Din asta ai și acasă!

„Noi, ăștia care am crescut în anii ’90, suntem generația lui ‘n-am luat salariul’, că doar asta auzeam când voiam jucării.” Din partea cealaltă a mesei primesc un zâmbet și o replică mult mai bună: „Nu, nu, noi suntem generația lui ‘nu-ți iau acum, că din asta ai și acasă’ ”
Vedeți voi, copii, după ce treci de 30, indiferent de cât e de caldă e compania și de cât de bine începe o discuție, veți ajunge inevitabil să vă povestiți copilăria. În cazul generației mele, copilăria a constat în anii ’90, acel mix fascinant de absurd și fascinant, unde o Dacie 1310 însemna bogăție și unde European Drinks vindea „suc natural” cu personaje Disney nelicențiate.
Tot ăia erau și anii în care votca Scandic Pop venea în cutie de carton cu pai și stătea fix lângă sucuri, iar Andre erau genul de trupă care trebuia adusă cu elicopterul la concerte (s-au reunit anul ăsta, apropo).
Dacă treceai de 30 acum douăzeci de ani te îndreptai invariabil spre modelul de bărbat cu burtă și chelie al cărui apelativ începea cu Nea, iar cea de lângă tine devenea invariabil Tanti. Lăsați-l deci pe Nea Vlad să vă spună istoria fascinantei fraze „De-ăsta avem și acasă!” (dacă știți despre ce vorbesc, deja vi se zbate ochiul)
Vedeți voi, pe „vremuri” (și mai ales pe vremea teribilei inflații din 1993-1998) dacă ăla micu’ urla că vrea ceva, erau foarte mari șanse să nu primească. Pentru că era scump și pentru că, oricât de mult ar fi muncit părinții, tot scump ar fi fost.
În momentul în care ai inflație 300%, valoarea fierului din monedele din pușculița ta e probabil mai mare decât a leilor pe care îi reprezintă. Și noi chiar aveam pușculițe! Ce vreau să spun e că eram săraci, chiar și ăia care nu eram chiar săraci.
Și totuși, ce voiau copiii anilor ’90? Șepci de la Zara, trotinete electrice și iPhone 10? Nu, mai degrabă Snickers, Mars, Bounty și, fără îndoială Coca-Cola și Fanta. Hai, cel mult o pereche de adidași cu beculețe de la chinezi. Adică lucruri care începuseră să se găsească peste tot, dar pe care nu îți permiteai încă să arunci banii. Cam ca bananele apărute după Revoluție pentru generația anterioară.
Cumva, dintr-un reflex de a ascunde sentimentul ăla de seacă neputință („așa stau lucrurile, mamă!”), părinții nu ne spuneau direct că nu ne cumpără. Nu, nu, erau mult mai subtili! Ne aruncau dojenitor câte un: „Haide, mamă, lasă, că de-asta avem și acasă!”
Voiai Kinder cu surprize? Aveai acasă ciocolată Excelent, ce naiba! Voiai un Bounty? Aveai negresă cu fulgi de cocos! Voiai Cola? Fii serios, mai aveai cel puțin două pahare din sticla aia de Rio de săptămâna trecută! (dacă nu știți ce e Rio, gândiți-vă la un cocktail de Frutti Fresh cu lichid de frână)
Acum, aș fi nedrept față de ai mei dacă n-aș recunoaște că am fost unul din puștii pentru care s-au făcut niște eforturi suplimentare. Ai mei n-aveau Dacie nouă, dar eu avusesem niscaiva Lego original când eram mai mic (adus de-afară, că în România își cântărea valoarea în aur) și dădusem de calculator destul de devreme. Nici Tec n-am băut când a fost vremea lui, dar nu pentru că eram abonat la fântâna de Fanta, ci pentru că pur și simplu nu mă lăsau ai mei. Prin urmare, chiar dacă ai tăi făceau tot posibilul să-ți fie bine, tot țopăiai prin casă când primeai un Bounty. Iar Kinder cu surprize primeai doar dacă stăteai cuminte la doctor și analize!
Pe la vreo șapte ani, adică prin 1994, știu că văzusem pentru prima dată o pizza care semăna a pizza. Evident că am vrut, dar erau câteva probleme de logistică: era la un restaurant-bar de fițe, era scumpă, iar maică-mea nu avea încredere în produsele de gen (și avea tot dreptul, că mâncatul la restaurant în anii ’90 era un pariu cu viața, atunci când nu era un fel de sărbătoare în familie). Așa că evident că am aflat că „aveam și acasă”!
