Rătăcit masculinitate. O declar toxică.

E timpu’ să vorbim, bă băieți…

Cu un an în urmă, la festivalul Unfinished, Esther Perel a adus pentru scurtă vreme în discuție problema unei „crize a masculinității” și ne-a folosit drept cobai pentru a o demonstra. De altfel, în timpul prezentării ne-am ridicat de două ori în picioare, o dată cu frică și o dată cu admirație. Cu frică pentru că întâmplările amintite de faimosul psiholog (dezamăgire, slăbiciune, abuz) rezonau cu toți bărbații din sală și cu admirație pentru că acum zece ani n-am fi recunoscut niciodată asta.

De altfel, discuția despre paradoxul sau criza masculinității nu e tocmai nouă, Esther Perel vorbind despre asta de mai bine de un deceniu și figuri publice controversate precum Jordan Peterson perorând constant pe subiect. Recent, chiar și personalități online care se țineau voit departe de problemă au intrat în horă.

Deși subiectul poate fi considerat de multă vreme „fierbinte” (inclusiv la nivel academic, de când studiile de gen au ieșit din sfera umorului și au intrat în sfera publică), în ultima lună nu a existat publicație care să nu-și dea cu părerea despre el.

De la ce ne-am luat

Unul din motivele avalanșei de cuvinte care au lovit sau apărat masculinitatea a fost o reclamă plantată de Gillete luna trecută pe post de momeală mediatică. Filmulețul, o banalitate siropoasă despre „meseria de bărbat” surprinde câteva apucături tribaliste ale sexului nostru (încăierări, ocheade, condescentență) și ne roagă frumos să nu mai facem. Mai mult, producătorul și-a tras și un site împotriva propriilor sloganuri din trecut și a identității care l-a definit. O treabă pe care brandurile o fac destul de des.

De data asta însă Gillete a atins o coardă sensibilă, așa că toată lumea s-a ridicat nervoasă în picioare, ca la un număr de stand-up unde cineva face o glumă cu boli incurabile. Rar mi-a fost dat să citesc comentarii mai furioase, de la masculi adevărați care au promis că nu se mai rad în veci, la oameni care au explicat cum Gillete a distrus conceptul de bărbăție. Am auzit acuzații, de altfel fondate, de „virtue signalling” (semnalare a virtuților), dar și de asediu sistematic din partea corectitudinii politice. Peste ele au apărut evident și vocile care i-au etichetat pe toți ceilalți drept „masculi toxici”.

Într-un final, s-au trezit și moderații care au observat că, dincolo de grosolanul lor tupeu comercial, Gillete a subliniat o treabă reală: masculinitatea e un concept volatil care are niște probleme vizibile. Probleme care nu se vor rezolva dacă trecem de la Gillete la Wilkinson sau Bic – o idee foarte proastă pentru fața voastră, apropo.

De fapt, dacă dai la o parte tot PR-ul și scandalul din jur, rămâne o afirmație pe care Gillete a înghesuit-o în plan secund pe site: „avem responsabilitatea de a ne asigura că promovăm versiuni sănătoase, aplicabile și pozitive a ceea ce înseamnă să fii bărbat”. Stai, deci nu există doar o masculinitate?

Definiții și redefiniri

Unul din aspectele care a cauzat o ditamai dezbaterea cu un prieten este fix definiția „masculinității”. Masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat (biologic sau psihologic), ci un set de norme, comportamente și atribute pe care societatea le asociază cu respectivul statut. Cu alte cuvinte, masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat, ci tot ce trebuie să faci pentru a fi perceput drept unul.

Setul de norme sociale de la baza masculinității a variat enorm de-alungul timpului și la fel și modelele masculine, de la anticul Hercule, până la gentleman-ul victorian și la „capul familiei” din secolul XX. Să nu mai vorbim despre uriașele diferențe de percepție dintre diferite religii și niveluri de dezvoltare economică. De-asta o redefinire a masculinității nu ar fi o tragedie și nici o premieră.

Ce trebuie însă înțeles este că toate conceptele ăstea catalogate ca fiind sau nu masculine se așază pe o bază, o bază de peste 220 000 de ani de evoluție în care bărbații au căpătat niște deprinderi mai mult sau mai puțin utile în prezent. Rezistența fizică, curajul și aplecarea spre risc, teritorialitatea și căutarea (uneori agresivă) a unor partenere viabile sunt niște mecanisme care erau fantastic de utile când peștera era singurul loc unde puteai să vezi meciul lu’ Halep.

