Jackass – Sezonul 20

Pe vremea când MTV difuza muzică și pe când n-aveam încă lățime de bandă să primim lecții de viață de la vloggeri de 10 ani, emisiunea Jackass era epitomul umorului dubios – o odă închinată absurdului pe care mulți o condamnau, dar mai toți o vizionau.

O mare parte dintre voi sunteți destul de familiari cu serialul, cu filmele cu același nume și cu multiplele lui continuări. Pentru cei care nu sunteți și care v-ați permis să vă nașteți după ’90 (ai naibii de norocoși), Jackass a fost creația a trei oameni, numele a doi dintre ei rezonând destul de tare și astăzi: Johnny Knoxville și Spike Jonze (da, acel Spike Jonze). Povestea emisiunii era simplă, în mare și pentru că ea nu exista: Knoxville alături de alți foști skateri și atârnache profesioniști, printre care Steve-O, Bam Margera și răposatul Ryan Dunn, se întreceau în a face cascadorii cât mai stupide și mai periculoase. Atât. Nu exista mesaj politic sau vreo treabă inteligentă la mijloc: emisiunea era crudă, protagoniștii se răneau des, dar combinația funcționa.

Sigur, ar trebui să menționăm și că spațiul TV al anilor ’90 fusese asediat de diferite emisiuni de tip „camera ascunsă” unde diverși trimiteau filmulețe amuzante pe care memarii de 9Gag le redescoperă din cinci în cinci ani. Existau deci alternative, dar Jackass era diferit. Jackass era voit stupid iar oamenii ăia nu erau înregistrați accidental, ci plătiți să o facă. Practic, Knoxville și compania făceau toate idioțeniile pe care un puști de 12-13 ani le gândea: dansau dezbrăcați printre capcane de șoareci, prindeau șerpi cu mâinile goale, puneau albine în limuzine și se legau singuri de rachete artizanale. Asta când luau o pauză de la băgat pui în chiloți și țopăit deasupra unui lac cu aligatori. Serios, scena aia chiar s-a petrecut.

(Băieții ăștia atârnau pe posterele tuturor skater-ilor din anii 2000, ăia care ascultau Sum 41 și Avril Lavigne și se considerau „hardcore”)

În esență, Jackass făcea tâmpenii pentru ca tu să n-o faci și pentru mulți a însemnat primul contact cu un gen de umor nu foarte deștept, dar cu siguranță altfel. Din păcate, astăzi ar fi imposibil ca o emisiune de gen să mai aibă succes, motiv pentru care nici încercările lor de a o reînvia n-au mai avut. Azi, mai toată lumea vrea un răspuns la întrebarea „cât de departe poți merge?” și îl vrea repede. Și dacă se întâmplă să nu ai tu răspunsul, poți fi sigur că există mereu oameni gata să-l ofere.

Când spun că lumea e într-o eternă competiție pentru trofeul „cel mai prost din curtea școlii” n-aș vrea să vă gândiți doar la adolescenții care își toarnă găleți de apă rece în cap, dansează pe trenuri în mișcare, halesc detergent sau își îndeasă scorțișoară pe gât. Dacă e să fim onești, aveam la rândul nostru destule jocuri periculoase („Lapte gros și smântânos” încă îmi dă fiori pe șira spinării) și provocări în care ne aruncam cu ignoranța și curajul vârstei. Diferența era că nu aveam cu ce să ne filmăm, din fericire.

Da, și puștii ăștia sunt parte din problemă, doar că acum totul pare să meargă pe panta exagerării și a unui „n-ai tupeu!” subînțeles (expresie care, așa cum excelent sublinia cineva, era până recent un imn al bărbaților). Mediul online a scos la iveală tot felul de dubioși al căror singur talent e să urle cât de tare pot iar media tradițională a răspuns cu emisiuni în care oameni cu handicap mental sunt luați la mișto de handicapați emoțional. Mai mult, ai vedete care și-au construit imperii din sex tape-uri regizate și oameni a căror unic talent este să-i pună pe alții în situații penibile. Muzica mainstream e dominată de genuri precum mumble rap, trap și alte glumițe prelungite până la absurd unde „cine are cel mai ridicol tatuaj” și „cine are cele mai puține cuvinte inteligibile” într-un videoclip câștigă. Poate de-asta pentru ăia care au crescut cu Tupac, Nas și DMX, toată muzica lui Lil’ Pump și 6ix9ine pare o reclamă la Skittles pusă pe repeat.

Da, știu că sun ca un moș care se uită la „ce fac ăștia micii” și știu și că muzica nu e cel mai bun exemplu: sunt metalist de vreo 20 de ani și încă nu pot explica elocvent epoca glam sau al doilea val de black metal din anii ’90, ambele dominate de nevoia de a fi „și mai și” decât alții. Treaba e că acum fenomenul nu e limitat la curente muzicale ridicole: social media pare să fi repornit cumva serialul Jackass, doar că acum facem parte toți din distribuție. O distribuție care include cu generozitate pușii de pe TikTok și modelele de Instagram, dar și forumurile „tematice” și grupurile de antivacciniști unde fiecare se laudă mai tare cu modul în care-și pune copiii în pericol. Până și teoriile conspirației au evoluat de la suspiciuni cumva credibile despre revoluții ratate la deliruri despre reptilieni și magie 5G. Practic, dacă Felix Baumgartner și-ar fi efectuat azi saltul, câteva mii de bloggeri l-ar imita sărind de la etajul 4 și alte câteva mii ne-ar explica liniștiți că totul e un fals, dat fiindcă Pământul e plat. 

