Știți categoria aia de români care folosește constat sintagma „te dau în judecată” și care crede că totul se poate dovedi dacă „ai martori”? Ei bine, fix pe oamenii ăia o să-i dezamăgesc.

În mod similar multor instituții ale Statului, sistemul de justiție e genul de jucărie despre care nu afli că e stricată până când n-ai nevoie de ea. Asta dacă nu cumva se întâmplă, așa cum am pățit recent, să bagi capul în cutie și să „vezi ce-i acolo”.

Povestioara care urmează este reală dar, din motive de legalitate și bun simț, nu voi menționa numele persoanelor implicate și nici alte detalii care să permită identificarea. Nu de alta, dar scopul articolului de față este să atragă atenția asupra unei probleme sistemice, nu doar asupra unui om.

Cu un an și puțin în urmă, am fost involuntar martorul unei contravenții rutiere care s-a lăsat cu o suspendare de permis. Lovit de bunătate sau prostie, am decis la momentul respectiv să depun mărturie – eram, din păcate pentru șofer și pentru conștiința mea, singurul martor.

Nu vă gândiți însă că am sărit în apărarea vreunui nevinovat sau că am adus cine știe ce revelație în proces. De fapt, eu nici nu văzusem momentul încălcării legii, ci pe cel imediat următor. O nimica toată, mi-am zis: scriu o declarație scurtă, o ofer avocatului la proces și aia e. Declarația avea literalmente 3 rânduri, am trimis-o alături de dovada identității și mi-am văzut de viață.

Din păcate, 2020 nu e anul „văzutului de viață”, așa că m-am trezit cu câteva citații (toate lungi și solemne) și, într-un final, cu poliția la ușă pentru a se asigura că ajung la proces. De ce? Procesul fusese pierdut la judecătorie și apelul ajunsese la tribunal, acolo unde judecătorul are dreptul de a chema orice martor, indiferent de obiecții, de valoarea mărturiei sau de orice alt factor de care s-ar putea ține cont.

Cam așa sună legislația:

“Dacă martorul nu se prezintă la prima citare (atât în cazul în care s-a dispus de la început citarea martorului, cât și atunci când partea s-a obligat să prezinte martorul fără citație, însă aceasta nu și-a îndeplinit obligația, din motiv imputabile, iar instanța a fost obligată să dispună citarea martorului pentru un nou termen de judecată), instanța poate dispune aducerea martorului cu mandat de către organul de poliție. Totodată […] martorului i se poate aplica, în caz de neprezentare, o amendă cuprinsă între 50 lei și 700 lei. În cauzele cu caracter urgent, pentru a se asigura prezența martorului, instanța are posibilitatea de a dispune aducerea martorului cu mandat la primul termen de judecată.”

Deci ați înțeles? Amendă și mandat, dacă judecătorul decide să citeze martorul. Excepțiile sunt puține și sunt garantate mai degrabă de legislația europeană (minori și cazuri de potențiale agresiuni asupra martorului). Dar și acolo se specifică existența unor alternative tehnologice care n-ai paria că sunt disponibile.

De ce n-aș fi putut ajunge la acest nou termen? Primul ar fi că era în plină pandemie, deci o circumstanță specială. Al doilea era că sunt o categorie de risc, în mare și datorită operației despre care am mai vorbit. Al treilea e că e absolut anormal ca în 2020 să pierzi timp, nervi și hârțogărie pentru a repeta o propoziție. Eram un martor minor într-un proces minor, martor care dăduse deja o declarație.

Inițial m-am enervat și am încercat să contactez părțile implicate, crezând poate că avocatul apărării mă adusese acolo. Ulterior am trimis și un e-mail pe una din adresele de pe site (site care arată, evident, ca în 1998 și care nu oferă nicio explicație pentru scopul adreselor scrise acolo). În e-mail întrebam cum aș putea întări declarația fără să ajung la proces, fără însă a mă victimiza și a spune de ce nu pot ajunge. Evident, n-am primit niciun răspuns.