Bărbatul n-a fost niciodată indispensabil tribului, motiv pentru care căutarea unei partenere era vitală, iar atunci când o găsea, el era cel care trebuia să apere noua familie sau să caute surse de hrană. În fine, nu e loc aici pentru o lecție de antropologie (de etologie, mai precis), dar cert este că bărbații au niște porniri care-i ajută să apere și să se apere, să reziste în situații de stres, să-și caute partenere și să încerce să se impună „în trib”. Bărbații sunt obișnuiți cu niște provocări care să le demonstreze „valoarea”.

Problema e că, la fel ca instinctele (care oamenilor le cam lipsesc), toate pornirile ăstea trebuie să treacă printr-un filtru personal (rațional) și printr-unul social. Manifestarea lor în viața de zi cu zi și, dacă vreți, educarea lor intră în ceea ce am ajuns să percepem drept masculinitate. Prin urmare, unde e problema?

E masculinitatea toxică?

Masculinitatea, în forma pe care a promovat-o media tradițională, e o formă de adaptare la o societate care nu mai există sau care nu ne mai dorim să existe (de-aici și incompatibilitatea dintre anumite culturi). Pericolele imediate au cam dispărut și la fel și nevoia constantă de a-ți marca teritoriul. Femeile, deși o parte apreciază o „doză de rebeliune”, caută din ce în ce mai rar agresivitate manifestată vizibil – e ciudat, dar se pare că majoritatea nu se mai tem că alți bărbați ar putea să le invadeze satul.

Masculinitatea e o raportare necesară a bărbatului la lume, raportare care nu poate fi greșită la nivel ontologic, pentru că are rădăcini în comportamentul nostru de fond, dar care poate deveni periculoasă („toxică”, na!), dacă e prost ghidată. Multe dintre apucăturile pe care media le arată acum cu degetul nu sunt altceva decât manifestări grosolane ale unor porniri interioare, manifestări care au fost încurajate în trecut. Valorile scrise și, mai ales, nescrise ale „bărbăției” nu mai funcționează cu eficiența pe care o aveau acum 50 de ani.

Prin urmare, problema nu e cu ce porniri ai, ca bărbat, ci cu modul în care decizi să le exprimi și cu ce anume decizi să consideri a fi o „valoare” pentru tine!

Dacă nu vi se pare că avem o problemă cu modul în care este percepută masculinitatea, e suficient să vă uitați pe noile reguli APA care consideră bazele „masculinității tradiționale” (hipercompetitivitatea, ascunderea sentimentelor etc) drept toxice pentru copii. Sinuciderile în rândul barbaților au crescut cu o cifră uriașă, iar atentatele școlare s-au înmulțit simțitor. Să nu mai vorbim acum și despre terorism. Deci, cum e cu băieții ăștia? Sunt sau nu „masculini”?

Nu serios, chiar există o criză

Cum spuneam mai sus, problema e că toate pericolele ălea pentru care suntem biologic și cultural pregătiți, nu mai există – nu în forma asta cel puțin. Nu mi s-a întâmplat niciodată să câștig inima vreunei tipe (nici măcar la grădiniță) prin bătaia cu un alt bărbat și n-a trebuit să mă arunc în fața unor mamuți pentru a-mi proteja cuibul. Societatea actuală are însă moduri mult mai complexe de a te provoca…

Trebuie să știi când să fii asertiv și când să lași de la tine, când să fii gentleman și când să pari rebel, când să-ți manifești afecțiunea și când să nu-ți arăți slăbiciunea. Frica, respingerea, nevoia de succes – toate te lasă cu o groază de întrebări. Când e în regulă să fii protector și când îi lași libertatea pe care și-o dorește? Cum faci primul pas astăzi, fără să pari necioplit?

Ia să vedem, ce ne spune masculinitatea despre refuz? Nu de alta, dar n-aveam mecanismul ăsta acum câteva sute de ani și am auzit că e o întreagă haită a cărei cultură e înrădăcinată în refuz și în ură de sine (cultura incel). Acum câteva sute de ani erau slabe șanse să dai peste drama unui tată care și-a pierdut copilul în instanță.

