În ultimele două săptămâni de „relaxare”, o minoritate vocală și nu tocmai coerentă pare să fi acaparat din nou spațiul online cu o poftă nebună de răzbunare și scandal.

Alimentați de adrenalina așa-numitei „culturi a anulării” (cancel culture) dar și de evenimentele recente din SUA, șomerii de Twitter și Instagram s-au apucat să-și exerseze linșajul mediatic pe diferite produse culturale și personalități, cu un grad mai mic sau mai mare de îndreptățire.

Și astfel, în nici o săptămână, am aflat că progresista J.K. Rowling e de fapt o transfobă periculoasă, că Little Britain e o odă închinată rasismului, că Gone with the Wind e un pericol pentru tineri, că Leigh Francis e un nenorocit, iar tipul ăsta din The Flash trebuie eliminat din actorie. Ca să nu mai spunem că și celebrul Elmer Fudd și-a pierdut arma.

Acum, dacă e să fim sinceri, în toate cazurile de mai sus au existat probleme iar pe Elmer l-am băgat doar pentru că voiam să-i facă un bărbat alb dreptate. Rowling a fost prea des prea vocală într-o problemă care nu o privea. Gone with the Wind aparține altei epoci și nici n-a fost efectiv interzis. Operatorii de streaming privați pot scoate ce vor din grilă fără a fi „cenzură” (deși Little Britain ataca cu generozitate pe toată lumea) și nimeni nu urmărește de fapt The Flash sau emisiunile lui Leigh Francis.

Cu toate astea, episoadele de mai sus, întâmplate în decursul unei singure săptămâni, sunt doar ultimele picături dintr-un pahar alimentat de frica de dezbatere, de dogma așa-ziselor științe sociale moderne (științe doar cu numele, nu și cu metodologia) și de o vădită lipsă de control, modestie și diplomație. Și culmea, în spatele ei stau aceeași oameni care-ș atârnau cu mândrie eticheta „Je suis Charlie” și ne explicau cum stau lucrurile cu libertatea de exprimare.

Până să începem, aș vrea să ne înțelegem de la bun început: articolul ăsta n-are nicio legătură cu protestele din SUA sau cu mișcarea Black Lives Matter. Ce se întâmplă acum în America e rezultatul unor probleme sistemice pe care guvernarea Trump și criza de sănătate le-au scos în stradă: de la statul polițienesc și lipsa unor sisteme de control administrative la segregare și înarmare.

Cu toate asta, dacă pui lupa pe orice pepită, e imposibil să nu observi jegul de dedesubt, iar SUA, deși nu mai strălucește de multă vreme, nu e chiar cel mai nasol loc în care să trăiești. De-aia poate am oarecare mirări când văd proteste de solidaritate venite de la oameni care îndură fără probleme rasismul, corupția și nepăsarea din România.

În fine, ce vreau să spun e că nu simt nevoia să particip la discuția despre rasă pornită acum în SUA, dar cred că e o problemă veche pe care America va trebui într-un final să o rezolve. Și apropo de rezolvări, protestele de-acum arată un lucru: dacă vrei să tranșezi o chestiune fie o faci în stradă, cu pancarta în mână, fie cu ștampila la urnă. Calea de mijloc, aia în care te ofensezi pentru orice lucru pe care nu-l poți schimba n-ar trebui să existe. Noroc cu social media.

Cumva, în ultimii ani s-a încetățenit ideea unei lupte acerbe dintr-o mână de „iluminați” care își măsoară progresismul în postări pe Twitter și poze transgresive și restul de încuiați care nu acceptă obligația de a se implica activ în stima de sine a celorlalți, vorba lui Chapelle.

De ceva vreme și cu atât mai mult în ultimele săptămâni, a dispărut opțiunea moderației. Nu mai ai voie să fii de acord că feminismul e necesar în România și că bărbații trebuie să se schimbe, dar în același timp să crezi că discriminarea pozitivă e o mizerie. Nu poți să crezi că anumite personaje chiar merită să și-o ia, dar în același timp să crezi că „privilegiul” actual e un construct artificial și că termeni precum TERF (Trans Exclusive Radical Feminist) sunt doar o alăturare aleatorie de acronime. Nu poți să te opui puternic unui referendum idiot, dar în același timp să nu dai atenție oricărei minorități care se vrea excepție.

