„De ce nu mai scrie Vlad despre concerte?” s-a întrebat plin de curiozitate nimeni.

Cum în aprilie n-am apucat să vă stresez cu venirea Godsmack, am profitat de concertul Disturbed de ieri pentru a îngrămădi ambele concerte într-un singur articol, de două ori mai plictisitor. O să analizez cele două concerte în ordine invers cronologică, începând cu evenimentul de ieri.

Nu de alta, dar Disturbed și Godsmack sunt două trupe cu un parcurs mai similar decât ai spune dacă le asculți muzica.

27 Iunie – Disturbed la Arenele Romane

Ca mulți din generația mea, am față de americanii de la Disturbed o afinitate deosebită, fără vreo legătură cu albumele de platină câștigate sau cu modul obsesiv în care piesa Stupify rula seara pe MTV. Disturbed e pur și simplu o trupă care a evoluat cu noi, ca tineri ascultători de rock: a apărut din mocirla NU metal și si-a diversificat treptat sound-ul în jurul hard rock-ului și a vocii inconfundabile a lui David Draiman.

Prin urmare, mi-am luat cu ceva luni înainte bilet, evitând prețurile nesimțite și dubioasele oferte Viagogo. Ce n-am putut însă evita a fost înghesuiala pentru că la Arenele Romane au venit mult mai mulți spectatori decât erau locuri pe teren sau pe scaune (nu tot amfiteatrul oferă vizibilitate, dar cel care oferea era plin ochi). Din punctul ăsta de vedere, la Arenele Romane a venit TOATĂ lumea!

Sincer, mi-a plăcut să văd rockărime de toate vârstele și din toate cotloanele țării – chiar dacă eram toți înghesuiți în echivalentul unei garsoniere din Drumul Taberei. Am vorbit cu un tip care voia să fie la muncă la opt a doua zi… în Oradea, iar pe lângă mine au trecut doi domni cu membre în ghips și o doamnă în cărucior. A fost impresionant, dat fiindcă Disturbed au concurat și cu meciul (bravo oricum, băieți).

Nu mi-a plăcut însă poziționarea barurilor și nici lipsa ecranelor sau boxelor adiționale. Și nu mi-a plăcut nici să-mi amintesc că e 8 lei jetonul. Opt lei apa plată! Măcar brățară de acces a fost mai drăguță decât cartonul primit de obicei. Altfel, vechea noastră problemă fost auzibilă de la primele probe: sonorizarea. N-a fost grozavă (iar aici sunt blând) și asta a amplificat și mai mult „viermuiala” din teren. O altă părere pe tema asta găsiți la Bogdan.

Pentru că nu au existat DELOC întârzieri în program (bilă albă), n-o să întârzii nici eu cronica:

TRANK – Sunt niște francezi care au cochetat cu muzica mai mulți ani, dar s-au apucat efectiv de ea pe la patruzeci, motiv pentru care nu pare să le pese prea tare de ce cântă. Băieții mixează hard rock-ul cu ceva influențe punk și le iese un fel de Warrior Soul mai bătrânesc, cu puțină aromă de Tool. De altfel, tot ei au zis-o cel mai bine: „Suntem ca siliciul: nu chiar metal, dar destul de tari”. Uitați aici o mostră, că eu am cam apărut la finalul show-ului lor.

Fall Has Come – Pe italienii ăștia i-a definit cel mai bine soțul unei doamne care venise cu puștiul lor adolescent și prietena lui. Dialogul a sunat cam așa: „Ce cântă Fall Has Come ăștia? -Nu știu, mă, dar lor pare că le place!”

Fall Has Come practică un rock alternativ în stil Creed sau Alterbridge, dar fără niciuna dintre particularitățile celor două trupe. Mai mult, oamenii au încercat cumva să-și acopere carențele compoziționale agitând steaguri și încercând să pară mai duri decât erau. Mi-ar fi plăcut să poată ține și microfonul mai aproape de gură ca să putem descifraengleza combinată cu italiană și cu versuri de liceu despre cum lumea e rea și viața e grea.

Mai era cam o jumătate de oră până la Disturbed (au intrat la 9.25, iar italienii veseli ne-au lăsat la fără cinci) și Arenele Romane erau deja full. În momentul ăsta, stăteam la coadă la ape și beri și mormăiam toți In The End de la Linkin Park… pentru că na, asta se auzea în difuzoare.

(Pozele făcute pe lumină sunt cam după prima trupă de deschidere)

Disturbed –  După un filmuleț care a trecut rapid prin istoria trupei (și care s-a continuat ulterior cu alte intermezzouri), trupa a intrat pe Are You Ready? și, după ce s-a prins Draiman cum stăm cu sonorizarea (și și-a reglat gâtlejul), Disturbed a ținut un tur de forță. Un tur care ne-a trecut rapid prin discografia trupei, insistând însă pe ultimul album, Evolution – v-am zis că, în ciuda criticii, materialul ăla chiar îmi place.

La nivel de setlist, piesele au cam urmat aceeași structură ca în concertul de la Budapesta. Spre deosebire însă de vecinii noștri, noi am primit și Ten Thousand Fists și Stricken, ultima fiind de altfel piesa mea preferată. Motivul ar fi fost entuziasmul nostru, cică. Ha, nu contează că n-avem autostrăzile Ungariei – la noi Disturbed au cântat două piese în plus!

Deși trupei nu-I place să se definească după tiparele clasice, merită să spunem că David Draiman e probabil unul dintre cei mai buni soliști activi la ora actuală în rock. Sau măcar unul dintre cei mai recognoscibili. Nici colegii lui de trupă nu-s răi, solo-urile lor fiind scurte și mai degrabă bune pentru antrenat mulțimea, nu abilitățile tehnice.