În plus, dacă ieși din zona zgomotului online și te îndrepți spre lumea „reală” observi că nici politica nu pare să fi scăpat de fenomenul Jackass. Ce e oare Trump dacă nu un Bam Margera născut în eșalonul de sus al societății a cărui singură preocupare pare să fie întrebarea: Oare scap dacă fac și rahatul ăsta? Ia să le spun în conferința de presă să bea dezinfectant! Vedetele emisiunilor tembele ale anilor 2000 par să se fi mutat acum în dezbaterile electorale, unde chiar și cele mai infertile teme se transformă între confruntări dintre Tom Green și Andy Dick, prezentate de Steve-O (dacă nu i-ați prins, nu-i căutați, că n-ați pierdut nimic… deși Tom Green arată acum așa).

De altfel, chiar și recentele mișcări sociale din SUA beneficiază de efectul ăsta. Ceea ce a început ca o mișcare de protest legitimă împotriva unui sistem falit s-a transformat într-un pretext pentru oameni care n-au nicio legătură cu BLM să epateze până la absurd. De-asta e plin Twitter-ul de omuleți albi din țări europene care urinează pe garduri sau vopsesc statui „în semne de solidaritate” cu frații lor. Tot cam așa era și la Jackass, doar că n-avea nimeni pretenția de a fi făcut ceva util pentru societate și de a fi felicitat pentru asta.

Poate că nicăieri n-a fost mai vizibil efectul ăsta, decât în timpul pandemiei de Covid-19. Dacă înainte de izolarea generală aveai spanioli și italieni care se plimbau prin orașe și-și pupau conaționalii pentru a-și demonstra „libertatea”, acum ai americani care protestează împotriva izolării îngrămădindu-se în piețe și ținându-se de mână în grup. Chiar în timp ce scriu diatriba asta plictisitoare, românii se înghesuie prin stațiuni de vacanță, fac hore pe litoral și umplu Facebook-ul de declarații de război împotriva izolării și „abuzurilor” guvernului, în timp ce în privat se declară în favoarea unui „stat puternic”. Zilele trecute, o prietenă îmi arăta cum o fostă colegă de facultate de-ale ei voia să organizeze un protest în centrul orașului. Era un protest împotriva măștilor abuzive. Practic, senzația că normele de bun simț care au circulat prin absolut toate societățile cu pretenții de civilizație au fost interpretate ca un fel de provocare la duel.

Ce încerc să spun e că lumea a devenit din păcate o competiție pentru cel mai inutil premiu: atenția prostimii. Și știți care-i problema? Că ediția asta de Jackass nu e deloc amuzantă. Nu de alta, dar băieții ăia reușeau să se rănească în principal pe ei, pe când ăștia ne afectează pe toți. Online sau offline, ești prins inevitabil de încercările celorlalți de a fi mai vocali, mai radicali și mai iraționali decât restul. Și na, nu mă deranjează că tu preferi să faci hora când ți se spune să stai acasă, că îi faci proști pe cei care se protejează sau că-i înjuri pe cei care respectă distanța socială, doar că… nu e amuzant. N-ai vrea tu mai bine să dansezi pe o capcană cu șoareci sau să-ți bagi un pui în chiloți? Nu de alta, dar așa măcar am râde.

P.S: Da, da, da, știu că sunt bătrân. (Sursa imaginii)

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

4 Comments

  • Man, credeam ca doar eu stiu de oameni care vor sa faca proteste impotriva “coronavirusului” pentru a-l opri. Prietena a primit acum o saptamana screenshot de pe un grup de whatsapp al unei amice in care un tip ii invita pe toti de pe grupul de whatsapp la un protest, citez, “pentru a stopa pandemia”. Si nu glumea, era serios tipul. Om functional, cu job in IT, vaccinat, toate cele.

    De cand cu pandemia incerc sa-mi pun intrebarea in care punct am dat fail ca societate, si cred ca de fapt nu exista un punct clar, ci este doar rezultatul a zeci de ani de educatie care nu ajuta deloc gandirea critica + promovarea tot mai agresiva a nulitatilor. Carl Sagan vorbea acum zeci de ani despre acest fenomen anti-stiinta, George Carlin prin anii 90′ vorbea despre cat de in cap se va duce societatea americana, nu este ceva recent, doar ca acum a ajuns la un punct in care nu mai poate fi ignorat.

