Anul este 476 d.Hr. O hoardă barbară dărâmă poarta Romei și sub săbiile și torțele ei cade ultima redută a Imperiului Roman de Vest, a “adevăratului” Imperiu Roman. Cu siguranță că ați mai auzit povestea asta dramatică pe la orele de istorie din generală. De fapt, am mai menționat-o pe scurt și aici. Singurul motiv pentru care aș vrea să o discutăm este că… ea nu prea e adevărată.

Vedeți voi, anul 476 nu a însemnat mai nimic pentru istoricii momentului și nici pentru cei care le-au urmat. De fapt, el nu a însemnat mai nimic timp de 1300 de ani. Este o dată aleasă prin secolul XVIII de un tip pe nume Edward Gibbon pentru a avertiza lumea despre pericolele “barbariei” și cam atât. Roma nu a căzut și cu siguranță nu a dispărut atunci: a fost doborâtă lent de ignoranța și lăcomia propriilor elite.

Deci, ce s-a prăbușit, mai exact?

În anul 476 nu a “căzut Roma”, iar imperiul care-i purta numele era deja într-un agravat declin economic, politic și social. În anul respectiv, Odoacru, general roman după meserie (comis sau magister militum), dar barbar după origine (germanică sau hună), l-a înlăturat de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Imperiului Roman de Vest. Pe lângă faptul că avea și un nume predestinat, Romulus era încă minor la data presupusei căderi.

Orașul Roma n-a ars atunci, cu atât mai mult cu cât capitala fostului Imperiu era deja la Ravenna, după ce fusese în prealabil la Mediolanum (Milano), iar pe Romulus Augustulus nu l-a omorât nimeni. Născut prin Pannonia romană, între Slovenia și Ungaria de azi, ultimul împărat așa-zis roman a avut parte de o pensionare calmă într-un castel cu grădină, deși tatăl său, Orestes, cel care deținea de fapt puterea, nu a sfârșit la fel de bine. Adițional, ar fi de remarcat că la momentul apariției lui Odoacru pe scenă, micul împărat avea deja un contestar pe nume Nepos, exilat pe undeva prin Dalmația (Croația de astăzi). Obiectiv, Nepos era împăratul de drept. Orestes și fiul său nu aveau oricum ce să caute pe tronul imperiului, Orestes fiind în trecut… consilier al lui Attila Hunul.

Dar când a ars totuși Roma? Cu vreo 66 de ani înainte, în timpul unui atac vizigot, condus de Alaric. De fapt, nici Alaric nu a făcut cine știe ce prăpăd în Roma, fiind la rândul lui creștin (arian), motiv pentru care a cruțat bisericile, oamenii de rând și mai tot ce ar fi putut întrerupe funcționarea orașului. Omul a făcut varză Senatul, a ars vreo trei clădiri și apoi a recuperat datoria pe care romanii o aveau la el. Deși evenimentul a afectat cu siguranță Imperiul Roman de Vest, ar fi de menționat că Marjorian (457-461), ultimul împărat cu sânge de roman în instalație, era cât pe ce să-i recapete posesiunile, la câțiva ani după invaziile hunice și la decenii după ce Alaric ce vizitase Roma. Mă rog, Marjorian ăsta ar fi făcut o treabă excelentă, dacă nu-l trădau și asasinau colegii lui, susținuți de nobilimea romană, disperată de măsurile lui de reformare a armatei, de cele anti-corupție și de ideile de împroprietărire a țărănimii și a soldaților. Ceva similar pățise cu foarte puțin timp înainte și generalul Flavius Aetius, numit de istorici și “ultimul dintre romani” și mentorul inițial al lui Marjorian.

Practic, asasinarea lui Marjorian și ultimii ani de existență ai Imperiului Roman de Vest au arătat uriașele probleme de capital, administrație, corupție și politică internă care au transformat unul dintre cele mai puternice state din lume într-o ruină. Așa-zisul Imperiu Roman de Apus rămăsese o colecție de nobili disperați să-și păstreze statutul; un stat parțial populat și aproape complet înconjurat de barbari. Propriii lui cetățeni nu mai aveau încredere că cei de la putere îi puteau proteja, motiv pentru care considerau că nu mai existau reguli. Ideea de “Roma”, în sine, ca edificiu cultural și civilizațional, era deja moartă în Vest.