Practic, n-ai voie să crezi că Rowling s-a trezit vorbind, dar în același timp să crezi că gestul lui Daniel Radcliffe e de o fățărnicie rar întâlnită. În viziunea publică actuală, ai de ales între a fi un fulgușor ofensat la orice adiere sau a-l asculta pe Rush Limbaugh pe repeat. Dacă apreciezi politicile sociale atunci sigur nu crezi în capitalism, iar dacă nu crezi că politicile de gen merită atâta atenție, probabil ești fascist.

Starea aia de curioasă explorare și evoluție continuă care caracterizează în general oamenii (pe-aia inteligenți, cel puțin) aproape că a ieșit din discuție. Ai nevoie de idei fixe, religioase, la ambele capete ale spectrulului. Și în segregarea asta stă de fapt problema, nu atât în cine anulează pe cine. În imposibilitatea de a accepta că realitatea e nuanțată și că tu ești doar o pată de culoare din ea. E exact genul de mentalitate pe care luptătorii pentru justiție socială o impută intoleranților.

Genul ăsta de segregare și plasarea așa numiților luptători pentru justiție socială și „progres” în vârful unei ierarhii fictive a dus mai mereu la dezastre. Nu de alta, dar suficiența acestor mici piuneze de opinie (și acea senzație tembelă că ei „știu ceva ce restul nu știu”) nu face decât să ardă poduri. Și nu știu dacă le vrei arse când democrația e asaltată din toate părțile. Când țări care cândva erau considerate pioniere ale gândirii liberale în zona lor (vezi Turcia, Ungaria, Brazilia și așa mai departe) s-au scufundat în niște dictaturi ale „ordinii” și zelului.

Spun asta și gândindu-mă la un exemplu mai rezonant și anume Republica de la Weimar. Recent mi s-a vorbit cu mare entuziasm despre liberalismul și progresismul ei și nu e prea greu să tragi o paralelă, fie și una nepoliticoasă. Sigur, între arhitectură, jazz și cabaret subversiv și afirmații precum „oamenii care nu respectă cultura trans sunt suboameni” (de pe Twitter luată) e o diferență uriașă. O mare diferență e și între contextul care a născut un monstru precum Hitler și contextul care ni l-a dat pe arogantul Erdogan. Dar tot mare e și diferența dintre ce crede o minoritate vocală că înseamnă progresul și ce crede restul populației.

În mai toate țările, iceberg-ul e structurat destul de clar la nivel cultural: ai la vârf o groază de omuleți agitați și gălăgioși care pun presiune pe diferite instituții și personaje, dar a căror influență reală e foarte mică, ai câțiva oameni autentic influenți și inteligenți, dar atenți la zgomot și imaginea lor, apoi ai o masă de un 30% oameni cu mentalitate de clasă de mijloc (în sensul bun al cuvântului) și, evident, un 60-65% gloată care preferă valorile ușor de exprimat, gândurile necomplicate și problemele cu soluții rapide. Oameni care vor joburi, stabilitate și puțin divertisment, iar în momentul ăsta primul grup amenință două din lucrurile ălea.

E suficient să ieși puțin din așa-zisa cultură „mainstream”, că e vorba de Facebook și Twitter sau de ziarele populare care se văicăresc că genialul Jojo Rabbit le jignește sensibilitățile anti-fasciste, și o să dai de o cu totul altă lume. Sigur, întâi vei da probabil de lumea fake news-urilor și a nebunilor de dreapta, dar apoi, dacă te scufunzi puțin în deep web și dark web (știți voi, drăcia aia care ocupă cam 95% din Internet) o să observi că, pe lângă tot felul de dubioși și chestii cu potențial ilegal, există și multe alte lucruri.