În fine, a trebuit să admit că nu aveam cunoștințe reale legislative și n-aveam nicio idee cum trebuia procedat. După ce m-am iritat puțin și am căutat vinovați, am decis să mă înfățișez pentru a nu da piept cu mânia justiției române. Până la urmă, greșeala de a fi vrut să ajut pe cineva îmi aparținea. M-am înfofolit ca pentru dezamorsat bombe și am ieșit din casă, deși n-o mai făcusem de ceva vreme.

Acum, pentru a întări și mai mult ce spuneam la început, o să repet: nu caut să dau în cap tuturor participanților la actul de justiție, doar sistemului, birocrației și celor care le întrețin. Poliția care m-a vizitat să-mi confirme citația? Foarte politicoasă. Personalul tribunalului? La fel de politicos, cu măști și termometre. În plus, înăuntru se făceau eforturi reale pentru păstrarea distanței.

Totuși, presupun că ați dat click pe articolul ăsta pentru a fi indignați și n-aș vrea să vă dezamăgesc.

După ce mă pregăteam să laud public sistemul și oamenii absolut amabili din tribunal (și să observ că lângă mine stătea un celebru jurnalist, acum fără carnet), s-a întâmplat într-un final să fiu și chemat în boxa martorilor. Asta după ce am fost lăsat să aștept singur pe o bancă, în timp ce cei trei oameni din sală notau ceva și mă ignorau.

Sigur, poate că ar fi trebuit să-mi dea de gândit că fusesem chemat ultimul și că înaintea mea judecătoarea ridicase vocea la un avocat și la o „inculpată” cu o cauză similară care îndrăznise să o contrazică. Dar na, dacă gândeam nu ajungeam de la bun început acolo, nu?

Discuția care urmează e una reală, dintre un martor într-un proces minor și o doamnă plătită din bani publici (și binecuvântată probabil cu o pensie generoasă) pentru a rezolva niște spețe minore.

[Sunt legitimat rapid și mă îndrept spre boxă]
– Auzi, dar cum vă permiteți să dați așa mail-uri aici?
– Poftim? (nici nu mă dezmeticisem bine)
– Păi dăm așa mail-uri la ce adresă vrem de pe site? Să mă întrebi pe mine dacă poți să nu vii? Să mă întrebi cât durează?
– Îmi pare rău, dar aia era adresa de pe site. Nu exista nicio altă informație lângă el, nici nu știam unde ajunge, iar site-ul nu e bine construit.
– Păi domnule, eu chem ce martor vreau eu. Și dacă nu veneați azi, știi ce pățeați? Primeați amendă!
– Păi v-am dat o declarație.
– Aia e o hârtie, hârtiile n-au nicio valoare. Martorii trebuie audiați aici!
– Păi, să știți că aveți o problemă cu modul în care tratați martorii…
– E o problemă cu sistemul, nu cu mine. Iar dumneavoastră nu sunteți în sistem. Hai, mărturia. Sunteți creștin?
[Răspund la întrebare și apoi repet jurământul standard]
– Hai, spuneți…
– Păi, așa cum scrisesem și în declarație…
– Încet, domne, nu vezi că doamna grefier scrie?  (Doamna grefier tasta la calculator ca la mașina de spălat)
– Când s-a petrecut întâmplarea?
– A trecut mai bine de un an și aia n-a fost singura mea călătorie cu taxiul de-atunci.
– Păi zi domne, când… o lună, vară, toamnă?
[Răspund ușor nesigur la întrebare și apoi repet ce scrisesem pe foaie, având mici nesiguranțe legate de data exactă, dat fiindcă incidentul era îndepărtat și minor. Asistentul îmi pune o întrebare de verificare și sunt rugat să certific autenticitatea declarației.]

 După ce semnez, părăsesc expeditiv (sau expediat) sala, încă intrigat de faptul că, deși hârtiile n-au nicio valoare, o singură hârtie trimisă cândva de mine mă făcuse ținta unei cantități semnificativ de spam juridic și acum ținuse aiurea într-o sală de judecată pe post de sac de box. Asta pe lângă cele 40 de minute petrecute pe-afară.

