Cum am uitat de ceva vreme să dau raportul la capitolul filme, profit de ocazie pentru a face o recapitulare a producțiilor văzute pe Netflix, HboGo, DigiFilm și prin cinematograf în ultimul an și ceva.

Articolul ăsta amenință să devină al naibii de lung și fantastic de plictisitor, motiv pentru care voi rezuma fiecare film la o concluzie profundă și multifațetată… adică la o tâmpenie.

Ca o paranteză inutilă, am observat că majoritatea producțiilor de la Hollywood abundă de exerciții de incluziune socială. Ăsta n-ar fi un lucru rău, dacă scenariștii ar și ști să scrie personaje feminine puternice sau personaje de culoare complexe. Din păcate, multe din încercările ăstea par a fi o luptă fără câștigător dintre progresism și cretinism.

Să trecem însă peste această scurtă diatribă și să purcedem la a analiza filme pe care nu le-ați văzut, dar și filme pe care nu o să vreți niciodată să le vedeți!

1. Cu de toate

Bohemian Rhapsody (2018) – Rami Malek face un rol bun, dar filmul e o șaormă cu maioneză pe care cineva a feliat-o și vândut-o drept „Mouton avec des pommes de terre”. Cadrele sunt prost editate, iar scenariul insistă pe aerele de divă ale lui Freddie Mercury, aruncând-i în cârcă declinul Queen și uitând complet de camioanele de alcool pe care le basculau colegii lui de trupă. Ar fi putut fi un film bun, dar producătorii și-au dat seama că „mediocru” e mai potrivit pentru Oscar.

Brexit (2019) – Un film care încearcă să explice mecanismele de propagandă din spatele fenomenului Brexit și care-l aruncă pe Benedict Cumberbatch la înaintarea cu instrucțiunea: să joci ca în Sherlock! De altfel, ăsta e și singurul punct tare al lui Brexit care, deși oferă niște revelații interesante, uită să ofere și, ei bine, un… film.

Game Night (2018) – Comedie polițistă cu Jason Batemen, Rachel McAdams și băiatul ăla din Dexter, Game Night are o premisă ușor clișeistică (un joc de cuplu transformat în luptă cu mafia), dar și un mare merit. Meritul de a fi exact genul de film care răspunde la întrebarea „aș vrea să văd și eu ceva în seara asta”. Amuzant, relaxat și fără dileme existențiale. Recomand.

The Post (2017) – Tom Hanks și Meryl Streep sunt suficienți pentru a vinde orice titlu – chiar și un film catastrofic de plictisitor ca The Post. E cu jurnaliști și seamănă cu Spotlight, dacă ar fi fost regizat Tatulici. De-asta poate mai bine revedeți Spotlight.

Murder on the Orient Express (2017) – Un remake al unui clasic cu Kenneth Bragah, Judi Dench, Penelope Cruz, Willem Dafoe, Michelle Pfeiffer și Johnny Depp. Lista asta de actori ar putea fi suficientă pentru un decar, dar Murder on the Orient Express e cam de opt cu indulgență, așa. Arată impecabil vizual (în stil Wes Anderson), intriga e interesantă, însă interacțiunile și dialogurile sunt mecanice. Cumva, varianta lui Sidney Lumet din ’74 cu Ingrid Bergman, Sean Connery și Anthony Perkins e în continuare mai bună.

2. Cu bătaie, frate

John Wick 3 – Parabellum (2019) – Un film care combină luptele cu cai și organizațiile de țigani ruși cu revelațiile din deșert. Marc Dacascos (Corbul, Eliberatorul) joacă un meta-rol (unul puțin rasist), iar Keanu Reeves e tot un cartof simpatic. Ian McShane și Laurence Fishburne sunt la înălțime și la fel e și Hale Berry. Un amestec de ridicol și savuros care definește conceptul de John Wick. Dacă v-a plăcut al doilea film, mai băgați o fisă!

(Am însă dubii cu privire la JW4 – când pleci pe panta ridicolului și cacofoniei vizuale, lumea va aștepta din ce în ce mai mult… din ambele ingrediente.)

Lords of Chaos (2019) – Un film „oarecum” biografic despre celebrul Øystein Aarseth (Euronymus) și asasinul lui, Varg Vikernes (Burzum), dar și despre cum fixațiile și cruzimea adolescentină au pus black metal-ul pe hartă. Dacă sunteți familiari cu fenomenul e posibil ca filmul să vă irite, mai ales că Rory Culkin (Iggby Goes Down) e prea poetic și „frumușel” pentru personajul lui. Altfel, dacă n-aveți idee de unde a pornit nebunia cu genul ăsta muzical, dați-i o șansă, chiar dacă e ușor sacadat și hipsteresc (Vice Films e pe generic) și chiar dacă își permite cam multe libertăți artistice.

The First Purge (2018) – Al patrulea film dintr-o serie care mi-a devenit plăcere vinovată. În ciuda scenelor de acțiune și a lipsei unor actori precum Ethan Hawke pe generic (există însă o Marisa Tomei), The First Purge e cel mai solid construit la nivel de scenariu și de analiză psihologică. Filmul prezintă originea „sărbătorii” numite The Purge, o noapte în care toate infracțiunile devin legale, inclusiv crima și, cel puțin în prima oră de film, insistă pe interacțiuni umane, nu pe măcel.

