Îți mai amintești ultima ceartă?

Sigur a fost o chestie complicată, înmuiată în năduf pasiv-agresiv și declanșată de… deja ai uitat, nu?

Poate ai rămas două zile supărat pe el sau pe ea pentru că n-a spălat vasele. Poate ai declarat război colegului de birou pentru că s-a băgat peste tine în prezentare. Poate că amicul de pe Facebook a dat Like unei postări a lui Firea sau poate că pur și simplu aveai capsa pusă și ți-a ieșit o victimă în cale.

Oricare ar fi motivul, fii sigur că, la săptămâni distanță, cineva își va aminti ce „ai spus tu atunci”! Pentru că o ceartă în ziua de azi e un eveniment social, unul ale cărui unde se propagă într-un viitor incert – unul la fel de plictisitor ca ziua care tocmai ți s-a scurs printre degete. O ceartă e rareori privată, când în jurul nostru se învârt de zeci de ochi, urechi și IP-uri.

Chiar dacă certurile au rareori învingători, astăzi e mult prea ușor să intri în ele și dezamăgitor de greu să ieși. Asta și pentru că ne place să credem că fiecare zi poate fi ordonată și pusă într-o cutie. De-asta te enervezi teribil când o problemă nu te lasă să închizi capacul.

Și totuși, lucrurile n-au stat mereu așa. Exista un timp în care nu rămâneam surprinși când Universul ne arăta fundul. Era perioada când apăram mingile de la miuța cu fundul în nisip și în care relațiile se negociau cu o strângere de mână și un pahar de Frutti Fresh.

(Sursa Imaginii)

Te împrieteneai cu cineva pentru că-ți plăcea cum trage la poartă și te certai cu el din același motiv. Dacă Izabela îți ținea coarda la săritura aia dificilă sigur vă vedeați și a doua zi, că doar nu era să sari singură. Și lucrurile nu se opreau la oameni. Primul animal de casă? Pisica aia pe care ai găsit-o în drum și le-ai pus-o alor tăi pe masă.

Cu ani în urmă te interesa mai puțin dacă tu și Ionuț aveați aceeași culoare sau dacă și el se închina cu mâna dreaptă. Nu-ți păsa nici dacă ai lui aveau mașină în rate sau doar Dacie veche. Conta dacă vă uitați la aceleași desene, nu dacă vă place același partid de hoți. Mergeai la omulețul (sau „omuleața”) de lângă tine și ziceai: Băi, vrei să fim prieteni? Și atât.

Apoi ne-au îndopat pe toți cu lăzi de tradiție, saci de educație și cisterne de presiune socială. Și n-am mai putut să fim prieteni, pentru că Ionuț lua note mici și nu trebuia „să fim în anturaj cu toți golanii”. N-ai mai putut să fii prieten nici cu George pentru că era la alt liceu, unul de fițe. N-am mai putut să fim prieteni pentru că reguli, reguli și iar reguli.

La facultate nici n-a mai fost timp pentru prietenie – munceai în paralel cu școala. Apoi a fost prea târziu: deja era toată lumea pe Facebook și Instagram. Eram toți prieteni online și nimeni nu cunoștea pe nimeni.

La birou? Ai fi vrut să ieși cu ea în oraș, dar oare n-o să creadă că e hărțuire? Tipul de la IT pare de treabă, dar nu-ți vine să-l scoți la bere… oamenii sunt complecși, nu? Dacă se supără? Ce vor zice ceilalți dacă faceți o bisericuță?

Și te zbați și te zbați să înghesui viața în cutiile ălea în care încape doar o doză XS de iubire și doar amintiri pe care le poți fotografia. Și apoi te întrebi de ce nu te mai sună nimeni, de ce cutiile se umplu și golul rămâne.

La cinci ani prietenia era simplă, dar nu doar pentru că și tu erai simplu. La cinci ani prietenia era simplă pentru că puiul de om, ca toate animalele, știe că n-are ce face în fața hazardului. Până să avem aroganța să credem că o putem vârî în cutii, știam că viața nu răspunde la „pis, pis”.

Ne naștem speriați, nu supărați și nu știu cum de nu ne-a venit ideea de a salva lumea cu o Eugenie și un Frutti Fresh. De fapt, bă, știți ce? Hai să fim prieteni!

P.S: Știu că articolul ăsta nu e chiar cea mai nimerită revenire după o pauză mai lungă, dar dacă tot e în vogă tema asta, de ce să nu delirez puțin?