Tu cu cine vorbești, mă?

Dimineață ploioasă de weekend. Coadă la casa de marcat. Îmi caut morocănos portofelul prin șalvari. În fața mea, trei persoane: două doamne mai în vârstă și un tip agitat în trening, cu un tatuaj pe care era desenată fie gagică-sa, fie Hagi.

Doamna care ajunsese la casă uitase să cântărească niște mere, așa că tatuatul, care jongla cu două sticle de Cola, dă să se bage în față. Mormăind că „are decât ăstea două” a încercat în mod neinspirat să sară și peste clientă și peste casa de marcat. Practic, tatuatul o împingea acum pe doamna în vârstă peste casă, în timp ce flutura sticlele de Cola spre casier. Din poziția mea, arăta ca un film porno de Sergiu Nicolăescu.

Casierul, care deja bătuse deja produsele doamnei și își chemase și o colegă, îi spune tipului să stea la coadă că… merge repede. Apoi, din păcate pentru următoarele cinci minute din viața mea, are imprudența să adauge: „nu știu, cred că pur și simplu nu mai știm să stăm la coadă!”

Va gândiți că poate posesorul de trening s-a enervat? Nu, omul chiar s-a calmat pentru vreo treizeci de secunde. Dar poate s-a supărat doamna de la casă? Nici atât. În schimb, de undeva din spatele meu (că se făcuse deja ditamai coada), iese o tăntiță între două vârste, furioasă nevoie mare că “ea știe să stea la coadă, dar la o coadă civilizată”. Acestea fiind zise, tăntița se bagă furioasă undeva în fața mea!

Tot din fundal, sare și un moș care cumpărase o chiuvetă de parizer și zice „E normal să ne împingem, dacă merge atât de greu! Uite, eu am stat la coadă până acum și nu se mișcă!”. Casierul rămâne puțin blocat și își mai cheamă o dată colega, apoi începe să scaneze produse ca apucatul, uitând complet de merele clientei de la rând.

Cumva, ăia doi omuleți, pierduți pe la fundul cozii, au decis brusc că „această problemă este despre noi” și că „ăla de la casă vorbește cu noi”. Nu, nu era o discuție despre statul la coadă, ci era o discuție DESPRE EI. Iar tabloul ăsta este atât, dar atât de familiar!

În România, aproape în orice context te-ai afla și orice afirmație (oricât de puțin ambiguă) ai lansa, vei fi nevoit să faci față unor oameni care cred că VORBEȘTI DESPRE EI. Indiferent dacă intenția ta e alimentată de sarcasm sau dacă pur și simplu citezi niște statistici, va exista cineva, într-un colț al încăperii care să-ți spună galant: Măică-ta e așa, bă!

Din fericire, treaba asta nu are specific românesc. Din păcate, ea are niște surse de amplificare locale.

Pe de-o parte, generațiile mai vechi iau lucrurile personal pentru că au prins, fie și parțial, un regim unde bârfa și acuzațiile erau ceva periculos. Să nu te disculpi când erai acuzat de ceva (fie și la nivel subtil) înseamna să accepți acuzația (asta dacă nu erai cumva interogat de Stat, caz în care acceptai și acuzațiile altora).

Generațiile mai noi iau lucrurile personal pentru că au fost învățate că universul e o colecție de chestii care plutesc în jurul lor. La asta se adaugă și ubicuitatea Internetului și a rețelelor sociale: sunt atât de multe lucruri în jur care nu te privesc și pe care nu le înțelegi, încât e ușor să te simți lezat de studii, afirmații și opinii.

Cumva rețelele sociale au efectul ăsta în orice țară, doar că în plus, în România, la toate astea se adaugă și un strat subțire, dar parfumat de frustrări istorice. Am fost foarte multă vreme în poziția de victimă și nici de-ai naiba nu vrem să mai plecăm de-acolo.

În plus, toate generațiile par să fi fost afectate de această manie a persecuției atât de la modă acum, de „Dreptul de a te simți ofensat”. E suficient să citiți câteva articole de blog, chiar și din cele mai inofensive, și vă veți reaminti cât de răspândit e fenomenul.

Articol despre cum bătrânețea s-a schimbat în bine? Comentarii despre cum oamenii de 60 și ceva de ani nu sunt bătrâni (deși articolul nu menționează nicio vârstă). Articol despre omuleții agresivi și neîmpăcați cu ei care ne dau lecții din afara țării? A trebuit să moderez patru comentarii de la oameni care nu aveau nicio intenție să plece din țară, dar care aveau senzația că m-aș adresa lor dacă ar pleca. Am exemple pentru câteva articole de colecție, iar eu sunt departe de a fi un scrib controversat (sau citit, dacă e să fim sinceri).