Upgrade (2018) – Un film care împrumută din Robocop, Johnny Mnemonic și Repo Men, cu o clonă de Tom Hardy în rol principal. Un S.F. decent care ridică câteva probleme clasice cu privire la pericolele tehnologiei și parodiază modelul omului de geniu (pe al lui Elon Musk în general, în film existând și un geniu pe nume Eron).

Mayhem (2017) – Un film cu corporatiști ucigași făcut în 2017, ceva mai bun decât celălalt film cu corporatiști ucigași făcut în 2017. Filmul se rezumă la un virus bizar, niște oameni foarte supărați și la mult sarcasm + Samantha Weaving, o Margot Robbie la reducere. Mayhem e un film satisfăcător pentru cei pe care viața de birou îi îndeamnă la răzbunare, un film cu o notă puternică de Tarantino. Mayhem e însă și un film foarte violent (habar n-aveți câte se pot face cu un capsator), deci clar nu-i indicat pentru serile în familie.

3. Categoria „Măcar am râs”

The Week Of (2018) – O comedie cu Adam Sandler, Chris Rock și Steve Buscemi despre o nuntă care aduce laolaltă două familii fantastic de diferite. O comedie cu Adam Sandler… la care ai uneori șansa să și râzi! Da, știu că e neobișnuită afirmația, dar găsiți filmul ușor pe Netflix.

Heavy Trip (2018) – Dacă le aveți cu heavy metal-ul și subgenurile lui, Heavy Trip e o comedie esențială. Savuros, cu un parfum de Emir Kusturica, Heavy Trip te catapultează în viața membrilor unei trupe de metal extrem dintr-un orășel finlandez care pleacă spre scena unui festival din Norvegia – pictați ca niște ratoni și cu sicriul fostului lor coleg în spate. Filmul e o combinație de Metalocalypse, Detroit Metal City și Airheads (cu puțin din This is Spinal Tap și My Guide to Becoming a Rockstar), iar muzica și dialogurile seci îl fac dintre cele mai bune comedii ale anului trecut… pentru metaliști.

-So, what are you guys playing?
-Symphonic postapocalyptic reindeer-grinding christ-abusing extreme war pagan fennoscandinavian metal.

Tag (2018) – O comedie simpatică cu Ed Helms, Jeremy Renner (care aici și cântă), Jon Hamm, Hannibal Buress și Isla Fisher. Filmul urmărește un grup de bărbați al căror joc de leapșa s-a întins pe parcursul vreo douăzeci de ani, provocând multile accidente de muncă și priviri mirate. În timp ce-l vezi, realizezi că doar un bărbat s-ar fi putut gândi la genul ăsta de joc… iar apoi afli că s-a și gândit, dat fiindcă povestea e complet reală.

Game Over, Man (2018) – Doar dacă ai cumva doișpe ani și ai rămas fără vloggeri de urmărit și capsule Tide de înghițit.

The Package (2018) – O comedie cu adolescenți de pe Netflix al cărei întreg scenariu se poate rezuma la o glumă cu puțe.

The Spy Who Dumped Me (2018) – Mila Kunis e simpatică, Kate McKinnon e tonifiantă… filmul însă nu e nici una nici alta. E doar un zid pe care a scris cineva un banc cu Bulă și spioni și a fugit până să ne spună când să râdem.

Life of the Party (2018) – O comedie cu Melissa McCarthy despre facultate, de la oameni care nu înțeleg cum funcționează nici facultatea, nici Melissa McCarthy.

Night School (2018) – Un fel de Community intrat la apă despre despre oameni forțați să se întoarcă la liceu, cu Kevin Hart în rolul principal. Ce salvează filmul ăsta e faptul că în substrat există o dezbatere reală despre copiii cu probleme și integrarea lor. Altfel, merge urmărit într-o după-amiază leneșă.

Johnny English Strikes Back (2018) – Nu știu, că am adormit, dar Rowan Atkinson n-ar fi trebuit să facă altceva în viață în afară de Black Adder. Sute de sezoane din Black Adder!

The Death of Stalin (2018) – O comedie seacă și deștept construită cu Steve Buscemi si Jeffrey Tambor. Decorurile sunt excelente și umorul e de inspirație britanică – deși materialul de la bază e un roman grafic franțuzesc. Cu toate astea, mi-a fost greu să-mi scot din cap gravitatea situației reale și impactul ei asupra țărilor din blocul sovietic. Așa că n-am hăhăit cum se cuvine.

The Little Hours (2017) – O comedie ușoară și sexualizată, inspirată de Decameronul lui Boccacio. Un servitor care-și trădează stăpânul (rezolvându-i sentimental soția) ajunge la o mânăstire de călugărițe unde e „torturat” de Aubrey Plaza și Alison Brie. Nu mă omor cu Dave Franco, dar genul ăsta de roluri i se potrivesc mănușă. John C.Reilly apare și el în schemă și face, ca de obicei, un rol decent.

(Sursa: SMBC)

3. S.F-uri de duminică

Bird Box (2018) – Un S.F. cu Sandra Bullock și John Malkovich, similar cu The Quiet Place și care a generat o mică isterie online. Filmul se reduce însă la niște oameni legați la ochi care urlă și strigă timp de două ore, fugind de o forță misterioasă care a apărut în România. Până la final, nu aflăm dacă respectiva forță e PSD.