Există site-uri unde oamenii discută politică și filosofie sub protecția unei anonimități reale, există site-uri de știri care n-au nicio problemă să reclame toate abuzurile autorităților dar și problemele cauzate de imigranți și există extrem de multe site-uri unde corectitudinea politică nici nu îndrăznește să pășească. Până la urmă, și dacă analizezi miile de “meme”-uri din spațiul online obișnuit o să observi că mai niciuna nu e de fapt corectă politic și că cei care le distribuie, oameni de toate vârstele, își găsesc prin asta mici defulări ale propriilor frustrări. Și oamenii ăștia sunt ai naibii de mulți, fie că sunt sau nu prezenți online. Oameni care s-au săturat să li se dea lecții și să fie judecați pentru opiniile lor de alți oameni ale căror opinii nu contează.

Dacă vreți să coborâm puțin din fictiv, v-aș ruga să vă gândiți la colegii voștri de birou. La toți. În ultima discuție despre curente din cadrul feminismul radical, câți au participat cu opinii și câți și-au sorbit mormăind cafeua? Ăia care n-au zis nimic, cam de ce parte credeți că ar fi dacă progresiștii și „încuiații” ar ieși în stradă?

Și tot ce trebuie să se întâmple e să apară un individ cu ideile potrivite care să catalizeze reacția. În România e suficient să pui pe picioare un sistem cu note spirituale difuze (dar nu religioase, pentru că BOR alienează), fixat pe libertatea de exprimare (dar pe care să o confunde cu libertatea de a retalia, întocmai ca SJW-iștii) și ancorat într-un tradițional mitologizat. Eviți ideile imberbe despre Soroș și discursul anti-UE și poți instaura rapid o dictatură. Și trist e că majoritatea populației ar accepta-o cu brațele deschise.

Nu, nu doar vecinul Fănică, ăla cu conspirațiile, s-ar alătura ci și toți prietenii tăi cărora le-ai spus de nu știu câte ori că principiul lor de relație e total greșit. Și ei și ăia pe care i-ai făcut rasiști că n-au chef să vorbească cu cerșetorii și mai toți regaliștii, intelectualii de provincie, studenții și hipsterii cărora le pasă că a mărit Revolut tarifele, dar nu și că jucăriile Lego au prea mulți polițiști rasiști. Cum să zic eu: aproape toată lumea din România ar sări în barca autoritarianismului, dacă le-ar asigura confort financiar și i-ar feri de zgomot. La fel cum o bună parte din SUA, fix partea aia alienată de discursul public, a sărit în barca Trump. Și lucrul ăsta e foarte trist, dar nu imprevizibil.

Să ne înțelegem, totuși: nu zic că gălăgia „democrației” din online o să ne împingă la dictatură. Spun doar că majoritatea populației ar prefera o dictatură culturală și politică oricând în fața discuțiilor despre oameni „woke”, TERFI, “white fragility”, trans-moderare și alte concepte pe care TREBUIE să le știi. Și când un nebun o să vină la cârma țării (a oricărei țări), cum o să-ți mai aperi ideile progresiste, când ai ars orice punte cu clasa aia de mijloc moderată care te putea apăra?

Nu de alta, dar așa cum observa și Martin Niemoller (în toate statusurile de pe Facebook), nepăsarea e un lucru destul de comun. Și nu, nu trebuie să fie ceva fatalist și revanșard. Trebuie doar ca oamenii care au avut mereu pretenția unei minime decențe să-ți întoarcă spatele. Să-ți întoarcă spatele nu pentru că te urăsc sau vor să-ți facă rău, ci pentru că pur și simplu nu le pasă. Să-ți întoarcă spatele pentru că tu, în iluminarea ta fantasmagorică, ai creat o ditamai prăpastie și pentru că ei și-au amintit brusc că-s albi, creștini și cis-genderi.