Acasă am primit până la urmă o pizza… cu blat făcut din pâine și cu aromă de dezamăgire. M-am dus evident pe-afară, dezamăgit în capul meu mic și ermetic de eforturile mamei. Acolo, povestind despre pizza pe care o văzusem eu la restaurantul Vulturul (aparținea unui domn cândva celebru în Vâlcea), am aflat cu stupoare de la ceilalți copii că o pizza adevărată se făcea doar cu pâine. M-am liniștit: păi de-aia aveam și acasă!
Trecând însă peste partea oarecum tristă a poveștii, nu pot să nu văd și scopul educativ din eterna replică a alor noștri. Ieșiți proaspăt din comunism, nu ne pierduserăm încă dorința de a mânca tot din farfurie și nici nu ne lovise consumerismul la portofele.
Aveam niște noțiuni de cumpătare și fuseserăm învățați să aruncăm pe cât de puțin se poate. Eram un fel de coșmar al lui Marie Kondo și aveam de fapt o noțiune destul de clară a responsabilității. Ai vrut ieri desert și mai ai? Termină-l pe-ăla! (întâmplător, asta era a doua frază ca populariate în vocabularul părinților)
De-asta poate ne-a fost și atât de greu să acceptăm magazinele de haine de firmă și cumpăratul de țoale anual: aveam deja tricouri acasă! Și de-asta nici n-am scos atâția ani punga de pe telecomandă: păi cum adică să schimbi televizorul color, ăla se schimbă?
Și mi-ar fi greu să le spun acum celor din generațiile mai tinere să aprecieze lucrurile care ne-au lipsit. Dar poate n-ar fi rău să se mai gândească și cei care au făcut și fac sacrificii ca ei să le aibă. Dacă nu la ei, măcar la cei pentru care un Snickers încă înseamnă „mai avem pandișpan acasă”.
Și din când în când, poate ne mai punem și întrebarea aia simplă: Băi, chiar îmi trebuie asta? Nu de alta, dar poate mai avem și acasă!
P.S: Aveam senzația că rețeta originală de pizza cu pâine (în niciun fel similară unei focaccia sau unor bruschetti) e din Sanda Marin, de unde e și rețeta de mămăligă pripită. Legenda însă spune că ar fi dintr-o carte cu „Marile bucătării ale lumii – Italia”, un fel de Jamie Oliver în misiune, dacă Jamie Oliver ar fi fost un strungar român care nu vorbea italiana.
“Pecsi”, nu Cola sau Fanta :))
Nici n-am auzit de ciocolata Excelent pana sa vin in Bucuresti la facultate, dupa ce anii ’90 se incheiasera. Poate si din cauza cibo? Ai mei imi luau Kinder, desi ii dispera faptul ca pe mine ma interesau doar surprizele, iar partea comestibila nu reuseau sa mi-o indese pe gat decat dupa mult scandal. Dar Kinder oricum n-a fost vreodata ciocolata de calitate.
Si in general, nu prea tin minte ca ai mei sa fi refuzat sa-mi ia mare lucru. In afara de caiete Pigna cand apareau pentru prima data pe aici si erau mai scumpe? Adevarul e ca nici eu n-am fost genul care sa ceara mare lucru.
Acum, cat se poate de serios, e sinistru cat de risipitori am ajuns sa fim. Nu, hainele nu trebuie sa fie neaparat de firma si nu avem nevoie de haine noi anual. Chit ca hainele par a fi de calitate din ce in ce mai proasta. 🙁 Am blugi luati dintr-un magazin no name de prin Titan in 2007 care sunt in continuare in stare perfecta si blugi luati in 2014 din mall care deja arata uzati.
Whoa! N-aveam idee de Cibo, desi am avut si fondante si am mancat bomboane Pitic! (doar ca nu in ambalajul ala original, de carton, ci in ultima lor incarnare).
Pepsi mai gaseai si nu era asa de scump (cel putin cand eram eu copacel), dar Cola si Fanta erau in continuare scumpe (daca erai cuminte, primeai Mirinda).
Si la mine era la fel cu Kinder – si era totusi ciocolata decenta fata de ce aveam noi 🙂
Nici eu nu ceream, dar na… mai vedeam cate ceva si miorlaiam.
Acum mai e si acel “planned obsoletion” care ne bantuie magazinele.
> Snickers, Mars, Bounty
Și Twix! Toate astea erau mari cuceriri ale lumii noi de după revoluție și era imposibil să ai prea multe dulciuri de genul ăsta. Prea dulci? Nu exista așa ceva. Cu cât mai dulci, cu atât mai bune.