Ready, Player One (2018) – Spre surprinderea mea, am găsit filmul ăsta delicios, deși cartea după care e inspirat nu m-a ținut în fotoliu. E un film clasic de „aventură S.F.”, plin ochi de efecte speciale și de referințe la cultura pop a anilor ’80. Din multe puncte de vedere, și filmele și cartea sunt niște cadouri făcute gamer-ilor. Simon Pegg bagă și el capul în câteva cadre, dar n-o să vă stric surpriza. În orice caz, se vede că unde pune tata Spielberg mâna, n-are cum să nu iasă frumos.

Annihilation (2018) – Deși materialul original e american, Annihilation rămâne o copie chinezească după Călăuza lui Tarkovski unde niște femei care sunt și oameni de știință și soldați (și afirmă asta aleatoriu prin film) vor să facă ceva ce bărbații nu pot. Prin urmare, mărșăluiesc spre sinucidere într-o zonă controlată de o entitate extraterestră. Pentru că femei! Filmul are niște momente bune, date de valorile de producție Netflix (îmbunătățite recent), dar și niște momente cretine, date de scenariul incoerent al lui Alex Garland (Ex Machina) și de regia incoerentă a aceluiași Alex Garland. Ehh, măcar avem niște Natalie Portman, Jennifer Jason Leigh, Oscar Isaac și un urs vorbitor. Deci avem practic două Natalie Portman.

A Quiet Place (2018) – Dacă Bird Box a fost un fâs, A Quiet Place se ține bine, mai ales că se inspiră la greu din filme precum Hidden (frații Duffer) și 10 Cloverfield Lane. Emily Blunt joacă rolul unei mame de familie forțate (alături de soțul ei) să-și protejeze copiii de niște entități care atacă orice, bazându-se doar pe sunet. Iar copiii nu sunt recunoscuți drept mamifere tăcute. A Quiet Place nu are greutatea psihologică a unui The Tribe (2014) sau pasul furibund al clasicilor, dar îl are și pe Michael Bay ca producător (nu și ca regizor, din fericire), ceea ce înseamnă că filmul arată impecabil. Per total, A Quiet Place e opusul unui film românesc: nimeni nu vorbește în el, dar se întâmplă foarte multe lucruri.

Extinction (2018) – Un film Netflix cu Michael Penna în rol principal și cu o întorsătură interesantă de situație spre final (în condițiile în care pornește ca o poveste clasică despre Apocalipsă). Din păcate, fiecare 25 de minute din film par să conțină șase flashback-uri, motiv pentru care Extinction nu poate fi recomandat decât cu o doză mare de Fast Forward.

The Cloverfield Paradox (2017) – Un film salvat de Netflix de la coșul de gunoi, după ce producătorii lui au decis că nu e demn de o lansare cinematografică și nici de seria Cloverfield. Chiar dacă exercițiul de PR al Netflix a mers, The Cloverfield Paradox a rămas în același coș – e un S.F. îngălat și încâlcit în urma căruia ajunge să-ți pară rău de bietul Daniel Bruhl și de celălalt mare actor din film: o mână.

Jumanji – Welcome to the Jungle (2017) – Primul Jumanji a fost un film de bază pentru puștii din generația mea, pentru că a venit la pachet cu prima ofertă HBO. Chiar dacă Robin Williams nu a fost prea mândru de rolul ăla, Jumanji a avut un farmec greu de negat. Continuarea nu-l are, dar îi are pe Jack Black, Kevin Hart, The Rock și un frate Jonas – plus că seamănă puțin cu Zathura, o continuare spirituală a filmului din 1997. E teribil de văzut între adulți, dar absolut suportabil alături de cei mici (cred).

4. Cu supereroi

Avengers: Infinity War – Endgame (2019) – Un episod final despre care m-am bucurat că a fost profund mediocru. Dacă era bun și nu abuza de călătorii în timp și Deus Ex Machina, m-aș fi simțit poate obligat să mă uit și la producțiile Marvel de după dispariția eroilor clasici. Altfel, urmărind intervențiile nedorite și necerute ale domnișoarei Captain Marvel, dar și indignarea unor fani pe burtica lui Thor (spoiler, cred) îmi dau seama că viitorul Marvel e îmbibat în corectitudine politică și supereroi „diversificați”.

Episodul anterior, primul Infinity War, promitea mai mult decât a livrat Endgame, dar v-aș sfătui oricum să le urmăriți împreună. Asta dacă suportați filmele în care jumătate de Hollywood apare concomitent pe ecran (serios, în scena finală sunt vreo opt premiați la Oscar), cu mai multe referințe decât permite legea și în care supereroii, extratereștrii și roboții sunt mai prezenți decât oamenii în scenariu. E și ultima apariție pe ecran a lui Stan Lee înainte de moarte.