La asta se adaugă teama de eșec, de impostură, întrebările despre performanțe personale, sexuale, profesionale și așa mai departe. Credeți că bărbații ăia dubioși care trimit “dick pics” o fac pentru că au o super încredere în propria persoană? Majoritatea am fost forțați să aflăm toate lucrurile ăstea singuri, în timp ce „masculinitatea” din jur ne spunea să nu ne mai văităm și să „man-up” (soluția lui Peterson).

Și, până la urmă, râdem, glumim și scriem articole sforăitoare, dar totuși, trăim într-o țară unde alcoolismul și violența au fost multă vreme valori și, din păcate, încă mai sunt. O țară unde feminismul, chiar și în formele lui agresive și lipsite de coerență, are un scop. Problema masculinității nu e cu ce subiecte acoperă, ci cu zecile de subiecte mai importante pe care nu le acoperă.

În plus, femeile (sau partenerii în general, pentru a nu exclude pe nimeni) au un rol decisiv în ceea ce e perceput drept „bărbăție”. Iar în cazul primelor, partea mai interesantă e alta: în ultima jumătate de secol, femeile au luptat pe toate canalele pentru drepturi și pentru a redefini ceea ce societatea considera a fi feminin (fragilitate, supunere etc.). În timpul ăsta, noi am fost ocupați să urlăm la feministe și să ne certăm între noi.

Treptat, feminitatea capătă o formă care ajută și ancorează femeile în lumea de azi (cel puțin în țările civilizate), fără a le știrbi din mister. Femeile au în sfârșit o voce însă, din păcate, nimeni nu i-a întrebat pe bărbați cum se simt. Asta și pentru că bărbații nici nu par foarte dornici să asculte: suntem mai preocupați să ne întrebăm dacă e gay să mergi la stilist și dacă mai merită sau să cumperi lame Gillete.

masculinitate
(Da, Aline, e în continuare în regulă să te uiți la Forged In Fire)

La evenimentul amintit la început, Esther Perel a zis-o simplu: există o singură problemă cu voi, bărbații, și aia e că nu vorbiți între voi. Prin urmare, vă întreb: suntem în regulă cu rolul bărbatului și cu acel cod superficial al masculinității la care aderă până și Stephen Seagal? Sau acceptăm că masculinitatea implică și vulnerabilitate și că tot setul ăsta de norme are un statut foarte fragil și deci, ușor de schimbat. Avem o problemă și nu e doar una de PR…

Bine boss, și ce facem?

Avem nevoie de o masculinitate mai bună, după cum spune și clipul ăsta. Distrugerea ideatică a conceptului este oricum greșită. Masculinitatea și feminitatea vor exista într-o formă sau alta oricum, doar că depinde cât și cum vrem să ne punem amprenta pe ele. De altfel, au existat și câteva experimente sfârșite în abuz pe tema „demasculinizării” și educării neutre a celor mici. Nu asta e soluția.

Cum spunea și unul din personajele citate la început: toate trăsăturile naturale pe care masculinitatea trebuie să le educe pot fi canalizate și sunt canalizate în bine de o majoritate a bărbaților.

Nevoia de a-ți apăra teritoriul? E aceeași care face ca un tată să fie protector cu fiica pe care încă o mai duce la școală, deși e adolescentă. Nevoia de risc și de demonstrare a curajului? Majoritatea pompierilor sunt în continuare bărbați, în ciuda unor exemple fantastice din partea sexului opus. Îți place să faci ordine? Poți deveni bătăușul cartierului sau un polițist eficient și respectat – ambele se bazează pe o trăsătură masculină, dar doar una dintre alegeri vorbește despre un bărbat.

Psihopații care au pornit războaie au fost opriți până la urmă de alți bărbați care nu aveau chef să-și vadă frații, soțiile și copiii suferind. Că veni vorba de psihopatie: până să se prindă știința de banalitatea răului, s-a crezut că toți oamenii cu trăsături de genul ăsta sunt criminali în serie. Acum s-a descoperit că majoritatea sunt doar lideri de corporații. Mai mereu, exemplele răsunătoare de „oameni toxici” sunt în esență excepții. Excepții pe care unii vor dinadins să le transforme în normă. De-asta nu-mi place expresia „masculinitate toxică” – toxice sunt lucrurile pe care vrei să le elimini complet, nu să le schimbi în mai bine.

