senzația că tot ce se întâmplă în spațiul public românesc e o continuă căutare a termenului de valabilitate: o informație vitală, dar pe care cineva a lăsat-o la voia întâmplării. O informație care, deși ar trebui să te ajute să-ți faci o idee clară despre ceva, e lăsată la interpretarea fiecăruia.

Uitați-vă numai la cum merge sectorul de stat. De câte ori ați avut nevoie de numărul de telefon al unei autorități publice și a trebuit să sunați alte două autorități doar pentru a fi ghidat din nou pe site? Uită-te pe capac, cum s-ar spune! De câte ori vi s-a întâmplat să aveți nevoie de un act și să treceți pe la trei ghișee doar pentru a obține o hârtie cu care să vă întoarceți la primul ghișeu? Să nu mai vorbim de minunatul și întortocheatul nostru sistem de justiție…

De fapt, tendința asta de a reduce totul la un etern „vezi pe ambalaj” s-a văzut poate cel mai bine în ultimele luni. Cât timp ingredientele stării de urgență și termenul de valabilitate au fost scrise clar pe etichetă, majoritatea oamenilor au făcut minimul efort de a le respecta. Când jocul politic a decis că oricine își poate stabili propriul termen și, că de fapt, chiar dacă produsul e expirat, el poate fi oricum pus la vânzare (sau scos de sub supraveghere), lucrurile au degenerat, iar acum ne paște o toxiinfecție alimentară de proporții.

Altfel, oamenii raționali au renunțat de ceva vreme la bunul simț fabricat în comerț și-l pregătesc singuri, din ingrediente precum respectul și precauția. Din păcate, oamenii ăștia sunt puțini, majoritatea preferând să consume în continuare un produs expirat pentru că ei nu cred în date și oricum n-au văzut pe nimeni murind din cauza a 2-3 luni în plus. Între timp, niște magazineri atenți de la Bruxelles scot liniștiți România de la raft, după ce au observat că data de expirare a fost scrisă cu pixul, iar ambalajul e oricum puternic deteriorat.

P.S: Știu că articolul ăsta e nițel pedant, doar că, la fel ca mulți alții, sunt prins între dezarmare și dezamăgire. (Sursa imaginii)