Aquaman (2019) – Aquaman e o poveste simplă, o combinație de basm popular și Lion King (sau Hamlet, pentru pretențioși) care funcționează din două motive: nu e fantastic de complicată și e populată de actori mari – începând cu simpaticul Jason Momoa și ajungând la greii Patrick Wilson, Nicole Kidman și William Defoe (apare și Dolph Lundgren pe-acolo, dacă vă încălzește cu ceva). Aquaman e legenda prințului pe jumătate atlant Arthur Curry și a încercării lui de a-și recăpăta tronul, dar e de asemenea și primul film DC Comics care nu mă enervează și al doilea acceptabil după Wonder Woman (un film totuși mediocru).

Cu toate astea, și Aquaman suferă de boala filmelor DC, ceva ce am numit „robinetul de ridicol”. Robinetul de ridicol e tendința de a nu construi foarte mult acțiunea sau personajele și de a face brusc schimbări de context. Astfel, te poți trezi că sus-numitul Aquaman bea o bere cu taică-su într-un bar local, iar în momentul următor o armată de atlanți și un submarin nuclear apar cumva în cadru. În plus, cu toate meritele distribuției, băieții de la CGI nu au făcut o treabă prea impresionantă – nici măcar dacă ați văzut filmul la cinematograf.

Venom (2018) – Un fel de notă de subsol la filmele cu Spider-Man, dar nu la ultimele filme cu Spider-Man, ci cumva la întreaga franciză și la filmele făcute de Sony pe temă (nu mă întrebați exact la care, fie la cele cu Tobey Maguire, fie la cele cu Andrew Garfield). De fapt, tocmai pentru că Sony nu sunt foarte siguri pentru care Spider-Man au creat acest Venom (un antagonist celebru al seriei), filmul pare teribil de nefocalizat și „cam peste tot”. Singurul lucru care-l salvează e jocul excelent al lui Tom Hardy.

Deadpool 2 (2018)  – Primul film a fost o surpriză plăcută, iar al doilea este o comedie cu supereroi simpatică, dar neglijabilă. M-am bucurat să-l revăd pe puștiul din Hunt for the Wilderpeople (un puști care se tot răpește singur) și m-am întristat că Morena Baccarin a fost (spoiler) scoasă prea repede din scenă. Josh Brolin e mereu o apariție plăcută, iar cele câteva minute de Brad Pitt (va trebui să ghiciți ce personaj joacă) sunt la rândul lor binevenite. Merge, dar nu vă așteptați să-l revedeți.

Ant-Man and the Wasp (2018) – La fel ca în primul Ant-Man, actorii țin în picioare un scenariu șubred. Aici, pe lângă omuleții din primul film (precum Michael Douglas sau Evangeline Lily, o Liv Tyler mai vie) apar și Michelle Pfeiffer și Laurence Fishburne. Aici povestea se bazează pe salvarea soției lui Douglas din spațiul interdimensional exploatat în primul film, dar nu v-ați prinde, pentru că filmul e îngropat în fire secundare și plasări de produs care n-au niciun sens (precum o reclamă repetată la Hyundai). Totuși, Ant-Man and the Wasp are sens dacă v-a plăcut primul și dacă „tărâmul cuantic” e o chestie în care alegeți să credeți. Sigur, are sens și dacă vă place Paul Rudd, iar Paul Rudd cam place tuturor.

Black Panther (2018) – Deși națiunea fictivă a Wakandei e un paradis al toleranței și deși există alternative mai bune pentru promovarea culturii africane (Luke Cage, de exemplu), Black Panther e un film peste medie. E plăcut vizual, iar actorii aleși (Michael B. Jordan, Lupita N’yong’o, Daniel Kaluuya, Forest Whitaker + Andi Serkis și Martin Freeman) reușesc să facă povestea credibilă. Asta deși Black Panther merge foarte departe cu suspendarea neîncrederii, chiar și pentru un film Marvel. Ahh, și involuntar (sau nu), Black Panther are niște note de blaxploitation, mai ales că întreaga alegorie e cel mai probabil bazată pe evenimente și locuri reale precum Congo. În orice caz, povestea supereroului de culoare depășește semnificativ alte filme din lista asta (ceea ce nu spune multe, dar spune că nici nu veți regreta vizionarea).

Power Rangers (2017) – M-am uitat în virtutea nostalgiei, am rămas pentru vocile lui Brian Cranston și Bill Hader. Surprinzător, remake-ul ăsta nu e deloc un film prost (ba e chiar ok, dacă ești un copil de 14 ani, nu unul de 31) doar că a avut ghinionul să ruleze între două filme Marvel și să aibă succesul unui single Cargo. Spre deosebire de serialul original, o adaptare după un serial japonez, noul Power Rangers e mai diversificat rasial și comportamental, dar asta nu e neapărat un lucru rău. Parcă prefer ca Power Ranger-ul negru să nu mai aibă costum negru și sunt ok cu discutarea unor probleme precum autismul, imaginea de sine sau relația cu părinții.

Stilul de filmare și coloana sonoră au o notă de Stranger Things, iar personajele fac și mici referințe la Transformers și la serialul original Power Rangers, ai căror actori apar pentru scurtă vreme în el (ca și contestatul producător Haim Saban, care apare din nou pe generic). Elizabeth Banks joacă mult prea afectat pentru rolul ei, dar asta funcționează pentru că Power Rangers refuză să se ia în serios. E filmul decent cu supereroi pe care l-ați ratat când vă holbați la Wonder Woman.