De altfel, în ciuda atacurilor repetate ale barbarilor, soldații romani erau foarte slab plătiți și recompensați, iar majoritatea erau oricum mercenari sau “barbari”. Unii dintre ei, mulți născuți în vechiul Imperiu, dezertau și se alăturau regatelor germanice care-i plăteau mai bine. În vechiul imperiu, omul de rând nu avusese voie până foarte târziu să poarte arme, fiind în imposibilitatea de a se apăra de atacuri externe. Cât despre atacurile interne, apărarea era la fel de dificilă: celebrul drept roman ajunsese un sistem de tip “plătește pentru acces” unde familiile nobiliare aveau întotdeauna dreptate. 

Infrastructura, pentru care Roma era vestită, se degradase uluitor de mult, iar sistemul de taxare era sufocant. Prin urmare, nu știu dacă miră pe cineva faptul că foarte mulți romani, atât oameni de rând (negustori, agricultori), cât și foști demnitari, emigrau la Tolouse, capitala regatului vizigot (vezi Chris Wickham, The Inheritance of Rome). Vizigoții păstraseră codul roman, dar și legile lui Marjorian, sub numele de Breviarul lui Alaric și aveau mare nevoie de specialiști pentru a-și păstra regatul germano-roman întreg. De protecție se ocupau mult mai bine decât fostul imperiu.

Acum sincer, omul de rând mai emigra și prin părțile hunilor și ale altor barbari, după cum ne spune Priscus, istoric roman din Imperiul de Est. Acolo nu găseau același standard de viață confortabil (care li se promitea, dar pe care nu-l primeau în Vest), dar aveau măcar posibilitatea de a o lua de la capăt.

Roma n-a fost niciodată un loc corect, al oportunităților și libertății, nici când era republică, nici când a transformat-o Octavian în imperiu. Romanii știau asta, dar cât timp trăiau în siguranță, își primeau pâinea, circul, uleiul de măsline și sarea, presiunea claselor nobiliare și a războiului de la granițe nu îi deranjau. Spre finalul Imperiului de Vest însă, statul roman era de fapt un conglomerat aproape feudal, ținut în mână de niște super bogătani care-și plăteau siguranța și țineau populația în mizerie. Nu degeaba mulți istorici notează secolul cinci ca “începutul sfârșitului Antichității”.

Și ce s-a întâmplat după?

Nici teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus și nici lumea romană în sine nu au dus-o mai rău  odată ce autoritatea nominală a împăratului a încetat. Din contră, Odoacru cel rău și barbar s-a declarat rege al Italiei a făcut o sumedenie de lucruri de “barbar”: a acceptat suveranitatea Imperiului de Est și titlul de patrician, a păstrat Senatul roman funcțional, a trimis vechea coroană a împăratului la Constantinopole și a menținut sistemul de apeducte și de defensivă ale Italiei. De altfel, singurul motiv pentru care Odoacru, magister militum, și federații săi au venit la Ravenna după împărat era că nu fuseseră plătiți corect și nici pământ nu li se dăduse.

Când Zeno, Împăratul din Est, s-a săturat de Odoacru, l-a trimis pe Teodoric, regele ostrogot, în Italia. Teodoric a reușit să scape de celălalt barbar (cu mare dificultate) și apoi a continuat cu activități la fel de barbare: a încurajat cultura romană, a asimilat senatul prin oameni precum Boethius sau Cassiodorus și s-a declarat un continuator al tradiției romane. Ambii conducători au bătut monezi, au menținut și chiar scăzut taxele, au susținut sistemul de distribuție al hranei și s-au purtat MULT mai bine cu cetățeanul de rând decât o făcuseră ultimii împărați și patricieni. În plus, avocații romani au putut practica dreptul roman sub amândoi regii barbari, iar rețelele comerciale ale Mediteranei au rămas intacte, asta deși Nordul Africii era năpădit de vandali, un alt neam germanic.

Pe de altă parte, Imperiul Roman de Est, numit recent “bizantin”, a reușit să se reformeze în mai toate aspectele (de la drepturile de proprietate la interzicerea luptelor de gladiatori) și să continue. Insist pe expresia “numit bizantin”, pentru că cei din Est se considerau romani, trăiau mai bine decât vechii romani și au fost un exemplu de ce poate deveni un popor dacă își găsește echilibrul între cetățeni și aspirații.

