Ca orice “millenial” trecut de treizeci de ani, mă apucă uneori mâncărimea și trântesc câte un articol cu lecții de viață, de parcă tot ce-mi lipsește e o bască verde și o mărire de pensie.

Ce m-a ridicat acum de pe scaun? Ei bine, săptămâna trecută am intrat într-o dezbatere ușor absurdă despre dorința Disney de a elimina două personaje din varianta filmată a clasicei animații Doamna și Vagabondul. Dat fiindcă o animație din 1955 nu poate fi tocmai la zi cu mișcările sociale, Disney ar fi putut elimina linșitiți scena – o scenă care surprinde două pisici siameze absolut înspăimântătoare (serios, ascultați doar vocile astea).

Dar nu, Disney a ținut morțiș să ne spună că cele două pisici nu vor ajunge în film datorită rasismului scenei (cele două vorbesc cu accent asiatic și susțin că sunt din Siam). Și cam asta e de fapt problema mea…

De ce ne-ar păsa?

Unii din partenerii mei de dezbatere a ținut să-mi atragă atenția că e vorba doar despre un film inspirat din desen și că eliminarea unor personaje nu e o tragedie. Are dreptate – chiar n-ar fi fost o tragedie, dacă Disney nu ne spunea de ce o face („virtue signaling”, cum ar zice unii). Nu de alta, dar Disney se tot chinuie de ceva ani să elimine tot conținutul „jignitor” de pe canalele lor oficiale și să-și îngroape cumva trecutul (atât pe al lor, cât și pe cel al creatorului lor, suspectat de a fi fost simpatizant nazist).

La prima vedere, ăsta nu ar fi un lucru rău, deși discriminarea nu dispare dacă ștergi istoria cu buretele sau dacă pur și simplu pretinzi că nu există. Și nici dacă pui cu mâna personaje care să reprezinte „diversitatea”. Problema e că tendința asta face parte dintr-o mișcare mai veche, mai răspândită și mai nocivă decât am crede. Îi vom spune „Efectul Disney”, dat fiindcă filmele Disney au prefecționat conceptul, dar vorbim despre ceva legat mai degrabă de cultura media și de cea de corporație, decât de o companie individuală.

La drept vorbind, mai toți am crescut cu filmele Disney (acum 11 ani încă scriam despre ele) și e imposibil să nu recunoști că lumile lor magice, perfect ordonate și îmbibate în sosul speranței te făceau să te simți mai bine cu propria condiție. De fapt, producțiile Disney au fost multă vreme consecința unui escapism benefic – în momente de criză și penurie, un film Disney îți arăta că din când în când, prințul mai rămâne și cu prințesa la final. Era o lume în care merita să te refugiezi. Chiar și așa, filmele lor clasice aveau destulă suferință implicită, de la vechiul Dumbo (ecranizat recent), la clasicul Cartea Junglei și până la Regele Leu.

Problema e că Disney a început să aplice ideologia asta în afara universului propriei creații (care acum include și seria Star Wars, făcută praf de tokenism și inconsecvență, dar și filmele cu supereroi Marvel, unde personaje imposibil de puternice și de “diverse” salvează francize întregi). Un exemplu recent ar fi si concedierea regizorului James Gunn pentru o remarca facuta cu zece ani in urma si reangajarea lui la presiunea enorma a fanilor. Disney a fost in stare sa sacrifice o franciza cat se poate de promitatoare pentru ca cineva s-a… simtit ofensat.

De la modul în care sunt gândite personajele la modul în care e selectată echipa din spatele lor, universul Disney devine din ce mai mult o lume extraterestră, o lume în care nu vrei să evadezi.

(Un cadru din infamul film Song of the South pe care autorul din link îl propune mai degrabă drept material didactic, decât drept fetiș al justiției sociale)

Tendința de a crea iluzia unor lumi perfecte și producțiile culturale care o încurajează au căpătat numele de efect Disney. Spun “au căpătat” pentru că nu sunt primul care a folosit termenul. Disney nici măcar n-are o vină atât de mare în toată treaba asta, doar că numele și cultura lor sunt atât de comune, încât au inspirat și alte denumiri. De exemplu „Disney-ificarea” este tendința de a organiza societatea după principiile unui parc Disney (consumerism, divertisment și teme ușor de digerat). Dar despre ea, cu altă ocazie – să ne întoarcem acum la problema din titlu.

Efecte și Defecte

Efectul Disney nu mai este doar o dorință de mai bine a unor animatori inimoși, ci o combinație nefastă de gândire pozitivă, NLP (poți face orice, motivația e cheia) corectitudine politică și „helicopter parenting” (noțiunea greșită că un copil trebuie protejat de orice). Efectul Disney este impresia larg răspândită că fericirea în sine e ceva ce meriți și că răul e o instanță complet izolată, ceva separat de lumea noastră. Când îl întâlnești, vei câștiga oricum, pentru că TU AI DREPTATE.