Justice League (2017) – Gal Gadot e frumoasă, Jeremy Irons e fantastic, iar Jason Momoa are o meclă simpatică. Și cam asta e tot ce se poate spune despre un melanj incoerent și mult prea lung pentru ce oferă (exceptând mustața lui Superman care a trebuit eliminată cu efecte speciale). Mai bine vă uitați la Aquaman. Altfel, Ben Afleck și băiatul care l-a jucat pe Cyborg ar trebui să joace împreună într-un film. L-aș numi: Sandale cu Ciorapi de Lână.

5. Horror, dom’le

Relaxați-vă, că cercetătorii britanici spun că celor mici le face bine din când în când câte un film horror.

Us (2019) – Pentru mine regizorul Jordan Peele a fost o revelație poate mai mare decât comediantul Jordan Peele. Genialul Get Out de anul trecut a câștigat pe merit un Oscar pentru scenariu, iar Us ar putea face la fel, deși e mult mai vizual și mai șocant decât precedentul. Filmul are aceeași estetică „noir” a precedentului și zeci de referințe uneori greu de prins de publicul din cinematografe (câți vor observa caseta cu C.H.U.D. sau referințele la Thriller și Corey Feldman?), dar și câteva simboluri repetitive și agasante care îți vor da senzația că „te-ai prins de schemă”. Us este povestea unei familii care se întâlnește cu propria imagine în oglindă, o imagine distorsionată și malignă care o urmărește (la propriu) pe parcursul întregului film.

Filmul a urcat în lista mea și pentru că am scris o nuvelă cu temă similară cu mulți ani în urmă, dar și din motive mult mai obiective, precum distribuția. Winston Duke e o clonă a lui Jordan Peele mai înaltă și mai bine lucrată, Elizabeth Moss e… acolo, însă Lupita N’yongo fură genericul într-un rol absolut visceral. Vizual, filmul se bazează pe un fantastic joc de umbre și pe o naturalețe aproape exagerată a personajelor – Peele pare a fi unul din singurii regizori care distribuie oameni de culoare în roluri de oameni, nu de stereotipuri. De altfel, Us transmite un puternic mesaj de luptă împotriva ipocriziei și fricii, fără a apela la retorica progresistă. Tineți însă minte că dincolo de surpriza întâlnirii cu o variantă mai rea (și mai reală a propriei persoane), vorbim totuși de un film de groază. E un film pe marginea căruia poți filosofa destul de mult, dar nu și dacă îți e frică de foarfece sau sânge.

Overlord (2019) – Overlord e mai mult sau mai puțin o ecranizare a unui joc Wolfenstein, apropiindu-se cel mai mult de episodul The Old Blood, din 2015. Dacă știți despre ce vorbesc și ați zis deja „wow!”, Overlord n-are de ce să vă dezamăgească: e impresionant vizual (seamănă și cu filmele lui Peele) și are cam toate elementele care au ridicat seria de jocuri. Dacă habar n-aveți în ce vă băgați, vă avertizez că vă paște un film copleșitor pe toate planurile unde au cumva loc drame personale, naziști și, evident, o hoardă de zombi.  În funcție de cât vă pasionează Wolfenstein și debarcarea din Normandia puteți să vă ridicați din fotoliu fie cu poftă de gaming, fie cu o durere de cap.

Insidious – The Last Key (2018) – Insidious e o serie despre care am mai scris în trecut și care speram sincer să se fi încheiat după al doilea film. Filmele sunt vag legat de activitatea mediumului Elise Rainier (Lyn Shaye) și dacă primele trei au vorbit despre câteva din cazurile ei celebre (și populate cu actori mari), The Last Key vorbește despre drama personală a eroinei. The Last Key merge după structura clasicului Poltergeist, însă introduce și un fir narativ secundar interesant, dar și un cameo al lui Bruce Davison (Willard). Decent dacă ați urmărit seria, uitabil dacă nu ați făcut-o.

Hereditary (2018) – Laud mereu The Babadook și alte filme similare tocmai pentru că se plasează la limita dintre horror clasic și psihologie elementară. Hereditary e fix genul ăsta de film, doar că nu e nici pe departe bun. Nu pentru că n-ar putea fi – povestea e interesantă și personajele credibile, doar că Hereditary e cam 80% metaforă și 20% film. Cu o poveste similară celebrului Rosemary’s Baby, Hereditary îi dă ocazia lui Toni Colette să ne arate de ce e o actriță profund subapreciată și să încerce să salveze pretențioasele cadre ale lui Ari Aster. Din păcate, “Mungiita” sau tendința de a prelungi inutil niște cadre și de a le umple cu expresii faciale și muzică de lift, aruncă Hereditary în peste 2 ore de mediocritate pură.

The Nun (2018) – Filmul ăsta e cumva parte din universul care ne-a adus The Conjuring (cu Patrick Wilson și Vera Farmiga) și Annabelle, dar reușește să irite bazele de fani ale ambelor serii. The Nun e plasat pe plaiuri românești și distribuie câțiva actorași interesanți precum mexicanul Demian Bichir și frumoasa soră a Verei Farmiga, amintită mai sus, dar și câțiva actori locali. De altfel, ăsta e și singurul motiv pentru care l-am văzut. În The Nun se vorbește engleza pe străzi, se cântă în franceză și se practică liber religia catolică în timpul României comuniste. Cât despre povestea horror care ar trebui să ne țină lipiți de scaun? Ceva cu o mânăstire, un demon și o legendă medievală românească, toate materializate într-un antagonist care arată ca un Marilyn Manson obez.

