De când Covid-19 a hotărât să-și extindă pe termen nedeterminat șederea, am asistat în repetate rânduri la discuții cel puțin… tensionate.

Cel mai des, situații de gen apar când doi oameni se întâlnesc într-un spațiu închis. Unul e corect echipat pentru situația actuală, celălalt nesimțit. În general, elementul numărul unu, având pretenția bunului simț, e cel care declanșează discuția. Elementul numărul doi, convins că virusul e doar o conspirație a lui Bill Gates împotriva bodegii de la parter, o agravează. Și uite așa se naște mândrețe de conflict!

Ce am văzut însă mai interesant în ciocnirile de gen nu ține de pandemie. Ține de modul în care gestionăm conflictele. Deunăzi, în magazinașul de cartier în care îmi permit uneori să mă duc, am surprins o scenă reprezentativă.

Pentru că înaintea mea intraseră două persoane, am decis să rămân lângă ușă. Una dintre persoane, un tip de 1.90 și mușchii zburliți prin bluză, purta mască, la fel ca vânzătoarea. Cealaltă persoană, un moșulete figurant de vreo 50 de kile, nu. Deloc defazat de aspectul interlocutorului, moșuletele începe să comenteze că „ne-a prins pe toți nebunia și stăm cu botnițe în magazin”. Și dă-i cu delir, dă-i cu conspirații…

Omul pur și simplu nu se mai oprea, în timp ce zdrahonul își înșira la casă toate cumpărăturile. Cât i-am observat de la distanță, mascatul i-a aruncat nu una, ci vreo 3-4 priviri furioase moșului. La un moment s-a și îndreptat puțin înspre el. Nimic. Nea Gigi îi dădea înainte cu nu știu ce medic din Italia pe care-l văzuse el pe RTV. Unul care îndemna bolnavii să iasă din spitale și care vindecase Covid-19 cu ulei de măsline.

Până la urmă, musculosul a plecat fără scandal, dând dezamăgit din cap, iar iluminatul a continuat cu delirul. Am intrat după ce și-a cumpărat un pachet de țigări și s-a cărat. Cumva mă așteptam să-și ia doar țigări, ca sătul sigur sigur era la cât rahat mâncase. Sigur, un cititor ocazional mi-ar spune că probabil omul era vreun nebun sau paznic al străzii. Din păcate, era îmbrăcat destul de bine și coerent în delirul lui. Părea unul din acei pierde-vară rămași cu o pensie uriașă și un apartament cu trei camere, după anii serviți fostului regim.

În toată perioada „discuției” însă m-am tot gândit: Băi, dar ăsta n-are spirit de autoconservare? Nu vede că mai are puțin și e făcut piftie și că NIMENI n-o să sară pentru el? Sigur, musculosul părea mai degrabă un hipster dus la sală și tatuat, nu un interlop, dar fără barbă vizibilă e mai greu să faci diferența. Chiar și așa: de ce să pornești un conflict cu un inamic net superior și să-l escaladezi fără motiv?

Dacă vă uitați însă și la alte situații similare, online și offline, o să vedeți că scandalagiii, indiferent de vârstă și gen, par să fie complet lipsiți de abilitatea de a „citi sala” („to read the room”, cum ar zice americanii). Treaba asta ține de o problemă mai veche și anume lipsa inteligenței sociale.

Nu voi insista prea mult asupra conceptului, dat fiind că inteligența socială e un termen umbrelă pentru mai multe teorii. Apărut sub forma inițială în scrierile lui Edward Thorndike, un psiholog preocupat de învățare, inteligența socială s-ar defini ca abilitatea de a gestiona și autogestiona interacțiunile umane. Asta ar fi teoria.

Practica însă implică un cocktail de atenție distributivă, coerență, etichetă, reguli de interacțiune, ascultare activă și, în primul rând, de înțelegere a limbajului nonverbal (mimica, gesturile și proxemica). Din păcate, la ultimul capitol suntem de-a dreptul corijenți!

Sigur, ar fi nedrept să spun că doar românii sunt afectați de acest declin al inteligenței sociale. Tentați să ne ducem viața online, bombardați de experiențe virtuale, iar acum izolați și fizic, e normal să ne „tocim” când vine vorba de interacțiune. Românii însă aveau problema asta și înainte de epoca online și clar cu mult înainte de pandemie. Și probabil o vor avea și dacă lucrurile vor reveni la normal.

Oameni care îți pică pe cap neanunțați și uită să plece. Vânzători care te agasează cu un produs aleatoriu până când ieși din magazin. Taximetriști care te întrerup de cinci ori sau își continuă povestea inspidă deși ai căștile în urechi. Portari care te văd galben la față, dar te abordează să-ți explice cum e cu politica. Ah, și să nu uităm de oamenii (bărbați, în general, de ce să nu recunoaștem) care nu renunță, deși persoana din față nu schițează nici cea mai mică urmă de interes.

