Știu că lumea și-ar dori impresii de la Maiden sau măcar de la Soen, dar dacă e să mă reapuc de cronici de concert, cu siguranță voi începe cu Ensiferum și Dark Tranquility…

Pentru cei doi cititori care n-au fugit încă, trebuie să recunosc că evenimentul din 15 mai a fost primul meu concert după uriașa pauză a pandemiei. Și, nene, cu ce poftă s-a cântat!

Acum, în mod normal m-aș văita de faptul că majoritatea concertelor rock se ține în continuare la Arenele Romane, dar, după atâta timp, m-am bucurat de revederea cu relicva din Parcul Carol. E ca atunci când îți vezi un prieten vechi și alcoolic – nu arată grozav, dar te bucuri că e încă în viață. În plus, acum părea și proaspăt spălat.

De data asta, am fost încântat să văd că s-a renunțat la sistemul cu jetoane, iar organizatorii au decis să ceară pe față 10 lei pentru o apă plată. Altfel, merită să arunc un biscuit celor care au amenajat spațiul. Se putea intra fără probleme în tribune, standurile cu tricouri erau bine izolate, iar paznicii au ținut un coridor liber spre ieșire, tocmai pentru a evita buluceala dintre reprezentații.

Acum, nu știu ce să zic despre măsurile de protecție anti-Covid, care pentru unii sunt încă o problemă. Din punctul meu de vedere, dacă îți alegeai bine locul, pericolul era foarte mic, spațiul fiind deschis și aglomerația fiind mai degrabă la Golden Circle și imediat după gard. De la mijlocul arenelor și din tribune puteai găsi liniștit un loc regulamentar, cu minim 1.5 metri față de persoanele din jur.

Să lăsăm însă pandemia în urmă și să purcedem la a-mi citi delirul muzical…

Gwendydd (Bulgaria)

Fetele de la Gwendydd au fost cumva deschiderea la… deschidere. Niște puștoaice simpatice de 19-20 de ani, conduse de o fostă concurentă de la Vocea Bulgariei și cu un tobar bărbat, care le era și producător. Dacă le vedeam pe afiș, probabil le-aș fi ignorat. Văzându-le live, am ajuns să fac poze cu ele după. Nu de alta, dar fetele au prestat o combinatie de groove metal si deathcore extrem de agresiva și tehnica, cum n-am mai auzit de multă vreme.

Dacă ar fi să arăt cu degetul, aș zice că solista, un fel de Angela Gossow în copilărie, și basista extrem de agresivă sunt punctele lor forte. Punctul mai puțin forte sunt versurile, deși nu știu dacă piesa Rape are neapărat nevoie de profunzime lirică, mai ales că se vrea un fel de „revenge song” feminist (și reușește să fie unul). Altfel, numele trupei e o aluzie la sora lui Merlin, o războinică mitologică, ci nu rezultatul unei pisici adormite pe tastatură.

Pyogenesis (Germania)

Dacă le-ai fi spus rockerilor români de acum 25 de ani că vine Pyogenesis în România, și-ar fi pus geaca de piele pe ei și ar fi năvălit la Arene. Nu de alta, dar trupa e din garda veche și, după ce a ajutat curentul gothic să decoleze, a tot schimbat genuri. Practic, bătrânii și-o amintesc ca pe un fel de Paradise Lost mai melodic, adolescenții anilor 2000 ca pe o trupă de alternative și pop punk, iar metaliștii mai recenți ca pe una de prog. De altfel, ultimele lor albume, parte dintr-o trilogie steampunk, sunt printre cele mai faine producții de gen, similare ca tematică cu ce cântă Vulture Industries sau Avatar. Formația lui Flo Schwarz a schimbat vreo cinci genuri și a scos materiale faine în cam toate, doar că nu a avut niciodată loc pe scena mare a rockului și a metalului.