Nu-mi dau seama ce e mai jignitor la The Nun, intriga sau finalul, dar e posibil ca faptul că răspunsul la marea ghicitoare din film e scris peste tot să mă irite cel mai tare. Singurul lucru care merită apreciat în The Nun este că există personaje care scuipă în sân și acoperă oglinzi aducând un omagiu tardiv superstițiilor locale.

The Ritual (2017) –  Un horror interesant cu un puternic substrat dramatic, filmat în România, dar plasat în Suedia. E unul din acele filme Netflix care merită urmărite, în ciuda faptului că revelația finală (una cu substrat mitologic) s-ar putea să fie cam greu de înghițit. Vizual amintește de The Hallow, un alt film horror subapreciat.

6. Documentare & Biografice

Leto (2018) – Un documentar cu o estetică punk care ar fi trebuit să fie biografia lui Viktor Tsoi, un Curt Kobain al Uniunii Sovietice – un om omorât de sistem (se zice), nu de heroină. Spun că „ar fi trebuit” să fie pentru că Leto se concentrează pe personaje auxiliare existenței lui Tsoi (Mike Naumenko și alții) și pe câteva întâmplări din tinerețea viitorului muzican. Practic, nu aflăm mai nimic despre Viktor Tsoi și trupa lui, Kino, dar aflăm destul de multe despre Rusia lui Brejnev, de la cântatul în cluburi de „rock” la negocierea cenzurii și tipărirea unor discuri pe radiografii (aici doar menționate, dar perfect reale).

Murer: Anatomie eines Prozesses (2018) – O producție austriaco-luxemburgheză plasată undeva între documentar și reconstituire, axată pe procesul lui Franz Murer, un criminal nazist numit și Măcelarul de la Vilnius. Dacă nu știți povestea, v-o pot rezuma: Murer a fost achitat de un stat austriac profund implicat în efortul de război nazist și incapabil să-și recunoască vina după război. Asta deși era în mod evident un monstru.

Actorii nu sunt cunoscuți (deși unul seamănă teribil cu Christoph Waltz), însă prestația lor dă filmului un aer profund dramatic, de tragedie greacă. De altfel, la zile bune după ce am văzut filmul, mi-a revenit în cap imaginea martorilor (supraviețuitori ai lagărului) care-și priveau în ochi criminalii, dar și imaginea cadrelor militare care negau orice vină într-un război pe care ele l-au purtat. Într-un final, Murer este despre imixtiunea policitului în ceea ce ar fi trebuit a fi un act de răscumpărare și iertare, dar și despre scuza care a îngropat milioane de morți: „Eu? Eu îmi făceam doar datoria!”

7. Seriale

After Life (2018) – Un serial scurt, britanic, regizat și scris de Ricky Gervais si tot cu el in rolul principal, After Life tratează o temă mai rar întâlnită în producțiile de gen și anume pierderea. După moartea soției, un jurnalist ponosit dintr-un orășel britanic își petrece timpul descurajând-i pe cei din jur și aruncând cu sarcasm în stânga și în dreapta. After Life tratează mai puțin povestea trăită înainte de moartea persoanei iubite și mai mult revenirea la viață de după ea.

Good Omens (2019) – Având în vedere că Neil Gaiman a revenit la modă și că American Gods a primit un al doilea sezon, era normal ca și cartea de căpătâi a autorului, scrisă alături de Terry Pratchett, faimoasa Good Omens (Semne Bune), să fie la un moment dat ecranizată. Serialul e britanic, deci e scurt, sec și plin de referințe. În afară de puțină corectitudine politică nu neapărat necesară și de un fir narativ cam deșirat (dar fidel cărții), sunt puține lucruri care se pot reproșa lui Good Omens. E o variantă actualizată a poveștii în care îi găsim pe Michael Sheen (o clonă simpatică de Simon Pegg), pe Miranda Richardson, John Hamm și pe Frances McDormand (doar cu vocea, întâmplător a Doamnei Dumnezeu). Cel care face însă filmul să strălucească e David Tennant (Dr.Who, Jessica Jones) care îl interpretează pe Crowley, demonul rockeraș și sarcastic care ține povestea în picioare.

Altfel, dacă nu știți despre ce e vorba în carte, rezumatul ar fi ăsta: un înger și un demon, aduși împreună datorită afecțiunii pentru Pământ și pentru umanitate, încearcă să oprească Apocalipsa (e o poveste care a generat cel mai ilar protest în viața reală). Mai mult nu știu dacă are sens să vă spun, ci doar să vă îndemn să-l urmăriți și să vă pregătiți pentru Sandman, că și asta se pregătește de ecranizare.