Când citiți treaba asta, „procesul” virtual al lui J.K. Rowling (care încă le răspunde fanilor, culmea, deși fost la rândul ei victimă într-un alt caz mediatic) nu s-a terminat. În același timp, câteva sute de milioane de oameni din lumea „civilizată” se gândesc cum să treacă ziua cu bine, pentru că pandemia le-a făcut praf sursele de venit și nu se pot angaja încă pe postul de inclusion manager. Dar cu ei nu prea vorbește nimeni, pentru că problemele minoritare par să fi confiscat complet suferința.

Prin urmare, nu știu dacă-i doar impresia mea, sau noi chiar am început să călcăm apăsat pe un bec istoric. Lumea pare a fi prinsă într-un fel de campionat de semnalare a virtuții (virtue signaling) demn de Florența lui Savonarola – creatorii își reneagă propria muncă, marile companii aruncă cu bani în probleme și toată lumea își urlă indignarea de parcă singura noastră superputere e fragilitatea. Și parcă toți am uitat imaginile de-acum câțiva ani, din mijlocul Primăverii Arabe, când de la un minut la altul marii lideri de opinie de pe Twitter se transformau pe loc în „victimele unor proteste spontane”.

Știu, până acum, articolul ăsta conține mai mult năduf decât un gospodar blocat în alimentară. Și e de remarcat că vine de la unul care n-a simțit până acum nevoia să-și exprime public poziția față de ce „e bine”. Asta poate și pentru că în interior cred că toleranța și eleganța vor câștiga până la urmă. Vor câștiga, dar nu printr-un război dintre iluminații care vor să scoată cuvântul „sclav” din meniul camerelor foto și cei pentru care studiile de gen sunt o greșeală gramaticală, nu un domeniu academic.

Pe de altă parte, ca om căruia i s-a spus că „nu e minoritatea potrivită” într-un context artistic, nu pot să nu remarc cât de multe eforturi de reparație facem acum și cât de puține de construcție. Furia e normală, dar nu poți să tot dărâmi idoli doar de plăcerea de a-i auzi cum cad.

Oricum, e mai ușor să dai minorității afro-americane zece personaje de culoare într-un film, decât să-i întrebi ce ar vrea să schimbe. E mai ușor să vorbești de sus „indienilor nativi”, înfofolindu-i în pătura unor termeni inventați de tine, decât să-i integrezi cu adevărat. E mult mai ușor să îți iei torța și să te alături linșajului mediatic, decât să te întrebi: „Băi, dar eu de fapt ce rezolv?”

Și e interesant cum aud mereu aceeași scuză. Trebuie să ne revoltăm și trebuie să-i punem la punct pe indivizii ofensatori! De ce? Păi dacă X îl aude pe nenorocitul ăla cum spune că în lume există doar două sexe și își bazează întreaga existență pe asta? Serios? Nene, dacă un copil își ia informațiile despre viață din Twitter-ul unei autoare de 50 de ani sau din Pe Aripile Vântului, atunci părintele a făcut ceva greșit. Pe filiera asta, dacă ai vrea să-i ferești de discursuri violente, i-ai feri complet de mediul otrăvitor al justiției sociale. În plus, există posibilitatea ca oamenii să-și formeze propriile păreri și ele să fie diferite de ale tale. E un gând al naibii de progresist.

Și nu sunt fatalist, doar trist. Trist că niște omuleți agitați cu păreri despre orice și expertiză în nimic au început să toace mărunt orice urmă de „ofensă” din spațiul public, convinși că lucrurile care nu le plac merită să dispară. Trist că de ceva vreme aud prea multe declarații de război și prea puține invitații la dialog. Trist că mulți oameni plătesc acum pentru aroganța de a fi ei înșiși.

Iar problema reală nu e acum, când stăm confortabili în fotoliu și ne indignăm de idignarea altora. Problema va fi când masele ălea pe care călcăm o să se ridice. Atunci mulți dintre noi vor trebui să decidă dacă-și apără propria piele sau dacă se apleacă să-i salveze pe ăia care au vindecat discriminarea prin .gif-uri și cenzură.

P.S: Voiam să zic că glumița asta despre Isaac Newton ilustrează perfect situația, dar ambele părți din dezbatere par să o fi preluat drept știre. Imaginea din articol a fost preluată de pe Pexels.com