Acum, nu știu, o fi fost o zi mai proastă sau faptul că toți erau obligați să poarte măști, dar pe mine experiența asta m-a scos definitiv din rolul de „martor”, un rol în care, cumva, personalul amabil al tribunalului reușise să mă bage. Și reticența de a participa e o problemă, una mare.

Îngreunarea participării la actul juridic nu e o noutate. PSD, de exemplu, s-au dovedit profund eficienți în descurajarea oricărui tip de mărturie prin introducerea posibilității ca infractorul să audieze martorul.  Să nu mai vorbim de neacceptarea unor înregistrări ca motiv de începere a unei anchete, o altă operă de sabotaj a coaliției pensiilor gonflate.

Altfel, chiar și fără imixtiunea politică, reprezentanții justiției române se opun vehement oricărei forme de digitalizare, probabil speriați de ideea că un sistem de management al contractelor și unul de text-to-speech ar lăsa prea mulți grefieri fără alternativă. Sau poate sunt poate doar speriați de dispariția acelor momente de profundă satisfacție profesională în care poți urla: „Mai rar!”.

Ca o paralelă, sisteme de gen, în mare parte bazate pe A.I. și Machine Learning, deja funcționează în Estonia și în țări sensibil mai civilizate (e drept, pentru spețele minore). Dar nu tehnologia e problema.

Problema e modul în care sistemul decide să trateze un om care participă voit și fără vreo miză la actul de justiție. Hai să presupunem că nu vorbim de un fraier venit să depună o mărturie fără miză. Hai să zicem că vorbim despre… Maria. Maria e o tânără de 20 de ani venită recent la București care se întoarce noaptea de la ceva petrecere. Întâmplător, vede un mafiot local care-și lovește soția în stradă. Ulterior bătăii, abuzata iese în public și imploră martorii să depună mărturie.

Ce face Maria în cazul ăsta? Tipul nu e încă demonstrat violent, deci cel mai probabil va trebui să apară la tribunal în fața lui (vă mai amintiți de legea PSD de mai sus?). Dacă totuși găsește o cale să evite apariția și dă mărturie în alt mod, riscă să nu i se aprobe, pentru că magistrații vor companie. Asta pe lângă citații, vizite, date personale expuse și o doză de hărțuire instituțională care se poate încheia prin mandat sau amendă. Păi nu mai bine zice ea că nu a văzut nicio bătaie? Că na… dacă nu-l iubea, nu stătea cu el, nu-i așa?

Hai să dau un exemplu mai puțin fantezist: ești șofer atent, mergi printr-o localitate micuță, te lovește un nebun și n-ai camere, dar ai martori în mașină. Nebunul se cară, dar îi iei numărul. Cum nu cooperează ești nevoit să-l acționezi în judecată. Ce faci dacă ți se refuză dosarul? Îți implici prietenii din trei colțuri ale țării într-un proces tergiversat și iritant? Le asiguri masă și cazare în București doar pentru că declarația lor nu e suficientă?

De-asta cred că de-acum o să mă gândesc de două ori într-o situație similară – cel puțin dacă incidentul e o contravenție, nu ceva grav (chiar și fără timp și răbdare, nu cred că aș putea sta pe margine dacă aș vedea un incident grav). Astfel, poate că cei care-i dau cu „am martori” în sus și în jos la fiecare potențială altercație se vor mai gândi puțin.

Adevărul e că nu, nu ai martori, nici măcar atunci când ai autentic nevoie de ei. Îți trebuie nu doar niște oameni dispuși să vorbească, ci și dispuși să-și sacrifice nervi și timp pentru a-ți rezolva ție o problemă. Îți trebuie oameni care să depășească celebrul efect de turmă și să fie dispuși să înfrunte nu doar potențialii infractori, ci și sistemul care-i favorizează.

E un motiv pentru care PSD și-a concentrat discursul pe DNA și pe Kovesi: oamenii lor știu foarte bine că cea mai mare parte a sistemului de justiție n-are vreo chemare spre dreptate, ci doar spre un post călduț pentru care mulți ar face orice. Un post care e mai departe de serialele americane și mai aproape de… Statul Român.

Sigur că vor exista printre cititori și oameni cu studii în Drept care vor spune: „Băi, și ce voiai să facă? Așa e legea!”. Sincer, erau multe lucruri care puteau fi făcute.

Unul ar fi fost să tratezi un om în definitiv neimplicat în proces cu respectul pe care-l merită și să ai bunul simț să explici dacă a făcut o greșeală. Al doilea ar fi fost să nu cari o persoană cu probleme de sănătate la tribunal, pentru a-l întrerupe de nu știu câte ori. Al treilea ar fi să nu te comporți de parcă ora ta de muncă valorează mai mult decât oricare alta.

Într-un final, ar fi încurajarea participării la actul de justiție, nu comportamentul de demiurg de salon. Spun asta pentru că, într-o democrație, justiția nu ar trebui să fie apanajul unor baroni de tribunal, ci un act participativ complet, cu avocați, martori, inculpați și victime – cu oameni care ar trebui să-și poată spună perspectiva fără a fi tratați ca niște infractori încă de dinainte de proces.

Putem elimina complet cazul de față. Nu neg că e posibil ca mail-ul meu să fi picat aiurea, iar doamna în cauză să fi avut cea mai proastă zi din viața ei. Dar tot e imposibil să nu te întrebi: băi, dar pe-aștia cine-i verifică? De exemplu, avem idee ce teste psihologice se dau magistraților sau dacă se dau teste? Aș spune că nu, dacă e sa ne luam dupa băiatul ăsta și apucăturile lui, băiat suspendant într-un final din motive de boala psihică. Mai mult, cum pot fi suspendați oamenii din funcții de genul ăsta și cum pot fi schimbați? Din nou, vorbesc la modul general, pentru că ridicatul vocii nu e o mare ofensă.

Cred că ar mai fi câteva probleme de notat aici, dar nu vreau să mă lungesc prea mult. Într-o țară în care inconștiența CCR ne condamnă la pandemie și în care Avocatul Poporului e o marionetă politică, încrederea în Justiție e la cote minime, chiar și pentru cei care acum un an ridicau pancarte cu numele Codruței Kovesi (care din păcate e o excepție nu o regulă).

Când guvernul emite ordonanțe pentru golirea pușcăriilor, beizadelele locale sunt scutite de procese, iar pedofilii scapă cu câțiva ani, e foarte greu să faci cumva să-ți pese cât timp nu ești implicat în nimic. Poate de-asta sunt și avocații atât de insistenți atunci când dau de câte un fraier care are chef să depună mărturie: majoritatea persoanelor pur și simplu nu vor să se complice. Și nu-i vorba doar de presiunea grupului sau teoria ferestrelor sparte, ci de faptul că sistemul face ca întregul proces să fie mai birocratic și apăsător decât e nevoie.

Altfel, nu sunt neapărat convins că asta e o poveste pur românească. America, altfel un sistem pasionat de procese și inculpați, are o poveste similară în ceea ce privește jurații, oameni care sunt efectiv hăituiți să apară la tribunal și să participe la deciziile din proces, refuzul pedepsindu-se prin amendă. Diferența ar fi că jurații nu sunt martori, iar respectiva „datorie civică” e o obligație.

Oricum ar fi însă, problema românească e puțin diferită. Aici actul juridic e proprit într-un sistem birocratic care descurajează participarea și transformă sala de judecată într-un turnir improvizat la care cei prezenți sunt obligați să participe. E un act care te face să te întrebi de mai multe ori dacă merită să acorzi o oră din timpul tău pentru a face ce trebuie.

P.S: Cumva, articolul ăsta îmi amintește de vechea glumă cu: – Bună ziua, suntem martorii lui Iehova! – Ah, mă scuzați, n-am văzut accidentul!  (Sursa imaginii)