Efectul Disney e ceva ce vedem peste tot, de la reclame stupide la seriale „sângeroase” – seriale unde moare mai toată lumea, dar există totuși o grijă pentru „sentimentele altora” și câștigă cine trebuie. Care sunt consecințele unei astfel de viziuni?

1.Senzația că tu ești personajul principal al vieții, nu un spectator din rândul din spate care nici măcar n-o să prindă sfârșitul. Mai mult, dacă ai încredere în tine și gândești pozitiv, lucrurile vor veni de la sine. Gândirea de genul ăsta e mai mult vina unor cercetători de prin anii ’50 (printre care și a scriitorului și preotului Norman Vincent Pale, care i-a influențat direct pe Nixon și Trump). Disney și alții par doar a-și fi însușit ideea, eliminând din călătoria eroului partea de transformare – eroii sunt mereu speciali și, chiar dacă întâmpină greutăți, ei știu că vor câștiga.

2.Lumea e dreaptă și tu TREBUIE să primești ceva la final, dacă ai răbdare și continui. Ăsta e un mit religios pe care, în loc să-l adapteze, societatea modernă a preferat să-l amplifice. De ce? Pentru că oferă un mod bun de a controla oamenii, unul testat de mii de ani de religie. Să faci „ce e bine” e o treabă relativă și poate duce la oameni calmi și mulțumiți cu o viață de austeritate sau la teroriști convinși că viața de apoi va fi mai generoasă.

3.Suferința e o consecință a unor forțe externe ție. Suferința e nativă existenței – o știe și Buddha, o știe și Mark Manson, dar nu pentru că universul are ceva cu tine. Explicația e mult mai simplă: universul are ceva cu toată lumea! Natura pur și simplu nu are de ce să susțină viața inteligentă, pentru că viața inteligentă caută să-i încalce regulile. Viața e suferință pentru ca va exista mereu o diferență fundamentala între ce vrei și ce poți avea, iar drumul anevoios pe care-l parcurgi pentru ca ele să coincidă aduce cu sine alte probleme. Legea compensației nu funcționează!

4.Fericirea e o stare continuă, care te așteaptă cuminte într-un colț al vieții. Fericirea e doar un moment de respiro între bătălii. Concentrarea pe fericire (indiferent de modul în care o facem) ne face în general să trecem pe lângă ea, mai ales că fericirea e o variabilă dependentă de așteptări .

5.Răul e ceva concret care poate fi învins. Chiar dacă lumea modernă are destule exemple de sociopați, majoritatea „răului” este produsă de oameni care acționează în intersul propriei fericiri, dar în detrimentul altora. De-asta Arendt vorbea despre „banalitatea răului”. De cele mai multe ori, e o chestiune de context și nici măcar în filmele Disney lucrurile nu stau diferit. Vrăjitorul cel rău? Vrea binele regatului lui falimentar sau e pur și simplu atât de plin de el, încât crede că ar fi un rege mai bun. Ideea lui e rea pentru mulți supuși și pentru regatele vecine, dar nu și pentru cei din grupul lui. Eroul e doar un obstacol, nu un inamic. Răul nu e esoteric și e rareori asumat – e doar o perspectivă greșită asupra lumii.

6.Sentimentele sunt un instrument decizional util. Creierul tău e o băbuță speriată care ne-a protejat timp de 200 000 de ani de existență de tot felul de pericole și ne-a ajutat să luăm decizii rapide, fără procesare. N-o să se oprească acum, fie că pleci la război, fie că-ți cauți prințesa! Uneori e bine să-ți asculți intuiția, dar nu înainte de a o trece prin filtrul rațiunii. E valabil și pentru vorbitul cu animalele…

7.Dragostea adevărată există și trebuie doar să o găsim. Dragostea adevărată există, doar că trebuie să căutăm intens pentru ea și să muncim să o păstrăm, nu să ne bucurăm de o nuntă regală aranjată. În plus, în toate animațiile și comediile romantice, oamenii sunt împliniți doar în relații, oricât de toxice ar fi ele. Rar vezi oameni siguri pe singurătatea lor care pur și simplu caută o relație cu sens, nu doar o relație. Mai mult, în ciuda calităților lor, prințesele războinice nu sunt împlinite fără un prinț iar ultimii sunt obligați să-și demonstreze masculinitatea cucerindu-și perechea.

8.Pasiunile trebuie urmate, orice ar fi. Din păcate, pasiunile multor personaje de film sau serial îi transformă în personalități liniare, nu foarte diferite de oamenii ăia care vorbesc non-stop despre aceeași tâmpenie. În general, e bine să mai verifici și cu lumea de-afară dacă unele pasiuni chiar merită urmate.

9.Motivația e totul. Apropo și de punctul anterior, dar și de eterna luptă a generației noastre, se pare că prea puține producții ne-au învățat că uneori mai trebuie să și renunțăm. Poate că nu-ți merge cu regatul magic și luptat cu dragonul – poate tu ești mai bun la contabilitate! Nu de alta, dar „să nu renunți” e un sfat mai bun după ce ai trecut hopul, nu înaintea lui.