Pe lângă piesele amintite mai sus, am auzit cam tot ce voiam să aud, adică Stupify, Prayer, Down with the Sickness (ultima piesă), Liberate (ca-n liceu), Indestructible și celebrul cover după The Sound of Silence, acompaniat pe scenă de vioară și violoncel. Ar fi mers și un Haunted și Open Your Eyes, dat fiindcă Land of Confusion (cover Genesis) și altele nu m-au prea încântat. A încăput în playlist și No More, o piesă oarecum uitabilă de pe ultimul album, dar cu videoclip lansat chiar în ziua concertului.

O ocazie pentru Draiman de a vorbi din nou despre dependență, depresie și susținere a fost și piesa A Reason to Fight, de altfel o baladă excelentă. După ea am văzut și doi fani pe scenă, unul cu o dramă personală care mi-a amintit de propria experiență spitalicească. Regulamentar, au fost cinstită și memoria muzicienilor care au căzut în lupta cu depresia sau dependența precum Chester, Chris Cornell, Weiland, Keith Flint și The Rev de la Avenged Sevenfold.

Disturbed au apreciat și înțelegerea limbii engleze de către public și s-au scuzat pentru faptul că n-au învățat niște cuvinte în română, deși unele segmente vorbite aveau subtitrare pe ecran. Tot pe undeva pe-aici, omul ne-a mărturisit și că nu suportă trupele de rock veșnic deprimate, chiar înainte de piesa The Light.

În final, Disturbed ne-au promis o nouă vizită în viitorul apropiat. Să sperăm că o să răspundă și la întrebarea care ne chinuia (pe cel puțin doi dintre noi după): de ce se mai numește trupa asta de băieți buni și activiști Disturbed?

Legat de public, încă nu pot înțelege băieții și fetele care se fâțâie cu patru beri în cap sau își schimbă constant poziția în mijlocul concertului. Nici pe băiatul ăla care le spunea mereu colegilor ce se mai întâmplă la meci – pentru el ar fi tare dacă s-ar inventa un dispozitiv subțire și portabil pe care să-l bagi în buzunar și care să se poată conecta la Internet. Poate chiar unul cu touchscreen!

1 Aprilie – Godsmack la Arenele Romane (Ziua 2)

Godsmack ne-au vizitat acum vreo trei luni și, dacă încălzirea globală aproape că ne-a învins la Disturbed, tot ea ne-a faultat și în aprilie. Din cauza frigului, cele două concerte Godsmack s-au desfășurat sub cort încălzit. De ce două? Pentru că Godsmack au cântat două seri la rând în România, rugați de public și impulsionați de pauza dintre concertele din România și cel din SUA.

Știți când vă spuneam că cele două trupe seamănă? Deși cântă tot un hard rock cu influențe de metal alternativ, Godsmack n-a avut chiar succesul celor de la Disturbed (deși au și ei niște discuri de platină). La fel însă ca cei din urmă, au reușit să ne marcheze exact în perioada în care ne defineam gusturile muzicale. Probabil îi mai țineți minte pentru piese ca Voodoo (cu celebrul ei videoclip care se repeta în fiecare seară pe Atomic), I Stand Alone sau Awake (care seamănă destul de mult cu o piesă Disturbed).

La Arene a fost nesperat de aglomerat pentru a o doua seară de concert (l-am zărit și pe fostul solist de la Bosquito/Madame Hooligan pe-acolo). Jetoanele tot opt lei, dar… sonorizarea decentă. Da, în exact același spațiu, cortul încălzit a dus sonorizarea de la „meh” la „hai bă că merge”!

Like a Storm a fost trupa din deschidere, niște neozeelandezi cu accente de post-grunge și metalcore. Chiar dacă versurile și atitudinea lor nu mai rezonează cu mine, nu pot spune că au fost slabi. Solistul e fantastic, iar shredding-ul m-a trezit imediat. Din păcate, muzica lor e mai bună live decât în înregistrări.

Godsmack au intrat tot pe la nouă și jumătate și și-au început practic al doilea show consecutiv. Ce s-ar putea spune? Doar că Godsmack sunt o trupă foarte, foarte profi. Cu două microfoane cu efecte diferite și o chitară în continuă turație, Sully Erna ne-a arătat cam care e diferența dintre muzicieni și băieții care doar cântă într-o trupă (de altfel, albumul lui solo i-a demonstrat versatilitatea și în alte genuri).

(1 Aprilie 2019)

Pe lângă hit-urile pe care le știam cu toții, s-a auzit și Cryin’ like a Bitch, un hit pentru generațiile mai tinerele, dar și multe piese de pe ultimul album. Și știți ce? Au picat la fix. When Legends Rise e un album excelent, iar piese precum cea care dă titlul albumului, piesa de concert Unforgettable sau Say My Name au șanse să intre definitiv în playlist-ul Godsmack. Apropo de asta, între prima și a doua seară au fost câteva diferențe cu privire la ordinea pieselor!

Altfel, ca și Disturbed, Godsmack au arătat că găina bătrână nu face neapărat o supă mai bună, dar cu siguranță face una foarte corectă tehnic și inspirată.

P.S: Dacă tot v-am lăsat cu o concluzie care pare scrisă de un programator, o să închei cu o faptă bună făcută de unul. Donează UnPi e o inițiativă care urmărește oferirea unor sisteme minimale Raspberry Pi elevilor care au nevoie de ele. Vedeți cum puteți ajuta!