Pornirea e mai mereu aceeași, dar peste ea se așază mediul și uneori experiența și trauma. Poți fi asertiv și cu inițiativă sau agresiv și băgăcios, poți fi demn și loial sau fixist și sufocant. E vorba deci despre o alegere, dar și despre educație. Că veni vorba…

Școala de tătici

Paradoxal, deși masculinitatea poate fi educată, principalii care pot și trebuie să facă asta sunt bărbații. Femeile au la rândul lor un rol crucial în validarea unor comportamente, însă nu ele sunt cele care ar trebui să le insufle.

Activistelor fervente nu le-am găsit încă vreun sens în proces, dat fiindcă multe se ocupă cu transmiterea feminității la bărbați (ok, dar restul de atribute de unde luăm) sau cu studii precum „cultura violului printre cățeii din parc”. Multe studii de gen (gender studies) fac studenții români să se simtă absolvenți de Harvard.

Lăsând gluma la o parte, ce vreau să subliniez e că, pentru niște băieți și bărbați confuzi, urletele și acuzațiile nu fac minuni, iar misandria agravează problema. Nu, lumea de azi nu e făcută pentru bărbați albi și creștini, cum urlă unii, ci e făcută DE bărbați albi și creștini… rămâne să vedem pentru cine.

Să revemim, însă. Motivul pentru care insist pe rolul pe care-l au bărbații în viața altor bărbați e că, în ziua de azi, mi se pare ceva mai greu să crești un băiat decât o fată – și v-o spune un om fără copii. Fetele se nasc într-o lume care încet-încet face loc pentru toate visurile lor. Pe de altă parte, modul în care școala și societatea tratează băieții îi aduce invariabil la dilemele de mai sus.

În multe cazuri, școlile locale pleacă din start de la ideea că băieții rezistă, că nu e în regulă să plângă și că e ok să chiulească. Mai mult, nu e grav dacă își rezolvă problemele prin violență și dacă trec la limită clasa. Așa-s băieții, nu? Las’ că se descurcă ei. Între timp, chiar dacă au rămas blocate în vechea viziune asupra fragilității feminine, școlile au ca sfat principal pentru fete „să învețe carte”. „Să înveți” e totuși un sfat mai bun decât „așa-s băieții”!

Cum spuneam, nici să constrângi viitorul bărbat să fie altceva decât e nu funcționează (se aude, Suedia?). Un băiețel nu va fi mai puțin agresiv dacă-l forțezi să se joace cu păpușile și îi iei camionul. Ideea ar fi să-i canalizezi energia în ceva util – îl lași să joace fotbal în noroi, dar îi explici că e doar un joc (dacă nu cumva e parte din familia Hagi).

masculinitate
(Iată și o poză aleatorie cu niște scule de lucru)

Gândind la rece, un bărbat în formare are nevoie de o doză sănătoasă de încredere în propriile abilități și, în primul rând, de niște abilități în care să aibă încredere. Trebuie să știe că-și poate exprima vulnerabilitatea și fricile, că alcoolul nu e o chestie obligatorie și că îngrijirea nu e „gay” (și, chiar dacă ar fi, nu e nimic în neregulă cu asta).

Mai are nevoie și de niște noțiuni de stil, de politețe și de doza aia de educație sexuală care să nu-l transforme în genul de om care trimite „dick pics”. Ar trebui să fie suficient de asertiv să vorbească degajat cu o femeie, dar și suficient de inteligent să nu-i vorbească de sus („mansplaining”). Ar trebui să știe cum să-și caute un job de care să fie mândru.

Și dacă școala și societatea românească nu vor oferi prea curând mecanismele ăstea de adaptare, treaba asta va rămâne aproape exclusiv în grija taților. Niște tați care la rândul lor s-au luptat cu schimbări majore de percepție a ceea ce înseamnă masculinitate. Asta e, cred că avem nevoie și de o școală de tătici.

Până atunci…

Până când vom ajunge să găsim varianta de masculinitate care să ne ajute să facem față unei societăți în schimbare, nu să ne transforme în inadaptați, n-ar trebui să ne deranjeze că norma bărbatului burtos și transpirat a fost înlocuită de altceva. E normal și s-a mai întâmplat, iar dacă nu ne convine, putem să plângem cât vrem… acum e în regulă, nu?

Cât despre o definiție corectă a ce înseamnă să fii bărbat, asta e o discuție pe care nu o putem lăsa la voia întâmplării. Va trebui să o purtăm noi… între băieți.

