Urma sa scriu un articol dubios despre irelevanta adolescentei, dar am realizat la timp ca n-as putea plictisi suficienta lume.

Cum n-am ajuns inca sa comentez performante care ma depasesc din sporturi pe care nu le practic, tot ce-mi ramane e sa-mi dau cu parerea despre filme. Pentru ca am ochi si urechi si pentru ca…calculatoare. Nu de alta, dar la ultimele articole chiar am avut cititori si e pacat sa le dau impresia ca pot scrie si lucruri interesante.

Insidious (2010)

Insidious e un film horror de prin 2010 al carui afis atrage in principal prin prezenta frumoasei Rose Byrne si poate si a lui Patrick Wilson, un actor cu expresivitatea unui sac de cartofi. Ar fi pacat insa sa ratati Insidious doar pentru lipsa unor nume de pe generic, pentru ca filmul e un horror peste medie. Desi porneste de la vechea premisa a casei bantuite, Insidious o abandoneaza la jumatatea filmului, construindu-si intriga pe fenomene mai putin exploatate precum (spoiler) calatoriile astrale. Daca apreciati simplitatea si tensiunea unui horror autentic, alaturi de doza inevitabila de stupid, Insidious merita luat in considerare. Daca nu pentru unghiurile excelente de camera si stilul criptic din prima parte, macar pentru zambetul larg al personajului lui Lin Shaye (actrita cunoscuta si drept “baba aia simpatica din filme”).

Insidious: Chapter 2 (2013)

Al doilea capitol din “saga” Insidious face cam ce ar trebui sa faca orice continuare. Ofera un context primei parti si adauga un personaj negativ palpabil. Daca in prima parte inamicul era format din mai multe entitati, acum avem un “caz” concret si chiar si chiar cateva accente de poveste politista. Personajele sunt aceleasi, iar povestea continua natural. Desi v-o pot recomanda (in ciuda parerilor unor critici), nici in partea asta Rose Byrne nu se dezbraca.

Fatherland (1994)

Bazat pe o nuvela a lui Robert Harris, Fatherland pleaca de la o premisa interesanta: ce s-ar fi intamplat daca atrocitatile naziste nu ieseau complet la lumina si daca debarcarea din Normandia esua? Istoria ne spune ca Germania ar fi fost oricum calcata in picioare de rusi, dar Fatherland are o alta viziune. In 1964, Hitler isi serbeaza cea dea 75-a aniversare in “Marea Germanie” (in film e numita simplu Germania), un stat care a inglobat mai toate celelalte entitati politice din Europa continentala. SS-ul a devenit politie civila, iar sergentul Xavier March (interpretat putin prea corect de Rutger Hauer) are de rezolvat un caz ciudat. Lui i se alatura accidental o jurnalista americana (uitata, dar talentata Miranda Richardson), aterizata in Berlin pentru o intalnire istorica dintre Hitler si Kennedy. Daca v-am captat atentia, ei bine…cam asta e si problema lui Fatherland. Prima jumatate de ora este excelenta, pentru ca mai apoi filmul sa se transforme intr-o banala poveste politista. Recomandat, dar cu juma’ de tastatura.

Grabbers (2012)

Dupa Doghouse, Attack the Block si trilogia lui Simon Pegg, am inceput sa ma astept ca majoritatea filmelor horror venite din insula britanica sa aiba o nota de umor implicita. Exceptia a fost Citadel, dar nu despre el vorbim aici. Grabbers este un film care opune doua forte extrem de temute in universul anglo-saxon: extraterestrii si irlandezii beti. Pe parcurs ploua cu glumite de santier, situatii stupide si actori anonimi, dar naturali. Totul sub umbrela unei cinematografii sincere, fara pretentii. Merita vazut intr-o duminica ploioasa, alaturi de o companie faina si de un pahar de whiskey.

Sinister (2012)

Imi place Ethan Hawke dintr-un singur motiv: e un nebun credibil si, atunci cand i se cere sa sufere… sufera! Poate de-asta si rolul unui scriitor ratat, dinadins mutat in casa unei familii decedate, i se potriveste. Aplecandu-ne asupra premisei, Sinister pare ca o ia si el pe urmele filmelor despre “case bantuite”. Din fericire, la fel ca Insidious, se departeaza rapid de viziunea initiala. Culte ciudate, inregistrari misterioase si copii disparuti. La asta se adauga o coloana sonora de-a dreptul innebunitoare si o atmosfera cu aroma de claustrofobie. Daca si finalul ar fi fost mai puternic, Sinister ar fi meritat o recomandare calduroasa.

Desperation (2006)

La fel ca in cazul lui Fatherland, vorbim aici despre un film facut pentru TV. Avantajul lui Desperation e ca scenariul este adaptat dupa si  de Stephen King si ca distributia ii include pe Ron Pearlman, Tom Skeritt si Steven Webber. Mai mult, regia este semnata de Mick Garris (Masters of Horror), genul de regizor care poate rezerva surprize. Dezavantajul lui Desperation este ca, la fel ca multe alte adaptari dupa King, filmul se incapataneaza sa surprinda aspectele supranaturale ale povestii. Cele psihologice par pierdute intr-un fundal pe care nici actorii nu-l cunosc. Nuvela originala isi imparte antagonistul cu o alta carte de-a lui King, publicata in paralel. Astfel, spiritul pe nume Tak devine o creatura complexa, cu o redutabila istorie in spate. Filmul se concentreaza insa prea mult pe puterile personajului si prea putin pe intentiile lui. Mai mult, legatura cu Dumnezeu a unuia dintre personaje este extrem de iritant subliniata de scenariu. Dupa ce am urmarit Desperation, mi-a parut mai putin rau de sacrificiul eroilor, cat mi-a parut de atmosfera filmului, ratacita in mijlocul unei productii mediocre.

P.S: In urmatoarea editie voi apela din nou la filme vazute in sala de cinema. Stiu ca fara informatia asta n-ati fi putut inchide browser-ul.