Tot aici intră și situația de mai sus, a omulețului care a decis să-și verse năduful public, deși era la un pumn distanță de spitalele pe care le înfiera. Tot aici intră și cei care, până la pandemie, te agasau fizic în metrou sau la coadă, invadându-ți spațiul intim (despre ei am mai și scris). De câte ori nu v-ați dorit ca oamenii ca ei să vă citească indiciile (to „take a hint”)?

În România e plin de indivizi în fața cărora poți să-ți dai duhul, că nu vor face diferența dintre durere și plictiseală. Și asta e o problemă uriașă.

Vedeți voi, inteligența asta socială e strâns legată de cea emoțională și de conceptul de empatie. Și dacă stai prost la ultima te așteaptă o viață destul de nasoală la job, în familie sau în magazinul de la colț. O viață de frustrare. Tot americanii spun că dacă nu poți citi sala, nici n-o poți conduce („if you can’t read the room, you can’t lead the room”). De altfel, vesticii au un fetiș lingvistic cu indiciile – chiar și acum un personaj confuz este numit „clueless”. Poate și pentru că la ei cultura vânzărilor și a prezentărilor e la mare preț.

Dar nici nu e nevoie să analizăm lucrurile la nivelul ăsta. Empatia e pur și simplu vitală, fie că vinzi un produs la suprapreț, fie că vrei pur și simplu ca cei din jur să te înțeleagă. Vedeți doar de câtă terapie are nevoie un copil cu autism înalt funcțional – un om perfect capabil din toate punctele de vedere, mai puțin cel legat de înțelegerea lumii.

De altfel, cam asta e și impresia când calci prima dată într-o aglomerație urbană din România, fie că e Capitala, fie că e orice alt oraș mare. Ai senzația că ai nimerit într-o clinică de îngrijire paliativă pentru oameni cu deficit de empatie. În 5 minute poți fi stropit pe trotuar de două mașini grăbite, împins de trei concetățeni pe scările de la metrou și de-a dreptul atacat de vreun omuleț pierdut cu nasul în smartphone.

Spun „aglomerare urbană” nu pentru că în orașele mici sau la țară ar fi mult mai bine. Acolo însă s-a păstrat un spirit comunitar, sau mai degrabă o frică a mulțimii. Asta-i face pe mulți să fie mai atenți, dar nu empatici. Din păcate, nici oamenii „simpli” nu mai au abilitatea de a citi indiciile celorlalți. Lipsa gadget-urilor și a social media nu-i face pe oameni mai atenți și inteligenți social. Le dă doar mai mult timp să te ignore.

Din păcate, și în problema asta cred că tot educația poartă vina. Din fericire, tot ea ne oferă și soluția. Oricât am încerca să dăm vina pe tehnologie și Internet, adevărul e că suntem produsul mediului, nu invers. Izolarea de cele două s-ar putea să însemne izolarea de lume, cum zicea o prietenă, și zău dacă asta ajută inteligența socială.

Câteva țări au surprins destul de bine fenomenul și țin de câțiva ani… cursuri de empatie. Sunt cursuri destinate elevilor din clasele mici și scopul lor principal este fix ăsta: să te învețe să „citești oamenii”. Din punctul meu de vedere, genul ăsta de cursuri sunt infinit mai utile decât cursurile de incluziune și alte aiureli.

Odată ce îți antrenezi empatia și înveți să citești indiciile celorlalți și, mai ales, o dată ce le respecți perspectiva, nu trebuie să-ți mai explice nimeni cum e cu rasele, sexualitățile, religiile și preferințele. Înțelegi și când ai rănit-o pe Măriuca și când ai făcut-o să râdă și, mai ales, de ce. Înțelegi și când e cazul să deschizi gura și să-ți spui opinia și când e cazul să taci. Simți pericolul înainte ca amenințarea să apară și profiți de oportunitate la fel de repede. Ajungi să înțelegi de ce libertatea ta și libertatea altora sunt parte din același întreg.

E cumva trist că am ajuns să avem nevoie de „cursuri” de empatie, o abilitate care ne-a ridicat pe o treaptă superioară a evoluției. Ar fi însă și mai trist ca toată inteligența noastră emoțională și socială să se reducă la emoticoane. Ar fi teribil ca proverbialele indicii să trebuiască de fiecare dată explicate. Este deci timpul să ne punem empatia la treabă! spuse autorul cu vădită îngrijorare, dar nu fără o umbră de sarcasm…

P.S: Dacă vă interesează tema, un subiect similar atinge și Malcom Gladwell în Blink, carte unde tratează inconștientul adaptiv și abilitatea creierului nostru de a lua decizii prin citirea indicilor nonverbali. Poză editată după imaginea de aici.