P.S: Poate că ar fi trebuit să vorbesc în articolul ăsta kilometric și despre maturitate, doar că maturizarea e un proces prin care te raportezi în primul rând la tine. Nu ești niciodată matur, ci doar mai matur decât ai fost înainte. Cu puțin noroc însă, poți fi mai bărbat…

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

41 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Ionut

Intotdeauna generatiile o sa se schimbe si o sa apara astfel de crize de masculinitate, asa ca de ce sa ne mai facem griji?

Aldus

Eu n-am înțeles partea asta:

Cu alte cuvinte, masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat, ci tot ce trebuie să faci pentru a fi perceput drept unul.

Mergând pe linia ta aș putea spune că nici inteligența nu-i capacitatea de a face corelații logice, ci totalitatea lucrurilor pe care trebuie să le faci pentru a trece în ochii celorlalți drept inteligent. Și mă gândesc cu tristețe la toți eroii de basme populare – că asta sunt basmele populare: descrieri ale devenirii unui erou sau bărbat, trasee inițiatice -, care au procedat greșit. Făt-Frumos, auzind el că zmeul a răpit-o pe Ileana Cosânzeana, nu trebuia să se lase cuprins de dorința de a-i sări în ajutor și să dea curs impulsului de a se lupta cu zmeul, toată chestia asta e falsă și nocivă și nu te definește ca bărbat, ci trebuia să umple împărăția cu postere în care să se afișeze cu bicepșii umflați sau dând mâncare pisicilor, astfel încât toți supușii să îl admire drept cel mai masculin ever.

Altfel, despre reclama în sine, cel mai pertinent comentariu pe care l-am văzut îi aparține lui Ezra Levant:

https://www.youtube.com/watch?v=7iJgWrO9_oQ

Aldus

Tu când definești masculinitatea discuți ideea de masculinitate, nu sensul propriu al cuvântului. Tu duci discuția în zona meta. Sensul propriu al cuvântului este următorul: MASCULINITÁTE f. Totalitate a trăsăturilor specifice unui bărbat; vigoare bărbătească; virilitate; bărbăție. <fr. masculinité Cred că de aici apare divergența. Eu, alături de probabil alte milioane de oameni, folosim masculinitatea în sensul ei propriu. Tu filosofezi pe marginea ei. Din punctul meu și probabil a altor milioane de oameni, reclama Gillette este ciudată și promovează niște idei bizare. Bine, de înțeles, dacă ai în vedere că e făcută de o feministă. Dar îngrijorător, dacă ai în vedere că e un trend, nu un stunt, și că celelalte 3 mari branduri și-au scos rapid sloganele împotriva masculinității toxice când au văzut „succesul” reclamei Gillette (sper că ai vizionat clipul lui Ezra). Uite, concret, pe reclamă: care-i problema cu a încerca să interpelezi o femeie frumoasă pe stradă? De ce „not cool”? Păi îmi place, poate vreau să intru în vorbă cu ea, s-o invit undeva. Asta nu mă face automat un violator. Dacă zice nu, îmi văd de treabă, dar altfel care e modelul nou, trebuie să aștept ca fata să vină la mine, pentru că… Read more »

Aldus

Hai să-mi expun punctul de vedere și din alt unghi. Ce sunt cuvintele? Niște instrumente care ne permit să denumim lucruri. Adică, niște intermediari. Cuvântul „măr” desemnează un fruct (sau un copac). Acesta e rolul lui, să simbolizeze o părticică din realitate. Când spun măr, important este fructul în sine, că la el mă refer, nu cuvântul, adică simbolul sau intermediarul. Câte litere are cuvântul și care sunt regionalismele lui contează strict dintr-o perspectivă lingvistică. Ei, la fel e și cu masculinitatea. Acest cuvânt nu are decât rolul de a defini o părticică de realitate. Respectiv, ceea ce îi este specific unui bărbat. Ceea ce este masculin. Sigur că de-a lungul timpului definițiile din capetele unora și altora pot căpăta diverse coloraturi, dar pe mine nu asta mă interesează – cât de corect folosesc unii cuvintele sau filosofia din jurul lor, deoarece cuvintele sunt, după cum spuneam, simple simboluri sau simpli intermediari, pe mine mă interesează realitatea însăși. Ori diferențele dintre bărbat și femeie sunt cam aceleași de la începuturile timpului și până azi. Și atâta vreme cât nu vor apărea modificări radicale în balanța ecuației bărbat-femeie, iar prin radicale mă refer la modificări de profunzime, nu modificări insuflate de… Read more »