Denumirea de bizantin a apărut mult după căderea imperiului și a fost un termen peiorativ, folosit de pseudoistorici care nu recunoșteau continuitatea romană-bizantină. Estul nu doar că a continuat încă o mie de ani tradiția romană, dar a îmbunătățit-o și întărit-o în toate modurile posibile. Deși Imperiul Roman de Răsărit a fost o construcție mai compactă (cu excepția perioadei lui Iustinian, când vechile granițe au fost aproape refăcute) și dominată de familiile grecești, el a fost și o construcție mai solidă din punct de vedere legislativ și birocratic.

A fost un imperiu unde omul de rând putea să-și continue treaba chiar și în mijlocul deselor lui războaie civile pentru că instituțiile funcționau (Codul lui Iustinian este o lucrare monumentală, utilizată drept bază legală până în secolul XX). “Bizanțul” a continuat Roma în toate aspectele ei culturale, civile și parțial și militare, motiv pentru care lumea civilizată nu a simțit că “Imperiul” a căzut. Toată bogăția creativă a fostului Imperiu se afla la Constantinopole, un oraș populat majoritar de greci, ăia de la care romanii își împrumutaseră cultura, dar care respira romanitate. Câteva secole după așa-zisa cădere a Romei, mulți cetățeni din Est priveau evenimentul ca pe pierderea unei provincii, fapt afirmat cu claritate de Procopius, un istoric din timpul lui Iustinian (împărat care o și recucerește în 536).

Altfel, despre cel mai puternic stat al Antichității Târzii și Evului Mediu și despre cum ne-a și afectat civilizationațional, vom vorbi cu altă ocazie. Dacă n-aveți răbdare, are Damian Anfile un podcast excepțional pe temă. 

Un alt imperiu fără descendență romană, dar cu pretenții de legitimitate, a fost și Sfântul Imperiu Romano-German care, la 800 d.Hr, era considerat o reînviere a romanității vestice. Cultural nu a fost una, dar militar… să zicem doar că domnul Carol cel Mare (768 – 814) știa ceva bătaie. Despre vizigoți am vorbit mai sus, iar ei nu erau singurii “barbari” care preferaseră să întrețină și întărească vechile orașe romane, în loc să le distrugă. Londra, Paris, Budapesta, Viena, Sofia, Lisabona, Madrid si evident, Roma, sunt toate metropole romane populate continuu de la înființarea lor de către romani.

Cum spuneam, la sute de ani după presupusa cădere a Romei, romanii erau încă foarte prezenți în Europa.

În harta asta de pe Wikipedia, se vede perfect starea Imperiului de Vest după cădere. Practic, aici vedeți ceea ce trupa Corpus Et Anima descria în celebra lor piesă “Super Barbari”: La stânga barbari, de ei nu poți să sari. La sud-est vandali, toți goții sunt mortali.

Și totuși, de ce a căzut Colosul?

Imperiul Roman de Vest nu a căzut din cauza imigrației, cum ar vrea să credem Elon Musk, deși invaziile l-au slăbit sesizabil. Este adevărat că hunii au gonit în Europa de Vest toate triburile germanice (vizigoții au ocupat Spania, suebii Portugalia, iar vandalii Africa), dar la fel de adevărat este că Imperiul Roman în sine era un imperiu de imigranți. În ultimul secol de viață, oamenii născuți în peninsula italică (nu mai vorbim despre regiunea Latium) erau aproape absenți din structurile militare și din toate meseriile care implicau construcțiile, infrastructura și ieșitul din cetate în general. Imigrația a fost acolo de la începuturi, însă modul în care se raporta Roma la ea se schimbase fundamental.

Vedeți voi, în ultimul secol al Republicii Romane și în primele două secole de existență ale Imperiului, romanii integrau popoarele nou cucerite. Erai barbar? Nicio problemă, dacă erai nobil plăteai o taxă măricică, te asociai cu cine trebuie și te făceau băieții roman. Dacă erai sărac, faceai 25 de ani de militărie (puteai fi în trupele auxiliare, mai puțin expuse luptei directe) și deveneai cetățean. Dacă te apucai de tânăr și deseori o făceai, puteai scăpa mai repede și pe la 43 de ani vorbeai latina, aveai solde colectate și un statut material decent, plus un petec de pământ. Copiii tăi? Născuți romani get-beget!

Fabrica de romani a funcționat bine, cât timp era pământ de dat și cât timp armata nu era condusă de incompetenți. În ultimul secol de viață al Imperiului de Vest și mai ales în ultimii 50 de ani, când pierduse Sicilia și Africa, tot ce făceau romanii era să plătească triburi întregi de mercenari barbari care se așezau pe teritoriul lor în niște regiuni similare unor ghetouri și care-i apărau la rândul lor de alți barbari. Singurele lor trupe rămase erau limitanei, niște țărani-luptători de proveniență incertă.

În secolul doi, un vlăjgan roșcat și cu tatuaje tribale ar fi fost cetățean de onoare al Romei, ar fi vorbit latina și ar fi știut cine e împărat. În secolul cinci, același vlăjgan ar fi trăit la marginea imperiului, ar fi vorbit germană (mă rog, nu chiar germană) și, la fel ca Odoacru, când s-ar fi enervat pe împărat, ar fi sărit pe cal și mers să-l schimbe. De fapt, cu doar 60 de ani înaintea lui Odoacru, generalul vandal Stilicho a luptat până la ultima suflare pentru apărarea Romei, pe care o considerase casa lui, pentru că trecuse prin toate chinurile obținerii cetățeniei. Apropo, dacă mai țineți minte povestea cu Alaric de mai sus: Stilicho și Alaric au fost pe rând dușmani și apoi prieteni. Când Stilicho a fost executat din ordinul unei facțiuni romane “anti-germane”, Alaric a vrut să dea o mică lecție romanilor nerecunoscători și neplătitori. De-aia a fost atacată Roma, nu pentru că ea era civilizată și barbarii erau răi.

Roma n-a căzut nici din cauza creștinismului (din contră, el a acționat ca un factor unificator în Est). Imperiul Roman de Vest a picat din cauza corupției morale și financiare a liderilor și instituțiilor lui care n-au putut gestiona provocările conducerii unui astfel de stat. Imperiul Roman a decăzut moral deja din timpul Crizei Secolului III, deși Aurelian, Constantin și alții au mai ținut în picioare construcția încă o sută de ani. 

Dacă vreți câteva semne că un imperiu stă să cadă, vi le voi rezuma pe cele de mai sus, deși sunt cercetători pe bune care au scris în detaliu despre asta:

• Dispariția puterii “soft”: Un imperiu care nu convinge cultural și civilizațional popoarele din el nu are nicio șansă să reziste militar. Visul roman a fost real și a fost deseori motivul pentru care armatele romane păreau de neînvins. Barbarii VOIAU să fie romani.
• Cheltuielile uriașe cu armata: Vezi primul punct. Dacă un stat plătește mai mult pe mercenari decât pe apă potabilă, atunci are o problemă.
• Dispariția reciprocității stat-cetățean. Elitele doar strâng și nu mai dau nimic înapoi; clasa de mijloc refuză să mai plătească taxe; Statul nu mai oferă nimic în schimbul lor.
• Imposibilitatea de a-ți asigura minima necesitate (adăpost, hrană) ca simplu cetățean.
• Neîncrederea în autorități și evitarea serviciilor publice.
• Fragmentarea elitelor în grupuri de putere și interese izolate. Alături de ea, se produce și monopolizarea resurselor și a bogăției.
• Conservatorismul ca politică de stat. Vechea Romă încă avea mari bătălii legate atât de variantele de creștinism existente, cât și de vechea religie păgână.
• Declinul urban ca urmare a declinului economic. Dacă orașele de la periferie se ruralizează, atunci Statul a eșuat.
• Criza demografică și mentalitatea de tip “noi vs. ei”. Mai bine să rămânem 2 milioane de romani, decât 5 milioane de romani și “barbari”.
• Inflația și transformarea taxelor de apartenență în taxe de protecție. 
• Excepționalism.

Imperiile de astăzi

De fapt, despre asta era și articolul de față: despre imperii care stau să cadă, despre cât de teamă ne este să le lăsăm să o facă și despre cum ar putea arăta lumea de după. 

Nu de alta, dar imperiile au, în esență, prostul obicei să se prăbușească: nu pentru că nu ar putea rezista economic sau social, ci pentru că în ultima lor fază au configurația unei scheme piramidale, unde cei din vârf sunt din ce în ce mai îndepărtați de fraierii care o alimentează cu bani și durere.

Imperiile sunt deseori doborâte de barbari interiori și exteriori care ajung în timp să se civilizeze și să le reconstruiască. Am mai scris despre lucrul ăsta și vorbim despre un ciclu care s-a repetat în toate imperiile lumii, începând de la asirieni și persani (achaemenizi) și încheind cu britanicii. N-o zic eu, a zis-o Ibn Bin Khaldun acum vreo 700 de ani.

Altfel, mulți dintre voi au avut o tresărire citind cele de mai sus, cea mai la îndemână remarcă fiind: Băi, dar ăsta nu vorbește și despre Statele Unite?

Evident că m-am gândit și la SUA, mai ales că este un imperiu care nu doar că stă să cadă, ci cel mai probabil trebuie să cadă. Nu doar că actualul model social al Statelor Unite este unul toxic pentru propriii cetățeni, dar este unul toxic și pentru lume ca întreg, la fel cum sunt și cele ale altor imperii precum Rusia sau China (v-am mai povestit care e definiția termenului de imperiu, nu-i așa?)

Statele Unite bifează cu brio toate semnele declinului: sunt corupte la nivel statal, disfuncționale la nivel militar, au renunțat de bună voie la soft power (USAID ăla ce credeați voi că e? Dar Radio Free Europe?), au cheltuieli uriașe cu armata (ca și rușii, de altfel), taxe uriașe pentru săraci și o ură totală pe imigranți, toate cuplate cu o abundență de ultra-miliardari care dețin toată puterea economică. Ahh, să nu uităm de deconectarea elitelor, care până recent făceau orgii cu minore alături de celebrul Geffrius Epstenius, mult peste petrecerile ultimilor împărați romani.

Mai mult, nu doar că elitele din politică și business, niște omuleți mediocri și corupți, au devenit obsedate de imperiul roman (pe care nu-l înțeleg, începând cu salutul ăla fascist care nu aparține romanilor), dar par și complet rupte de realitatea administrării unui imperiu. Sunt atât de sus cocoțate pe propriii munți de bani, încât nu văd că Al Doilea Amendament pe care-l tot invocă poate fi folosit cu ușurință împotriva lor. E nevoie doar de un Odoacru mai hotărât.

Mai amuzant este că Statele Unite chiar sunt convinse că lumea nu poate fără ei, uitând că nimeni altcineva din jur nu crede asta. Excepționalismul american e chiar mai pronunțat decât cel rusesc, cu atât mai mult cu cât el vine de la o țară cu o existență recentă. Trump crede că poate contesta și anula alegeri și că publicul lui îl va ierta la nefârșit. Oameni ca Elon Musk, Peter Thiel sau moștenitorii Imperiului Apple au senzația că produsele lor mediocre sunt un fel de Renaștere Tehnologică și uită că o mulțime suficient de supărată bate orice satelit Starlink.

Desigru, e greu să negi influența americană, mai ales pe cea de după după Cel De-Al Doilea Război Mondial și poate e cumva nedrept să-i reduci la “un alt imperiu”, dar o influență majoră au avut și perșii și romanii și britanicii la timpul lor. Multă vreme, motivul pentru care SUA nu și-au înțeles traiectoria este că impactul lor asupra lumii a fost perceput și promovat drept pozitiv. Atât cetățenilor lor, cât și nouă, li s-a băgat în cap că Visul American e o chestie faină care merită exportată militar și cultural, prin înlocuiri de dictatori sau prin filme de la Hollywood. Și pentru o vreme chiar a funcționat.

În același timp însă, America este doar o colecție de provincii create de imigranți europeni, o federație de conjunctură. Uităm că au avut un ditamai războiul civil și că unitatea lor trans-statală și trans-rasială e ceva care a apărut cam prin anii ’50, când a apărut și o prosperitate comună, dar și un inamic comun (URSS). Acum ambele sunt istorie.

Dar Statele Americane chiar au ceva în comun, sunt unite! o să-mi ziceți. Desigur, dar ce anume? Unitatea religioasă nu va fi niciodată un factor unificator pentru SUA, cum nu e nici supremația tehnologică, rezervată unei regiuni cât județul Vâlcea. Limba? Dacă vorbim despre engleză și spaniolă, poate. Altfel, statele votează diferit, au drepturi fundamentale diferite (avort, libertate de exprimare etc), ignoră în mod constant legea federală, au orașe care arată și se comportă diferit de restul provinciei, iar cetățenii lor se identifică mai degrabă cu statul din care fac parte, decât cu SUA care e condusă de cel mai slab împărat al ei.

(Imaginea Unității. Sursa Imaginii)

Tot nedrept ar fi și să spunem că SUA vor pica din cauza lui Trump sau a emanațiilor unor tehno miliardari sau politicieni de carton (precum marioneta Vance). Ei sunt doar băieții care acum 1600 de ani îi trădau pe Marjorian și Stilicho, neînțelegând că nu elitele din castel țin o țară în picioare, ci fix ăia care sunt mereu “în teren”. Din păcate, în SUA, oamenii ăia sunt marginalizați sau aduși în punctul în care au de ales între a fi oameni ai străzii sau supuși ai sistemului.

Ei sunt doar vârful unui iceberg care se scufundă de la Reagan în sus sau poate chiar de mai devreme, că n-ar fi prima dată când SUA sunt în pragul unei lovituri de stat. Diferența e că sistemul corporatocratic este acum atât de agresiv în SUA, încât poți cumpăra putere așa cum americanii cumpărau pe vremuri benzină ieftină. Iar când rămâne fără bani, are un complex militar la dispoziție cu care poate amenința țări precum Groenlanda sau Venezuela, niște încercări disperate de a-și recăpăta relevanța.

Ahh, și apropo de SUA și de inevitabilul lor destin. Când Trump amenința Groenlanda, toți imbecilii de la ei și de la noi îl citau pompos pe Tucidide (“Cei puternici fac ce pot, cei slabi suferă ce le este menit”). Vorba soției: toți citează, nimeni nu mai citește.

Tucidide a fost un istoric mișto, dar un general atenian ratat. El descria prin acel citat inițiativa Atenei de a invada fără sens Melosul, o insulă neutră, de care Atena avea nevoie în Războiul Peloponesiac (431 – 404 Î.Hr). Tucidide a murit fără să vadă finalul războiului, dar a fost mereu convins că nesăbuința Atenei o va face să-l piardă. Nu doar că asta s-a și întâmplat, dar atacarea fără miză reală a insulei Melios a fost unul din motivele pentru care mulți aliați atenieni au abandonat lupta. Mai mult chiar, când spartanii au ajuns la porțile Atenei, cetatea filosofilor era convinsă că populația ei va fi exterminată… pentru că ei așa ar fi făcut. 

Și dacă mai vreți puțină istorie, aflați că Tucidide nu și-a terminat opera despre războiul Peloponesiac. Cel care a încheiat narațiunea a fost Xenofon, generalul filosof care a condus cea mai celebră retragere din istoria umanității. Xenofon era ceva mai realist în ceea ce privește politica externă, ceva observat și din alte cărți ale lui „Amintește-ți cât de des liderii au ales să-și trateze prietenii ca pe sclavi și apoi au pierit în revoltele cauzate de propria prostie.” (Xenofon – Cyrus cel Mare: Arta Conducerii și Războiului sau Educația lui Cyrus, după unele traduceri).

Dar dacă ăsta e cursul istoriei, de ce ne afectează atât de tare?

Diferența dintre scufundarea treptată în obscuritate a Romei și căderea Imperiilor de astăzi mi-a subliniat-o recent tot soția, un om care știe mult mai multă istorie decât mine. 

Romanii secolului cinci nu au știut că Roma a căzut. Țăranii romani aveau un univers prea mic și centrat pe câteva aspecte simple pentru a-i interesa cine e împărat. Noi în schimb, vedem cum lumea pe care o știam se destramă de fiecare dată când deschidem știrile. Avem atât de multă informație și tehnologie la dispoziție, încât am devenit în același timp foarte sensibili și aproape imuni la semnele declinului. Știm că ceva rău se întâmplă, dar nu mai putem intui finalul.

Statele Unite nu vor dispărea ca teritoriu, mai ales că sunt mult mai ferite geografic decât alte imperii, ci doar vor deveni irelevante: o Rusie a Estului care, la fel ca adevărata Rusie, va depinde de mici conflicte militare pentru a supraviețui. Probabil se va transforma treptat într-un regat barbar, condus de regi ca Trump și Vance, luați la mișto de fiecare dată când se pretind patricieni. Asta dacă nu se va separat în două, trei sau patru americi, care există deja. După ce nebunia tehnologică se va calma în mod inevitabil, SUA se vor uita spre locurile goale unde au fost industria, serviciile, populația și drepturile ei. Nu de alta, dar nu prea mai produce nimic.

Modelul pretinsei supremații militare în detrimentul celei economice și culturale este unul falimentar și dacă anii de război perdant cu Ucraina nu o demonstrează în cazul Rusiei, atunci nu știu ce o poate demonstra (poate doar războaiele din Irak, Afganistan, sau chiar Siria – nu-i așa, SUA?). Apropo, știți că Rusia a vândut mai toate activele externe ale Lukoil… fix americanilor? Desigur, despre Rusia am mai vorbit, iar modelul lor era defect încă dinainte să ajungă pe piață. Problemele lor sunt similare cu ale SUA, însă declinul populației e mai drastic.

Altfel, nu cred că ne putem imaginea de-acum lumea de după Statele Unite, dar e clar că vom intra în curând în ea. Va fi un nou Ev Mediu? Asta e clar o posibilitate și se vede din faptul că populația se duce spre analfabetism funcțional și că foarte multe regiuni se întorc la “adevăratele valori”, adică la primitivism. Pe de altă parte, lumea a existat bine merci mii de ani și fără SUA, ba chiar și-a permis să treacă prin cele mai importante etape ale evoluției ei fără un stat în plus. Există deci și varianta în care America va pleca așa cum a venit: pe nesimțite.

În cazul nostru rămân două mari necunoscute: Europa, în care trăim, și China. Europa are șansa pe care a avut-o Imperiul Roman de Răsărit când a decis să se reformeze, să se birocratizeze și să-și îndrepte atenția mai degrabă spre economie și administrație, decât spre război. Mai mult, e posibil să aibă șansa pe care a avut-o Republica Romană când s-a transformat în Imperiu.

Forța Europei? Legiferarea, de la GDPR la taxele vamale și la faptul că, birocratic, este probabil cea mai civilizată formațiune a lumii. La asta se adaugă o piață destul de puternică și cu produse proprii destul de bune. În cazul UE, e normal ca o formațiune bazată pe puterea economică a unor foste imperii să încerce să evite capcanele acestor formațiuni. E ceva mai puțin normal să nu-și promoveze cauza, să nu se unească și să nu aibă o armată comună, chiar dacă modelul militaro-elitist al trecutului s-a dovedit falimentar. Aici mai avem mult de lucru, cum mai avem și la liderii europeni.

Despre China e greu de spus ce va fi, dar modelul lor de supremație economică cuplat cu unitate culturală și investiții masive în educație (ceva ce SUA nu mai fac de ceva vreme) pare să fie câștigător. China a evoluat de la o fabrică globală la un exportator net de tehnologie și know-how, unul care mai are și o armată bine pregătită și clar mai loială decât a altora. Chiar dacă sunt gestionate de partidul unic, resursele financiare și de inteligență ale Chinei nu vor fi niciodată blocate de ambițiile lui Elon Musk sau Jeff Bezos. 

Cel puțin pentru următorii 20 de ani, nu văd vreun colaps chinezesc la orizont. Din contră, dacă ne-am gândi puțin mai atent la binele european, China ar putea fi următorul pas după America de Sud și India în ceea ce privește comerțul “mare”, ăla bazat pe tehnologii și proiecte comune, nu pe haine de pe Shein. China a colonizat deja economic mai multe țări UE și africane (unde Uniunea are încă un interes). E mai perdant să nu beneficiem și noi de pe urma acestor investiții, decât să ne agățăm de scheletul Unchiului Sam. Nu de alta, dar superputerea noastră rămâne legiferarea.

Desigur, ce am scris în această ultimă parte e pură speculație. Nu știu dacă SUA vor colapsa sub Trump sau sub acceleraționiștii care în mod cert îi vor urma. Aș vrea să mi se spună că sunt pesimist și că n-am dreptate. Aș vrea să cred că finalurile fericite ale filmelor din anii ’80 ni se aplică și nouă. Mă tem însă că foarte curând va trebui să semnăm un tratat cu Odoacru.

P.S: Poza din titlu este ultima poza cu imparatul Romulus Augustulus, refăcută cu tehnica AI a aberației cromatice. Articolul ăsta se inscrie in seria despre imperii, unde aveti aici primul episod, al doilea, precum si un episod despre decolonizare.