Încă nu pot să uit sutele (!) de comentarii de la un articol mai vechi publicat pe Realitatea în care niște omuleți erau super supărați că… ăștia fac concert satanist pe banii lor! Nu știu cum ajunseseră niște oameni care de-abia puteau articula „ajutor social” să creadă că un concert dintr-o parte diferită a țării, cu o trupă pe care nu o înțelegeau, li se adresa lor, ba le mai leza și integritatea financiară!

Nu cred că are sens să explic cât de repede ridici suspiciuni dacă ești omul care se atacă la orice afirmație și sare să strige „Nu eu”, fie că-i vorba de IQ-ul mediu din România sau de mărimea penisului. E destul trist să reduci totul la tine, mai ales după ce ai ieșit din adolescență.

Tot trist este și că nici nu poți combate genul ăsta de oameni – ar trebui ca fiecare studiu științific să includă un preambul în care să se explice că studiul se aplică în general, dar mai puțin lui George și Ionelei. Și nici lui Mirel, că Mirel se atacă la orice. De altfel, nici expresia „nu o lua personal” nu funcționează, dat fiindcă ea e chiar marca faptului că lucrurile ar trebui să fie luate personal. Și dacă oamenii nu cred că e DESPRE ei, atunci cred că e PENTRU ei și își dau neinvitați cu părerea.

Ce poți însă să faci, atunci când îți argumentezi cu pasiune punctul de vedere și simți cum cineva fierbe de nerăbdare să ți-l dărâme (în baza faptului că „el/ea nu e așa”) e să ai la tine o pancartă pe care să fie scris mare: Îmi pare rău, bă, dar viața nu e despre tine!

P.S: Nu, nu purtam cu-adevărat șalvari, dar mă gândeam să învii puțin cuvântul. Make “șalvari” great again!

3 Comments

  • Eu faceam un binge de Disenchantment (ca abia acum l-am descoperit), cand ceva mi-a spus ca iar ai scris despre mine! In ciuda faptului ca am si copyright notice in subsol! Cred ca noi am uitat sa citam!

    Pe de alta parte, am asistat la fenomene asemanatoare cand eram inca in tara. Eram la o coada la o banca (adica era un tip in fata mea care se rupea in figuri). A inceput prin a o complimenta pe tanti din spatele ghiseului, au parut ca flirteaza reciproc cateva secunde, pana cand ea i-a spus ca nu-l poate ajuta, moment in care el le-a injurat pe toate doamnele de-acolo intr-un mod care mie mi s-a parut foarte pervers, dar probabil ca era din partea locului, si-a plecat val-vartej. Doamna din spatele ghiseului s-a apucat apoi sa-mi spuna mie ceea ce ar fi vrut sa-i spuna lui, dar nu apucase.

    Deci asistam la fenomene unde oamenii nu reusesc sa se concentreze pe situatie, nu inteleg ce-i aia customer service (si asta se-ntampla de ambele parti ale ghiseului), si apoi se pierd in reactii neadecvate situatiei. Iar asta este, intr-adevar, o fenomenologie pe care am intalnit-o foarte des in Romania si aproape niciodata altundeva.

    Dar partea cea mai mare de vina apartine celor din spatele ghiseului care nu reusesc sa gestioneze situatiile limita (care probabil sunt atat de dese incat reprezinta normalul). Sigur, clientii nu intotdeauna reactioneaza normal, dar tot asa cum un parinte este responsabil de relatia cu copiii, apropritarul stabilimentului este “in charge” de relatia cu clientul.

  • Din aventurile la statul la coadă în Romania mie imi plac toți membrii familiei tradiționale, doritori de schimbare ca nu se mai poate dom’le,care vor să-ti sufle dragostos în ceafa și să te testeze cu capul penisului direct între fese să vadă dacă ești de al lor. Și bineînțeles mămăile care te împing cu sfârcul ancorat la o tonă de țâță sa spioneze ce ai în coș.

  • zaMo: Am vazut si eu treaba asta cu “lingusitul” casierei sau vanzatoarei, de parca toata coada si intregul proces depinde de ea (el). Da, e vina stabilimentului, dar cumva in Romania cred ca avem si o traditie cu statul la coada: atat oamenii de la ghiseu, cat si clientii sunt constienti ca o coada va fi inevitabila. E pur si simplu traditie :))

    Nico: Fatastica descriere :)) Aia cu distanta intima e o treaba pe care o mai discutasem intr-un articol si cred ca inclusiv generatiile noi si-au pierdut abilitatea de a sta la 10 cm de o persoana din fata sau lateralul lor. Cand eram mic, maica-mea imi zicea continuu sa nu ma lovesc de oameni, dar acum, daca intri intr-o farmacie si ai ghinionul sa fie mamici cu mai multi copii… (am pus farmacia pentru ca e un loc in care aia mici se plictisesc).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.