Aldus

Din dicționarul meu WordWeb de pe calculator: Noun: masculinity 1. The properties characteristic of the male sex 2. The trait of behaving in ways considered typical for men Eu am în vedere primul sens; tu te referi la sensul secund. Tu, fiind cel mai deștept, comută puțin perspectiva și folosește definiția mea, ca să avem un limbaj comun. 🙂 Inclusiv o femeie trans poate avea trasaturile astea… Caz în care spunem că o femeie trans este o femeie mai masculină așa. Un fel de Jana Gheorghiu. 🙂 La polul opus, un bărbat care și-a pierdut virilitatea, se pensează, își face manichiura și se îmbracă gay este efeminat. Adică, are calități feminine sau care țin de femei. Da, e perfect posibil să fii o fetiță speriată ce poartă un penis în pantaloni, după cum e perfect posibil să „Zoe, fii bărbată!”. Însă natura a ceea ce este masculin sau feminin nu se schimbă. Poate mai indicat ar fi să ne uităm la fizicieni. Fizicienii nu definesc sarcina pozitivă atribuindu-i o serie de lucruri pe care societatea le așteaptă de la ea. Fizicienii se uită la ce este protonul și cum se manifestă el. Sau electronul, pentru sarcina negativă. Masculinitatea, în accepțiunea… Read more »

Aldus

Masculinitatea traditionala (ca un construct social) afirma fix ca barbatul ar trebui sa fie capul familiei, agresiv, competitiv, ultra protector, curajos peste masura si asa mai departe. Nimic din lucrurile astea nu se potrivesc cu ceea ce vrea azi societatea de la un barbat Dar cui îi pasă de ce vrea societatea de la tine? Sau de ce *trebuie* să faci pentru a o mulțumi? Pe mine mă interesează ce-i este propriu bărbatului, nu ce-și dorește altcineva de la el. Comportamentul lui mă interesează din perspectiva acestor tendințe profunde care-i sunt specifice lui ca bărbat, nu din perspectiva așteptărilor altora. Că și eu pot să-ți dau exemplu de N fete care se așteaptă ca iubitul lor să fie un tip pe care să-l poată manevra cum vor și să-l țină sub papuc. Asta ce înseamnă, că trebuie să introducem „plierea necondiționată pe așteptările iubitei” în definiția masculinității? Pentru că o parte a societății, respectiv un mare număr de fete, se așteaptă la asta de la bărbați? . Hai să îți pun o întrebare simplă: din punctul tău de vedere, există diferențe între bărbați și femei, la modul general vorbind, sau sunt trași la indigo? Mă refer evident la diferențe de… Read more »

Aldus

Ok. Dacă există diferențe psihologice între bărbați și femei atunci putem vorbi de un specific al bărbaților și respectiv al femeilor. Adică, de niște trăsături care-i caracterizează mai mult pe ei, neregăsindu-se (decât rar) la ele, și respectiv de niște caracteristici pe care le întâlnim mult mai des la femei decât la bărbați, fiindu-le deci proprii lor. Cum se numește, în opinia ta, acest specific? Că eu – alături de mulți alții, printre care probabil și prietenul tău – obișnuiam să-l numim masculinitate, respectiv feminitate. Dar tu zici că nu, masculinitatea e altceva, un construct social. Boon. Atunci spune-mi te rog o denumire alternativă pentru acest specific masculin. Ups, iar am zis masculin! Pentru acele caracteristici, calități sau trăsături care-i diferențiază psihologic, în linii mari, pe bărbați de femei, fiindu-le deci proprii bărbaților.

Aldus

Cuvântul e important. De acolo provine neînțelegerea (ta!). 😀 Spui de câteva ori „criza masculinității”. Ce înseamnă asta? Constructul respectiv social se află în criză și trebuie salvat? 🙂 E clar că și tu, atunci când spui masculinitate, te gândești intuitiv la trăsăturile proprii ale unui bărbat. Și aici e dichisul, că toată lumea se gândește la asta. Fă un sondaj pe stradă să vezi câți îți vor spune că-i un construct social. Toți o vor defini ca mine. Iar uzul dă norma, cel puțin în cazul limbii. De altfel e și firesc s-o definească așa, de vreme ce masculinitatea e substantivizarea masculinului. Dacă te întreb care sunt trăsăturile masculine ale iepurelui, la ce te gândești: ce au propriu masculii iepuri, sau cum îi privim noi (sau cum se privesc ei între ei) și ce așteptări avem (sau au ei, lol) de la iepurii de sex bărbătesc? 🙂 Păi nu poți redefini termenul în cazul speciei om, pentru că nu se poate. Da, există discuții pe tema asta, așteptările diferă de la o epocă la alta. N-ai decât să le dai alt nume: termenul „masculin” este deja ocupat. N-am auzit încă pe nimeni să spună că gravitația e un construct… Read more »