Stranger Things – Sezonul III (2019) – Dacă primul sezon din Stranger Things a fost lăudat de vreo trei ori pe blogul ăsta, cel de-al doilea nu a reușit să mă impresioneze. Din fericire, sezonul III este excelent și probabil unul dintre cele mai bune sezoane de „orice” de pe Netflix de la momentul ăsta. De altfel, în ultimii trei ani, Stranger Things a devenit un fenomen care a produs jocuri pe mobil, dar și documentare și chiar și vlog-uri de tip reality show. Acum, în ultima aventură a puștilor din Hawkins, rușii își bagă nasul în orășelul cu trecut întunecat, iar pletora de personaje strânse la un loc de frații Duffer fie salvează lumea, fie sunt înghițiți de ea.

La nivel de distribuție, e de menționat că puștii din rolurile principale sunt deja vedete, însă cum filmul face o ditamai apologie a anilor ’80, o să remarcați câțiva actori din perioada respectivă în roluri episodice (inclusiv pe fiul lui Gary Busey). Altfel, serialul e plin de referințe, de la Terminator la DragonBallZ, referințe pe care generația mea nu va avea probleme să le prindă.

Great News (2018) – Un serial de două sezoane disponibil integral pe Netflix despre o știristă a cărei mamă vine să lucreze ca intern în redacția ei. Aduce a News Radio și 30s Rock dar e mai slab decât ambele (de altfel, Tina Fey e implicată și aici, dar doar ca producător). Ce e totuși de apreciat la el e distribuția simpatică și faptul că e primul serial despre o redacție de știri care recunoaște că redacțiile de știri sunt o fosilă.

Love, Death & Robots (2019) – Un serial de animație S.F. și Fantasy excelent, cu episoade independente, un fel de mini Black Mirror mai antrenant și dinamic. Din păcate, serialul nu este tocmai uniform, motiv pentru care puteți studia înainte rating-ul unor episoade (rating cu care nu sunt chiar 100% de acord, cu excepția episodului cu vampiri, unde vorbitul în limba română îmi taie tot cheful). Una dintre povești e adaptată din geniala “The Paper Menagerie”, iar David Fincher se numără printre producători. Recomandat.

Norsemen (2018) – O parodie norvegiană după Vikings și alte creații similare în care conducător laș și efeminat al unui sat de vikingi decide să schimbe „stilul” așezământului (pe care ajunsese să-l conducă prin trădare) și să-l transforme într-un centru cultural. N-ar fi rău, daca unele glume n-ar fi excesiv de carnale și de fidele realității medievale.

Brooklyn Nine-Nine (2013 – 2019) – Un serial de comedie polițist cu Andy Samberg și Terry Crews care, deși satirizează perfect apucăturile societății americane moderne, are un puternic iz de anii ’90 (de altfel, Katey Sagal, cunoscută și drept Peggy Bundy generației noastre apare episodic prin el). Cel mai apropiat serial recent care îi seamănă e Community. Personal ador Brooklyn Nine-Nine, dar asta și pentru că stilul tembeloid și auto-ironic al lui Andy Samberg îmi place, la fel cum îmi plac și experiementele lui muzicale cu Lonely Island. De altfel, mie mi-a placut și Popstar – Never Stop Stopping, deci nu știu dacă sunt cea mai bună persoană care să facă recenzia asta.

8. Coșul de Gunoi

The Breaker Upperers (2018) – Film neozeelandez, produs de Netflix. Premisa e faină (două tipe dezamăgite în dragoste fac o firmă de înscenat despărțiri) și prin el apar și câțiva actori din producțiile lui Taika Waititi. Dar cam atât. În rest, The Breaker Upperers e absolut mizerabil și imposibil de urmărit.

The House (2017) – Comedie cu Will Ferell si Amy Poehler în care se întâmplă niște lucruri, dar nu știu exact care pentru că am adormit mai repede decât la filmul cu Rowan Atkinson de mai sus.

True Memories of An International Assasin (2017) – Kevin James e simpatic, dar nu e suficient de simpatic încât să ducă în spate un scenariu împănat cu dialoguri de carton.

Flatliners (2017) – Un remake dupa un film mai vechi, la rândul lui destul de slab. Diferența între Flatliners (1990) și Flatliners (2017) este însă calibrul actorilor. Primul îi avea pe afiș pe Kiefer Sutherland, Julia Roberts, Oliver Platt și Kevin Bacon și, chiar dacă scenariul era tot plictisitor (niște studenți se joacă puțin cu viața de după moarte), distribuția îl salva. Din noul film doar Ellen Page joacă decent, iar Kiefer Sutherland apare doar pentru câteva momente. Restul actorilor joacă dureros de prost, atât de prost încât unele dialoguri par improvizate și filmate cu telefonul (de altfel, cam așa pare gândită și regia, cu cadre întrerupte și zero montaj).

Hold the Dark (2018) – Un film Netflix cu un trailer foarte fain, în aparență un Twin Peaks cu Aleksander Skarsgard. Din păcate, aparența e tot ce rămâne după Hold the Dark. Filmul seamănă teribil cu un film românesc – e o lălăială nefocalizată și plină de metafore inutile care depășește nepermis de mult două ore. Sper că a făcut suficienți bani cât să ofere niște cursuri de scenaristică creatorilor.

Solo (2018)  – Mă bucur că Disney a luat o pauză de la a mai face filme Star Wars.