După zeci de ani (și zeci de carii) trec pe lângă ele în supermarket fără să le bag în seamă. Sic transit gloria sacchari…
Exact, iar daca in anii ’90 iti dadea cineva un baton de cereale granola cu ciocolata neagra te uitai la el de parca te-ar fi trimis la pascut :))
Crezi ca eu stiam diferenta dintre Pepsi si Cola in anii ’90? 😀 Pur si simplu ramasesem cu “Pecsi” pe creier dupa ce bausem o data la mare.
Fanta am primit cand am intrat la liceu. Ai mei imi promisesera calculator daca intru, am intrat la clasa la care am vrut, iar in loc de calculator am primit… o sticla de Fanta! 🙂 As zice acum pe buna dreptate, ca ma trimisesera intr-a sasea la un curs si nu fusesem interesata de nici o culoare. Dar na, tot am facut putin scandal pe tema si cum metro s-a intamplat sa se deschida in vara aia cu reduceri de 40% in prima zi, m-am facut cu un calculator. 😀
Da, pai la noi multa vreme a existat si acel Pepsi-Cola, adica Pepsi-ul asa cum era cunoscut zonei Est-Europene. Nu intelegeam de ce era nevoie si de Coca-Cola clasica :))
Anii 90..crunti pt mine si ai mei. In conditiile in care pe vremea lui Ceaușescu tata a lucrat afara si n-am prea suferit la capitolul ‘vreau si eu’ inflatia aia de care zici ne-a prins in fundul gol,cateva luni am mers la scoala incaltat cu niste expadrile ale bunica-mi.pizza..vis umed iar despre cola/fanta, aveam pe unul prin sat de-a plimbat o doza de cola o vara intreaga, o tot umplea ba cu TEC, ba cu apa.
Eu am plecat la inceputul anilor 90. Cand am plecat aveam tot un TV “modern” alb-negru cu lampi, dar aveam magnetofon Tesla cu tone de muzica pe BASF si AGFA si cu boxe mari si bune, “de podea”. Aveam un TV “Sport” mic “cu circuite integrate” la care conectasem “calculatorul” Cip parca-i spunea (nu mai tin minte, era un ZX Spectrum “compatibil”, adica design furat/nelicentiat) in camera mea. Tot la mine aveam un casetofon / boombox Sanyo cu difuzoare “decapotabile” imprastiate prin biblioteca, pentru efect stereo maxim, cu tuner electronic la care prindeam toate noile statii radio care aparusera in Buc ca ciupercile dupa ploaie. Casetofonul era input pentru Cip dar si difuzor pentru jocuri. Eu nu le-am avut p-astea cu dulciurile, dar beam multa apa minerala Borsec si Vatra Dornei (dar mai mult Borsec). Ma topeam dupa cascaval “Schweizer” care dupa ’89 a-nceput sa se numeasca Emmental 🙂
Redoo: Sa stii ca se mai purtau si pe la noi sticlele de Fanta umplute cu Tec :))
zaMo: Ai plecat “bine”, sa zic asa. CIP (un Spectrum, intr-adevar) era o raritate (eu avusesem un Spectrum adus de-afara, deci si mai rar) – nu stiu daca-ti amintesti, dar pe TVR 1 erau rulate “jocuri” pentru a putea fi inregistrate direct pe banda.
Borsecul vechi, la sticla de sticla (la propriu, nu la figurat) era chiar o apa minerala buna.
..Imi luasem chiar si un casetofon mono facut de aceeasi fabrica pentru Cip, dar mergea mai prost ca Sanyo. In fine.
Jocurile rulate pe TVR ma scoteau din sarite. In setup-ul meu era foarte dificil sa le inregistrez si nu puteam intelege de ce nu le transmiteau pe radio. Ce logica avea sa ma holbez la linii paralele cand sunetul singur continea informatia?
Chestia cu apa minerala era o copacenie. Se dadeau si premii la un moment dat, dar fara nicio baza stiintifica. Stii de vreun studiu care sa se fi uitat la asa ceva?
Eu am luat un joc cu ninjulici de pe TVR 🙂
Altfel, legat de apa minerala, se pare ca Romania chiar are ceva rezerve faine de asa ceva, doar ca majoritatea sunt valorificate doar local. Adica, pe-afara, cu exceptia Spaniei, am vazut putine ape minerale care sa ma incante.
[…] auzeau mult prea des. Și n-am putea spune că era singurul: am mai vorbit despre celebrul „din ăsta ai și acasă”. Diferența e că ultimul era un simbol al neputinței momentane sau al nădufului părinților […]
[…] micile drame ale copilăriei anilor ’90, există una care pare să fi format o generație: statul pe […]
[…] Pentru puștimea anilor ’90 însă, supereroii și eroii în general se găseau în cantități limitate, la fel ca multe alte […]