Aldus

Nu definițiile arhaice sunt problema; teza asta aparține ramurii ce propune efeminarea bărbatului și emascularea femeii. Opinez că bărbatul, în general, n-are nevoie de sfaturi despre cum să fie bărbat. Exceptând șefii, care într-adevăr ar putea fi educați, un bețiv care-și bate soția va fi imun la articolul tău, în timp ce oricărui bărbat de bun simț îi va fi de prisos. Că deja știe să nu fie violent și nici măcar nu are astfel de impulsuri. În schimb, promovarea acestei narațiuni (despre cum așa-numitul macho tradițional trebuie să intre în contact cu latura lui feminină și să devină mai soft) – sub masca luptei împotriva deviațiilor comportamentale masculine, evident – are rolul de a propune un nou model de masculinitate care n-are de fapt nimic de-a face cu masculinitatea autentică. Modelul unui bărbat care se epilează, se pensează, își face manichiura și poartă dacă nu rochie, atunci cel puțin pantaloni mulați. Îl vezi pe podiumurile diferitelor concursuri recente de muzică – și nu întâmplător. Sau cum, nu există nicio legătură? Ce zici tu e ok, tu în general ai o perspectivă echilibrată. Problema e că, în cazul ăsta, susții – cu cele mai bune intenții – o teză care… Read more »

Aldus

https://www.youtube.com/watch?v=THX47dXPrAU
https://www.youtube.com/watch?v=MAlI-RXLk1E
https://www.youtube.com/watch?v=2cCiNc2h9cI

După cum poți constata, măsura lor de până acum (a celor de la Gillette) nu a fost doar bărbieritul, ci și transformarea femeilor în obiect de atras privirea bărbaților pe care acum îi numesc toxici. Dacă mai ții cont de faptul că P&G închide ochii la exploatarea copiilor de pe plantații (făcută de furnizorii de ulei de palmier)…

Aldus

Am peste 30 de ani. Locuiesc într-o zonă de provincie ardelenească, la confluența dintre micile orașe și rural. N-am făcut un studiu sociologic cu privire la bărbatul român, dar pe cei din jurul meu nu i-aș descrie ca tine. Poate trăim în lumi diferite. Pe aici nu se aude nicio înjurătură în trafic. . Sigur, există uscături peste tot, dar ceea ce le imput eu în principal bărbaților este lipsa de forță, de încredere în ei, de masculinitate, de capacitatea de a se descurca în orice situație, de capacitatea de a întreține o familie… nu de educație, maniere sau bun simț. Nespălați? Posibil, dar asta nu ține de masculinitate. Sau ce, femeile sunt în mod semnificativ mai curate și mai educate? Manierele și bunul simț trebuie să fie exclusiv apanajul bărbaților? . Noi suntem la un articol unde tu definești masculinitatea. Nu poți pune în cârca masculinității lipsa de educație, că educația nu are un specific masculin. Nu-i o hibă a bărbaților în particular, ci o hibă a societății în general. Că și femeile sunt cam pe aceeași lungime de undă cu tot ce-ai descris tu. Nu poți defini bărbatul ca pe un om educat, că așa se definește omul… Read more »

Aldus

Pe final, îmi pare rău și îmi cer scuze dacă discuția cu mine ți-a stricat zenul sau te-a făcut să te superi. Nu asta a fost intenția mea.

[…] opțiunea moderației. Nu mai ai voie să fii de acord că feminismul e necesar în România și că bărbații trebuie să se schimbe, dar în același timp să crezi că discriminarea pozitivă e o mizerie. Nu poți să crezi că […]

[…] Fii Bărbat – Ca bărbat într-o lume care nu mai aparține tradiției patriarhale, sunt într-o continuă căutare. Sonnentor știe asta, motiv pentru care-mi oferă un răspuns și […]

41
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x