Lucrul ăsta s-a văzut și la Arene unde, pe lângă niște fani hardcore, lumea nu s-a prea înghesuit la Pyogenesis, deși după două piese era atentă cam toată audiența. Nu de alta, dar trupa face un spectatol fantastic și, chiar dacă cele câteva efecte pirotehnice (he, he) nu au fost grozave, nemții au câștigat cu siguranță câțiva fani. Pe lângă Don’t Say Maybe (unde au ridicat inclusiv drapelul României) și alte amintiri din primele perioade ale trupei, aș zice că tot ultimele albume au fost de bază, pe Steam Paves the Way și I Have Seen My Soul fredonând mai toată lumea care le auzise vreodată numele.

Ensiferum (Finlanda)

Despre folk metalistii cu parfum viking de la Ensifierum nu mai sunt multe de spus. Personal i-am descoperit prin liceu și au rămas o trupă de suflet, chiar dacă direcția ultimelor două albume nu a mers în paralel cu preferințele mele. De altfel, presentimentul pe care-l aveam despre Thalassic, albumul din 2020, și anume că sună a Amorphis pe steroizi s-a văzut și live.

Niciuna din piesele de pe album (Andromeda, Run from the Rising Tide, For Sirens) nu mi-au plăcut în mod deosebit live și asta din cauza vocii „curate” care nu e rea, dar nu e de-acolo. De altfel, posesorul vocii, nou-venitul Pekka, nu e nici un clăpar strălucit, lucru văzut pe One More Magic Potion, o piesă pe care de altfel o așteptam.

Trecând însă peste aceste mici inconveniente și peste sonorizarea variabilă, combinația dintre Petri Lindroos, Markos și Sami merită văzută live. Oamenii sunt fantastici și ca instrumentiști și ca vocaliști (încă prefer vocea lui Markos pentru backing), iar când am auzit Treacherous Gods și Into Battle am început să mă agit ca la vârsta la care i-am descoperit. Recuzita, atmosfera și repertoriul solid au depășit repede incovenientele inițiale.

Dark Tranquility (Suedia)

După unul dintre cele mai bune albume ale ultimilor ani, Dark Tranquility păreau în formă maximă și abia așteptam să-i văd „live-live”, nu doar în transmisiuni din studio, sursa lor de venit pe timp de pandemie. Din păcate, trupa a venit în România fără unul dintre chitariști, plecat în concediu de paternitate – asta la scurtă vreme după ce Friedrik Johansson, un fost membru al trupei (rămas prieten cu foștii colegi) a murit.

Din motivele ăstea mă așteptam ca show-ul să fie puțin mai obosit, dar Dark Tranquility ne-au arătat de ce sunt în continuare una din cele mai valoroase trupe de death metal melodic (printre tăticii stilului Gotenburg, alături de In Flames și At the Gates). De fapt, cred că poți înțelege cu adevărat numele trupei doar între proiecțiile abstracte de la concert, pe fundalul unei clape melancolice și cu growling-ul atonal al lui Mikael Stanne în urechi.

Că veni vorba despre Mikael Stanne, omul este și foarte carismatic și energic, cumva în contrast cu tonul muzicii. Deși au insistat pe ultimul album (de unde Transient rămâne piesa mea preferată, alături de The Dark Unbroken), s-au auzit și Atoma, Punish My Heaven, Monochromatic Stains și, bineînțeles, Lost to Apathy, piesă cu care au și încheiat, deși inițial se mai vorbea despre niște bisuri. Cam atunci am ieșit și eu din „arenă”, nu însă fără a-mi adăuga și un tricou Dark Tranquility în colecție.

Între noi fie vorba, printre rapoarte și meeting-uri, merită să-ți amintească din când în când muzica cine ești…

P.S: Dacă aveți drum pe la Bookfest București, vă recomand să stați cu ochii și pe standul Datagroup. Aveți ocazia de a achiziționa Jucării Stricate la cel mai mic preț de până acum.