    Pandemia aceasta a scos la suprafata enorm de multe probleme in societate si sincer nu stiu daca le vom putea rezolva fiindca nu vad o ingrijorare la nivel inalt, pare ca aceasta este noua realitate. Oameni cunoscuti m-au dezamagit in aceste luni, pe unii i-am scos complet din viata mea fiindca nu pot accepta sa fiu inconjurat de asa ceva, din fericire insa nimeni foarte apropiat.

    Un ultim punct, legat de 6iX9INE si trap, ca fan hip/hop rap de peste 20 de ani pot spune doar ca ce se intampla cu rapul la nivel global este o alta mare dezamagire. Exista in continuare artisti underground care scot material de calitate, dar ce este recunoscut mondial sunt doar niste abjectii care portretizeaza intregul rap intr-o lumina proasta. Chiar vorbeam cu cineva acum cateva zile si ii spuneam ca desi ultimele 2-3 albume au fost slabute (raportat la albumele sale de la inceputul anilor 2000, ca daca le raportam la Lil Pump/Lil whatever sunt opere de arta), nu vad sa mai apara o emblema a rapului precum Eminem, omul a fost o emblema. “Sing for the moment”, “Lose Yourself”, “White America”, nu stiu de o piesa rap care sa fi ajuns hit mondial si sa fie macar la nivelul celor 3 in ultimii 10 ani.

    DMC a scos un video acum 2 ani care explica foarte bine cum hip-hopul s-a dus pe pluta :
    https://www.youtube.com/watch?v=QPRmFJ_U8Ug&list=PLVEwVpvG1DkVAIx2kK_1jooantYZGKAuM&index=876&t=25s

    Mi-ar placea sa vad in topuri piese precum cele ale lui Vinnie Paz in care adreseaza probleme reale si foarte intalnite. Are 2 piese cu legatura intre ele care fac cat discografia altora si cred ca au salvat multe persoane cu probleme de depresie si tendinte suicidale :

    https://www.youtube.com/watch?v=5l2hf7CFrEI
    https://www.youtube.com/watch?v=H_rdYY9CIWE

    Prima in care isi ia adio de la mama sa pentru ca nu mai poate trai si a doua, aparuta peste 2 ani, in care isi cere scuze pentru prima piesa si recunoaste ca au fost momente grele din viata sa si acum vede partea pozitiva. Omul are probleme reale mentale si a vorbit deschis despre asta si daca te uiti in commenturi vei vedea cum multi ii multumesc pentru ca i-a ajutat enorm. Hell, eu sunt unul dintre ei, la momente grele aceste 2 piese ma ajuta enorm.

    And then you have Tecaci-n 6ix9ine care vinde de milioane.

  • Am bagat al doilea comment in moderare. Sper ca e in regula. Ambele au fost oprite pentru ca erau mai mult de trei link-uri in ele 🙂

    Da, e un trend cu omuleti care au senzatia ca se “opun” virusului… expunandu-se practic la el direct.

    Noi (romanii) ca societate am esuat dupa Revolutie si mineriade si inca ne luptam cu regresul, dar SUA are niste probleme masive sistemice si la ei au iesit toate la suprafata odata cu pandemia. N-a fost numai problema rasismului si a suprafinantarii politiei, ci mai tot, de la asigurarile de sanatate gresit construite, la lipsa plaselor de siguranta sociale si a pensiilor si un sistem de vot construit eronat. Asta, plus obsesia de a li se vara pe gat “visul american” de catre omuleti ale caror plase de sigurante au valoarea unor tari mai mici.

    E destul de mult rap de calitate si acum, dar, asa cum zice si DMC in clipul ala (pe care nu-l stiam, dar e excelent): rap-ul ala de “prima pagina” e dominat de tot felul de dubiosi agresivi, netalentati si care promoveaza un stil de viata, nu un mesaj.

    Si da, Eminem a fost o emblema cum au fost si alti inaintea lui (mie personal mi-a placut ultimul album). Am ascultat mult Jedi Mind Tricks si Army of the Pharaohs la un punct (desi, cum spuneam, heavy metal e felia mea de tort), doar ca la Vinnie ma irita ca a alunecat destul de mult in zona conspiratiilor si a ideilor cu “palarie de staniol”.

    6ix9ine e practic un mister: un latino-american mic, parte dintr-o gasca super periculoasa (pe care a turnat-o in tribunal la nivelul la care a primit doar 5 ani de puscarie din 20 – sa vedem ce se intampla cand ies baietii aia afara), al carui stil de rap n-ar fi neaparat rau (e latrat, cum facea DMX pe la inceputuri), dar ale carui versuri practic nu exista. Macar Lil’Pump are o demografie clara: pusti de 13 ani indopati cu Xanax de psihologul scolii :))

    Apropo de depresii si de recunoasterea lor, pana si in muzica de tip country sau southern rock s-a strecurat discursul asta. Practic, The Glorious Sons asa au ajuns faimosi:
    https://www.youtube.com/watch?v=JcYaAu01Q2Y
    https://www.youtube.com/watch?v=U72R_TOGan0

  • Ce dracu’ e “lapte gros”?

  • Un joc pe care nu-l jucau fetele 🙂 (se gasesc filmulete cu el si vreo trei numere de stand-up)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *