Dacă tot ne-ați zis toți ce sezoane din Stranger Things v-au plăcut, mă gândesc să arunc și eu gânduri peste stiva voastră. În momentul ăsta cred că a trecut suficient timp, încât majoritatea să fi văzut ultimele episoade din Sezonul 5. Dacă n-ați făcut-o, stați liniștiți: articolul ăsta nu conține spoilere majore.

M-am gândit cumva să scriu despre Stranger Things și pentru că nu am fost genul de privitor obișnuit al seriei, cel puțin nu al primelor sezoane. I-am urmărit pe frații Duffer de la genialul Hidden (2015) și le-am apreciat și aportul la Wayward Pines, serial al cărui prim sezon îl recomand și acum. În plus, mai toată inspirația celor doi frați se trage din filmele care au format trei generații de cinefili.

Astfel, când cei doi au anunțat un proiect “retro” cu Netflix, am căutat tot ce s-a putut despre el, cu atât mai mult cu cât erau implicați și Shawn Lewy și Dan Cohen. Și acum ca și atunci pot să spun că sezonul 1 din Stranger Things rămâne o bornă cinematografică, cu atât mai mult cu cât a fost primul serial produs de Netflix pe care chiar am vrut să-l văd.

Sezonul 1 (9.6/10) – Cum spuneam, primul sezon este probabil una din cele mai bune miniserii din zona de horror/mister scoase vreodată. Opt capitole absolut perfecte, fără nume mari pe afiș, dar cu o revenire spectaculoasă a Winonei Ryder și a lui Matthew Modine și cu o gașcă de puștani simpatici, plini până la refuz de personalitate. În plus, aici funcționează foarte bine dinamica originală a grupului, Mike fiind tipul cu soluții, Dustin tocilarul creativ, iar Lucas tipul curajos și ușor nesăbuit. Will este liantul echipei și principalul declanșator al căutării, iar universul Dungeons & Dragons devine o hartă palpabilă a aventurilor lor în Hawkins, un oraș desprins parcă din cărțile lui King.

Dinamica adolescenților (Nancy, Steve, Jonathan) și a adulților (Joyce, Hooper) decurge natural din cea a puștilor și asta e, din pacate, cam singura dată când dinamica asta funcționează perfect în serial. De altfel, lucrurile au mers atât de bine în primul sezon, încât Saturday Night Live le-a dedicat și unul din cele mai bune sketch-uri din perioadă.

Dacă treci dincolo de misterul dispariției lui Will Byers, descoperi și o producție plină ochi de referințe la filmele clasice ale lui Steven Spielberg sau ale lui Stephen King (Stand by Me, IT, The Goonies, E.T., Close Encounters of the Third Kind, Firestarter, Poltergeist, Alien). Practic, sunt toate filmele care ne-au format universul cinematografic. Dacă nu sunteți familiari cu ele sau măcar vag cu Dungeons & Dragons, regret să vă spun că ați trăit cam 80% din experiența Stranger Things. V-a lipsit tocmai bucățica aia care vă făcea să vă întrebați unde ați mai văzut uniforma antipaticului, dar bonomului șerif Hooper. Cum unde? În filmul Jaws!

*Nu doar că primul Sezon din Stranger Things a fost mai bun decât alte filme cu iz retro, dar a fost mai bun și decât Super 8, un film din 2011 în care J.J. Abrams și Steven Spielberg au încercat să aducă un tribut vechilor filme ale lui Spielberg. Merită văzut… dar nu e Stranger Things.

Sezonul 2 (7.3/10) – Ăsta a fost de departe cel mai slab sezon după mine. Nu duce povestea nicăieri și, deși personajele lui Sean Austin și Paul Reiser sunt faine, sezonul în sine este exact ca un sequel din anii ’80 care repetă aceeași formulă, cu mici variații. Pentru mine, singura chestie cool de-aici a fost referința la clasicul Tremors (tunelurile și mini demogorgonii) și personajul lui Max, gamerița încăpățânată cu un frate dubios și agresiv.

Max aduce și puțină tensiune romantică în echipă, tensiune care apare în mod normal fix la vârsta respectivă (la fel cum aduce și atracția lui Mike pentru Eleven). Inamicul principal, “The Mindflayer” e atât de 80s, încât îl uiți imediat. Episoadele despre No.8 (Kali), filmate în afara orășelului Hawkins, au fost dureros de slabe, la fel ca și personajul No.8 în sine (reabilitate inutil în ultimul sezon). Faptul că producătorii s-au gândit că Jonathan Byers e un personaj interesant a fost iar o greșeală: e fix dubiosul din American Pie, înainte să fie cool. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Hawkins, decât să îmi fie încărcat serialul cu personaje uitabile sau sacrificabile.

(Sursa Imaginii: Rotten Tomatoes)

Sezonul 3 (9.1/10) – Pentru mine sezonul trei este aproape perfect. Nu are seriozitatea și întunericul celorlalte sezoane, dar tonul anilor ’80 este surprins perfect, de la lumea mall-ului american la personajele noi și cosmopolite precum Robin, vânzătoarea vorbăreață și queer a Maiei Hawke. Deși episoadele sunt încărcate cu fire narative, nimic nu mi se pare în plus, iar readucerea rușilor în prim plan ca inamici (și referințele la WarGames) este fabuloasă, mai ales că războiul din Ucraina încă nu începuse. Desigur, sunt și alte referințe faine în sezonul ăsta (Jurrasic Park, Fast Times at Ridgemont High) și există și doi actori fabuloși ai copilărilei, readuși în prim plan (Gary Busey și legendarul Carey Elwes). Cel mai important în sezonul trei însă rămâne faptul că personajele principale chiar cresc și nu doar prin îmbătrânirea actorilor din spatele lor.

Trecerea la adolescență este marcată clar, și nu doar prin ciudățeniile lui Dustin sau prin relația lui Mike cu Eleven. Se observă clar creșterea și maturizarea lui Steve, de departe cel mai mișto personaj din serial, dar și faptul că puștii din primul sezon privesc cu alți ochi trauma de la începuturi. Să nu mai vorbim că tot acum apare și primul personaj de care chiar îmi pare rău: Alexei, savantul rus care vrea să aibă o viață normală.

*Aici se observă foarte clar și prăpastia între cei care urmăreau Stranger Things “pentru bătălii și poveste” și ăia care au prins și referințele din serial și și-au amintit măcar o dată de Terminator, când agentul rus își urmărea prada. Practic, cei care au privit mai degrabă relaxat serialul au găsit sezonul copleșitor și prea “distractiv” prin comparație cu anterioarele. Ceilalți au înțeles că ăsta era maximul pe care-l putea obține cineva din franciză și că de-aici a început declinul.

Sezonul 4 (8.6/10) – Pentru mulți, ăsta a fost cel mai bun sezon din Stranger Things. Are acțiune, are un personaj negativ credibil și foarte mișto (inspirat din A Nightmare on Elm Street) și mai toate elementele culturale ale finalului anilor ’80. Practic, te lovești de toate obsesiile filmelor ProTV-ului de altă dată: obsesia cu ritualurile și sataniștii, bazele militare invizbile, stonerii care fumează iarbă non-stop, ziarele independente care dezvăluie mari conspirații. Pentru mine însă, e sezonul care ar fi putut fi mai bun decât primul și al treilea, dar nu a fost. În plus, deja personajele din serial sunt prea mari și unele au alte preocupări (baschet, depresii), pe când altele vor să se refugieze în lumea copilăriei și a universului Dungeons & Dragons. E o separare naturală care apare în viețile multor adolescenți și, deși adaugă un strop de dramă, ea mai mult complică povestea.

Rockerul Eddie este într-adevăr un personaj mișto, inspirat din realitate*, dar și ușor fals pentru cine a fost rocker pe bune prin liceu. Am apreciat însă că pentru o vreme chiar și non-metaliștii au băgat Metallica și Scorpions: n-are de ce să strice puțnă MUZICĂ. Vecna este unul dintre cei mai buni antagoniști dintr-un serial creat în ultimii ani. Și-atunci, ce mi se pare în neregulă cu Sezonul 4?

Ei bine, dacă sezonul 3 era deja exagerat și apropiat de limita credibilului (în universul francizei, evident), al patrulea sezon o ia complet razna. Printre cele mai bizare chestii sunt cu celebra călătorie în Rusia a lui Joyce (deși Murray e un super personaj) și găsirea bazei militare invizibile. În plus, autorii nu prea mai știu ce să facă cu personajele originale. Serios acum, timp de vreo două episoade, Mike, Jonathan și Argyle (un personaj care putea fi readus în ultimul sezon) se plimbă într-o dubiță Scooby Doo prin țară, iar Eleven are dialoguri profunde într-un laborator, alături de doi moși. Să nu mai vorbim despre episoadele de la început, în care Eleven se joacă puțin de-a Carrie pe la un liceu “normal”. La fel se întâmplă și cu Eddie despre care ni se spune în primul episod că e un tip mișto și cu idei, iar apoi se ascunde până la final. Din nou, referințe faine (Indiana Jones, The Thing), dar și mult timp pierdut. Având în vedere cât de mișto era povestea cu Vecna, sezonul 4 putea fi chiar perfect, dacă autorii se gândeau să lege de-atunci niște fire narative din sezoanele precedente, pentru a nu le mai căra cu ei în sezonul cinci.

*Eddie e inspirat din Damien Echols, un rocker interesat de vrăjitorie, acuzat pe nedrept în 1993, alături de alți doi amici, de uciderea a trei puști, printre care și un anume Christopher Byers, căutat de tot orașul. Au fost eliberați două decenii mai târziu, pe baza probelor ADN. Mă rog, Eddie e şi numele mascotei Iron Maiden, a căror muzică se aude des când e menţionat.

Sezonul 5 (7.8/10) – Sincer, sezonul 5 nu prea avea cum să fie grozav și să fie și Stranger Things în același timp. De ce? Pentru că, la nivel de bază, Stranger Things este despre copii și adolescenți care își găsesc puterea interioară și exterioară (prietenia). Ei, deja personajele din serial se îndreaptă vertiginos spre vârsta adultă, iar actorii din spatele lor la fel. Millie Bobbie Brown e acum o domnișoară simpatică care se ceartă în spatele scenei cu “tatăl” ei din film, iar ceilalți au deja cariere și angajamente proprii.

Mai mult, serialul a cărat după el prea multe personaje cu care nu poate face mai nimic (Murray, Erica etc) și a mai adăugat câteva, precum Holy sau Derek, pentru a readuce cumva spiritul Stranger Things înapoi. Efectiv, e aproape imposibil să duci toate firele narative la bun sfârșit și să nici nu uiți de personajele originale, multe fiind oricum îngropate în plan secund, precum genialul Steve. În plus, nu a ajutat că oamenii au transformat un ciudat simpatic precum Dustin într-un fel de astrofizician depresiv, iar pe devotatul Hooper în commando. Holly aproape că nu există patru sezoane, iar acum descoperim că e unul din cele mai curajoase și stăpâne pe ele personaje (și chiar are o poveste faină, ca și Derek).

Referințele sunt tot acolo (Red Dawn, Back tot the Future), iar Vecna e în continuare unul dintre cei mai mișto antagoniști dintr-un serial. Totuși, dacă nu era Stranger Things, ci o cu totul altă serie, probabil ar fi primit un rating mai mare. Date fiind circumstanțele, oamenii cred că s-au descurcat chiar decent să aducă toate firele ăstea narative la un loc, dar era deja prea greu să păstreze și spiritul serialului și să vină și cu un final fantastic. Nu e perfect, dar e mult mai bine decât la alte seriale care au făcut aceeași greșeală, aceea de a crea zeci de fire narative, fără să știe dacă au luxul să le ducă până la capăt. Că na, nu știi când îți scot serviciile de streaming producția din priză. În astfel de condiții, Stranger Things a avut un final mai mult decât onorabil.

*Mulți s-au iritat pentru scena în care Will își descoperă sexualitatea (care nu mai era un secret pentru nimeni, de fapt). Pe mine m-a iritat mai mult că Will nu a făcut nimic două sezoane, ca acum să aflăm că e un mini zeu. Personajul de la care a pornit totul a fost recuzită mai bine de 3 sezoane…

Mulți au început să spună că saga Stranger Things nu s-a terminat și că ar mai urma un episod secret. M-aș bucura să fie așa, dar realitatea spune că mai degrabă urmează un documentar și, fapt deja confirmat, un serial de animație, plasat între sezoanele doi și trei.

Per total, cred că serialul a lăsat o moștenire fantastică, nu atât prin acțiune în sine, ci prin ce a adus în lumina reflectoarelor: o lume cu care am crescut și pe care sper ca mulți alți producători și regizori talentați să o exploateze. Stranger Things n-a fost niciodată un produs original, ci mai degrabă o pastișă foarte inteligentă a ceea ce a făcut ca nici zece ani de cinematografie să creeze mai tot ce se cheamă astăzi cultură pop. De-asta l-am numit “cântec de lebădă” al generației noastre și poate și a celei anterioare: a luat cam toate elementele imaginarului nostru colectiv și s-a jucat cu ele în așa fel încât și noi și rudele noastre de 15 ani să poată aprecia rezultatul. Practic și noi ăștia care închiriam Terminator pe casetă și cei care văd filmele prin clipuri de 30 de secunde putem discuta despre același subiect. Chapeau! Apropo de asta, dacă aveți rude sau prieteni mai tineri și vă uitați vreodată împreună la el, profitați de ocazie și arătați-le de unde s-au inspirat. Nu cred să regrete vizionarea vreunui clasic.

Altfel, Stranger Things a funcționat și datorită sau mai degrabă din cauza uneia din marile lui probleme: a fost filmat și produs lent, grație unor pandemiei și birocrației Netflix. Stranger Things a scos doar 5 sezoane scurte (42 de episoade) în decursul a nouă ani, perioadă în care Game of Thrones, de exemplu a scos 8 sezoane, de exemplu, cu mult mai multe episoade. Alte seriale, precum cele care sunt difuzate în general în regim de syndication produc de 4-5 ori mai mult conținut. Treaba asta a transformat Stranger Things într-o producție destinată mai degrabă consumului ocazional care foarte probabil că nu trebuia să treacă de 1-2 sezoane. Asta a permis ca el să devină un fel de referință cult pentru geeks, dar și un punct de comunicare cu oameni care altfel n-ar fi avut vreo treabă cu Dungeons & Dragons, tehnologia radio sau rock-ul anilor ’80. Serialul a fost în aceiași măsură despre “ce se întâmplă” și despre “unde se întâmplă”.

Mai mult, e posibil ca Stranger Things să fie ultimul serial de genul ăsta unde A.I.-ul generativ să nu fi jucat un rol crucial și unde umanitatea personajelor să fi fost mai importantă decât efectele (uneori fantastice, alteori similare celor din anii pe care-i emulau). Paradoxal, ultimul sezon a fost și unul extrem de scump, iar dacă Stranger Things va fi greu de repetat datorită schimbării paradigmei, îmi închipui că și banii vor juca un rol decisiv în a emula experiența din Hawkins, orășelul imposibil de uitat.

P.S: Frații Duffer au anunțat deja trei proiecte mișto și nu uitați că Stranger Things are și alte proprietăți precum jocurile video pentru mobil și niște excelente benzi desenate. Sursa imaginii din titlu este Wikipedia.