10. Dacă eu și prietenii mei facem ceva, atunci toată lumea va face același lucru. Foarte multe personaje de tip Disney par să trăiască într-o bulă unde curajul și bunătatea lor sunt norma și unde toată lumea e egală cu toată lumea. Ceea ce-i drăguț, doar că lumea reală e plină de extreme și nu o să se schimbe doar pentru că tu faci sau vrei ceva. De-asta nici nu funcționează încercările de a-ți afirma direct toleranța și unicitatea!

În plus, mamele vitrege nu sunt malefice. Ok, asta n-are treabă neapărat cu celelalte probleme, dar basmele și filmele Disney au generat ceva numit “novercafobie“, adică o frică adânc înrădăcinată de mamele vitrege!

Soluții, deci?

Sigur, mulți îmi vor reproșa în punctul ăsta că Disney nu face decât să respecte structura basmului clasic și călătoria eroului. În fond, oamenii au trăit mii de ani cu miturile ăstea. Acum de ce n-ar mai fi bune?

Chiar dacă arhetipurile tradiționale trebuie adaptate unei epoci unde inamicii nu se mai îmbracă în negru și unde prințesele pot să țină o sabie în mână, efectul Disney nu poate fi într-adevăr combătut printr-o distrugere a structurii naturale a povestirii. De fapt, el a apărut tocmai pentru că trusturile media au introdus elemente străine în ea, de la personaje de tip token (femeia ultraputernică, omul de culoare providențial) la clișee care nu fac decât să slăbească firul narativ (artificii de tip Deus Ex Machina).

Nici filmele cu atmosferă întunecată și personaje foarte dramatice nu ajută; poveștile rămân o metodă de a evada din cotidian, iar apăsarea interioară a unor personaje nu valorează prea mult dacă la final eroii rămân cu dreptatea, banii și fata (sau bărbatul).

Ce ar putea face marii producători de media pentru a mai ridica puțin voalul sub care producțiile lor se ofilesc? Păi, câteva lucruri, printre care:

• Lăsarea eroului să-și parcurgă inițierea: un erou care se chinuie să arate că merită e mereu mai interesant decât unul care știe că merită (ca în noile filme Star Wars).
• Prezentarea răului ca pe o luptă continuă și ca pe un efort de a găsi binele comun, chiar și după „bătălia decisivă”.
• Prezentarea răului ca pe ceva omniprezent, nu ca pe o instanță personificată. Altfel, unii s-ar putea să crească cu ideea că el nu există.
• Lăsarea stereotipurilor la locul lor și punerea lor în context: e mai corect să arăți că rasismul e ceva negativ, decât să-l elimini complet din poveste! La fel și pentru sexism și alte tendințe!
• Protejarea libertății de exprimare, nu modelarea ei.
• Dacă personajele minoritare nu au un rol bine stabilit în poveste, e în regulă să nu le folosești. Altfel vor deveni token-uri, caricaturi ale propriei culturi (filmele Marvel, ultimele Star Wars-uri).
• Prezentarea fericirii ca pe o căutare și a maturizării ca pe un proces continuu. N-ar strica ca într-un sequel prințul să treacă printr-o criză existențială!
• Prezentarea fricii ca pe ceva natural care trebuie înfruntat, nu protejat prin eliminarea elementelor care o provoacă.

Îmi dau seama că articolul ăsta e cam pedant și că am despicat inutil de mult firul în patru. Problema de bază este una care ține de marii formatori sociali și culturali, nu doar de Disney (la ale căror producții e imposibil să nu te uiți din când în când). Practic, e foarte ușor să faci „bine pentru toată lumea” dacă produsul tău e complet mediocru. La fel de ușor e și să încerci să convingi pe toată lumea că mai bine nu se poate. E o modelare subtilă a lumii din care reiese că o lume corectă e posibilă, chiar dacă nu e plăcută.

E puțin mai greu să transmiți un mesaj real, unul care să țină cont de ce există, nu de ce ar trebui să fie. Un astfel de mesaj are nevoie de decodare conștientă și implică o societate funcțională și reală, nu o utopie din care răul dispare când ne ascundem sub pat.

Dacă puștiul tău e jignit într-o zi pentru că e scund, grăsuț, de culoare, rârâit sau pentru că poartă rochie, el sau ea n-ar trebui să constate distrus că răul și discriminarea chiar există! Ar trebui să știe să le ignore și raporteze și, mai mult, ar trebui să fie suficient de conștient să înțeleagă că el sau ea e mult mai mult decât o imagine. Ce să zic, cuvintele dor… dar știți ce doare și mai mult? Să nu poți să le spui, pentru că toți te asigură că lumea ta e perfectă!

P.S: În timp ce vorbim, DC vă pregătește un serial abominabil în care o femeie Batman (sau un bărbat Batwoman?) dă lecții de feminitate după fiecare picior dat inamicilor.