Star Wars – The Last Jedi (2017) – Un fel de caricatură după filmele clasice Star Wars, cu personaje feminine constipate sau prost conturate, corectitudine evidentă și extrem de multe acțiuni ilogice. Personajul (personaja?) principal e o piatră, Adam Driver e în continuare cel mai bun actor de pe platou, iar Benicio del Toro și-a pierdut timpul cu apariția aici. Din fericire, scandalul cu Kathleen Kennedy ne asigură că următorul film din noile Star Wars-uri va fi măcar o clonă după cele vechi, având în vedere că franciza a devenit oricum o autopastișă în care personajele sunt doar umbre ale unor umbre. Eventual o clonă în care nu ni se țin lecții de veganism sau de muls extratereștri.

Disney ar cam trebui să înțeleagă o dată că franciza Star Wars e mai valoroasă prin ce au creat fanii ei pe lângă filme, decât prin filme în sine și să-i lase din nou să se desfășoare liberi. De altfel, fanii tot strâng bani să-și facă propriul film Star Wars.

9. În altă ordine de idei

• Niste tipe dau vina pe sexism pentru propria lipsă de talent: https://www.youtube.com/watch?v=5qDZ8f4QS9A
• Se pare ca vom putea sti cu precizie ce fel de film ruleaza într-o sală de cinema: https://www.mpg.de/12363501/a-chemical-criterion-for-rating-movies
• În sfârșit vom avea o femelă predator: https://www.vice.com/ro/article/9kma47/in-sfarsit-vom-avea-o-femeie-predator
• Criticii de film bărbați chiar sunt misogini: https://www.vice.com/ro/article/j5nmg4/criticii-barbati-dau-note-mai-proaste-filmelor-regizate-de-femei
• În sfârșit, cineva a realizat că arta e pentru toată lumea: http://www.tasteofcinema.com/2018/5-reasons-why-the-new-popular-film-category-at-the-academy-awards-is-a-terrible-idea/
• Ce s-ar întampla dacă filmele horror ar fi cu personaje de culoare: https://www.youtube.com/watch?v=Cp5Agpd5KCU
• Supernatural se va termina… într-un final: https://www.theverge.com/2019/3/22/18277950/supernatural-jared-padalecki-jensen-ackles-fantasy-horror-cancelled-season-15
• Magazinele de benzi desenate se închid, în ciuda succesului filmelor cu supereroi: https://www.theguardian.com/books/2019/apr/26/why-are-comics-shops-closing-superheroes-avengers-endgame
• Robert Pattison s-ar putea să fie noul Batman… și să fie și bun la asta: https://variety.com/2019/film/news/robert-pattinson-batman-matt-reeves-bruce-wayne-dc-comics-1203125473/
• Netflix face niște PR mișto: https://adevarul.ro/entertainment/tv/un-mester-popular-i-a-lansat-provocare-lucifer-netflix-raspuns-stil-mare-s-au-filmat-actorii-celebrului-serial-diavolul-arata-diferit-romania-1_5cd2e579445219c57e653d72/index.html
• Sonic Ariciul și-a speriat fanii: https://www.vice.com/en_us/article/evyzvz/sonic-the-hedgehog-redesign-new-teeth-please
• Continuă petițiile pentru schimbarea ultimului sezon din Game of Thrones: https://www.digitalspy.com/tv/ustv/a27475925/game-of-thrones-season-8-petition-remake/
• Apare în sfârșit Kung Fu Fury 2: https://nerdbot.com/2019/05/19/schwarzenegger-fassbender-shooting-kung-fury-two-this-summer/
• Quentin Tarantino va regiza un film Star Trek: https://comicbook.com/startrek/2019/06/11/star-trek-quentin-tarantino-movie-r-rated/
• “Suge-o, Ramona!” a fost ecranizat, iar recepția filmului a coincis cu urarea transmisă Ramonei: https://www.dailydot.com/upstream/oh-ramona-netflix-review/
• Un serial cu o Batmaniță lesbiană irită pe toată lumea: https://www.youtube.com/watch?v=vrIiPcv4_iY&t=3s
• La fel și James Bond-ul cu o negresă și noul Charlie’s Angels: https://www.nme.com/news/film/captain-marvel-star-lashana-lynch-will-reportedly-introduced-007-bond-25-2528591
• S-a închis Glendale Studio, cinematograful meu preferat, noi rămânând astfel în grija mall-urilor: https://www.scena9.ro/article/inchidere-cinematograf-glendale
• Taika Waititi se joacă cu focul (și abia aștept să văd ce-i iese): https://www.youtube.com/watch?v=Q33RrLVryU4&fbclid=IwAR33RK-bgxIvxzzDHPLjtVGqlFi4mETQLn2HXbQ_jELjvJtFykfIctQtO94
• Și Lupita face la fel și de-asta o să și urmăresc filmul ăsta: https://www.youtube.com/watch?v=XlKnp52moe4&feature=youtu.be
• Fălci 5D e dovada că producătorii de filme s-au dat pur și simplu bătuți: https://www.delish.com/food-news/news/a58598/jaws-open-water-viewing-this-summer

În final, tind să vă reamintesc că James Gunn s-a întors și că avem șanse ca măcar un film Marvel viitor să fie decent.

P.S: Și cu asta se încheie cel mai lung articol despre filme pe care nu l-ați citit!