Rătăcit masculinitate. O declar toxică.

E timpu’ să vorbim, bă băieți…

Cu un an în urmă, la festivalul Unfinished, Esther Perel a adus pentru scurtă vreme în discuție problema unei „crize a masculinității” și ne-a folosit drept cobai pentru a o demonstra. De altfel, în timpul prezentării ne-am ridicat de două ori în picioare, o dată cu frică și o dată cu admirație. Cu frică pentru că întâmplările amintite de faimosul psiholog (dezamăgire, slăbiciune, abuz) rezonau cu toți bărbații din sală și cu admirație pentru că acum zece ani n-am fi recunoscut niciodată asta.

De altfel, discuția despre paradoxul sau criza masculinității nu e tocmai nouă, Esther Perel vorbind despre asta de mai bine de un deceniu și figuri publice controversate precum Jordan Peterson perorând constant pe subiect. Recent, chiar și personalități online care se țineau voit departe de problemă au intrat în horă.

Deși subiectul poate fi considerat de multă vreme „fierbinte” (inclusiv la nivel academic, de când studiile de gen au ieșit din sfera umorului și au intrat în sfera publică), în ultima lună nu a existat publicație care să nu-și dea cu părerea despre el.

De la ce ne-am luat

Unul din motivele avalanșei de cuvinte care au lovit sau apărat masculinitatea a fost o reclamă plantată de Gillete luna trecută pe post de momeală mediatică. Filmulețul, o banalitate siropoasă despre „meseria de bărbat” surprinde câteva apucături tribaliste ale sexului nostru (încăierări, ocheade, condescentență) și ne roagă frumos să nu mai facem. Mai mult, producătorul și-a tras și un site împotriva propriilor sloganuri din trecut și a identității care l-a definit. O treabă pe care brandurile o fac destul de des.

De data asta însă Gillete a atins o coardă sensibilă, așa că toată lumea s-a ridicat nervoasă în picioare, ca la un număr de stand-up unde cineva face o glumă cu boli incurabile. Rar mi-a fost dat să citesc comentarii mai furioase, de la masculi adevărați care au promis că nu se mai rad în veci, la oameni care au explicat cum Gillete a distrus conceptul de bărbăție. Am auzit acuzații, de altfel fondate, de „virtue signalling” (semnalare a virtuților), dar și de asediu sistematic din partea corectitudinii politice. Peste ele au apărut evident și vocile care i-au etichetat pe toți ceilalți drept „masculi toxici”.

Într-un final, s-au trezit și moderații care au observat că, dincolo de grosolanul lor tupeu comercial, Gillete a subliniat o treabă reală: masculinitatea e un concept volatil care are niște probleme vizibile. Probleme care nu se vor rezolva dacă trecem de la Gillete la Wilkinson sau Bic – o idee foarte proastă pentru fața voastră, apropo.

De fapt, dacă dai la o parte tot PR-ul și scandalul din jur, rămâne o afirmație pe care Gillete a înghesuit-o în plan secund pe site: „avem responsabilitatea de a ne asigura că promovăm versiuni sănătoase, aplicabile și pozitive a ceea ce înseamnă să fii bărbat”. Stai, deci nu există doar o masculinitate?

Definiții și redefiniri

Unul din aspectele care a cauzat o ditamai dezbaterea cu un prieten este fix definiția „masculinității”. Masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat (biologic sau psihologic), ci un set de norme, comportamente și atribute pe care societatea le asociază cu respectivul statut. Cu alte cuvinte, masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat, ci tot ce trebuie să faci pentru a fi perceput drept unul.

Setul de norme sociale de la baza masculinității a variat enorm de-alungul timpului și la fel și modelele masculine, de la anticul Hercule, până la gentleman-ul victorian și la „capul familiei” din secolul XX. Să nu mai vorbim despre uriașele diferențe de percepție dintre diferite religii și niveluri de dezvoltare economică. De-asta o redefinire a masculinității nu ar fi o tragedie și nici o premieră.

Ce trebuie însă înțeles este că toate conceptele ăstea catalogate ca fiind sau nu masculine se așază pe o bază, o bază de peste 220 000 de ani de evoluție în care bărbații au căpătat niște deprinderi mai mult sau mai puțin utile în prezent. Rezistența fizică, curajul și aplecarea spre risc, teritorialitatea și căutarea (uneori agresivă) a unor partenere viabile sunt niște mecanisme care erau fantastic de utile când peștera era singurul loc unde puteai să vezi meciul lu’ Halep.

Bărbatul n-a fost niciodată indispensabil tribului, motiv pentru care căutarea unei partenere era vitală, iar atunci când o găsea, el era cel care trebuia să apere noua familie sau să caute surse de hrană. În fine, nu e loc aici pentru o lecție de antropologie (de etologie, mai precis), dar cert este că bărbații au niște porniri care-i ajută să apere și să se apere, să reziste în situații de stres, să-și caute partenere și să încerce să se impună „în trib”.

Problema e că, la fel ca instinctele (care oamenilor le cam lipsesc), toate pornirile ăstea trebuie să treacă printr-un filtru personal (rațional) și printr-unul social. Manifestarea lor în viața de zi cu zi și, dacă vreți, educarea lor intră în ceea ce am ajuns să percepem drept masculinitate. Prin urmare, unde e problema?

E masculinitatea toxică?

Masculinitatea, în forma pe care a promovat-o media tradițională, e o formă de adaptare la o societate care nu mai există sau care nu ne mai dorim să existe (de-aici și incompatibilitatea dintre anumite culturi). Pericolele imediate au cam dispărut și la fel și nevoia constantă de a-ți marca teritoriul. Femeile, deși o parte apreciază o „doză de rebeliune”, caută din ce în ce mai rar agresivitate manifestată vizibil – e ciudat, dar se pare că majoritatea nu se mai tem că alți bărbați ar putea să le invadeze satul.

Masculinitatea e o raportare necesară a bărbatului la lume, raportare care nu poate fi greșită la nivel ontologic, pentru că are rădăcini în comportamentul nostru de fond, dar care poate deveni periculoasă („toxică”, na!), dacă e prost ghidată. Multe dintre apucăturile pe care media le arată acum cu degetul nu sunt altceva decât manifestări grosolane ale unor porniri interioare, manifestări care au fost încurajate în trecut. Valorile scrise și, mai ales, nescrise ale „bărbăției” nu mai funcționează cu eficiența pe care o aveau acum 50 de ani.

Prin urmare, problema nu e cu ce porniri ai, ca bărbat, ci cu modul în care decizi să le exprimi și cu ce anume decizi să consideri a fi o „valoare” pentru tine!

Dacă nu vi se pare că avem o problemă cu modul în care este percepută masculinitatea, e suficient să vă uitați pe noile reguli APA care consideră bazele „masculinității tradiționale” (hipercompetitivitatea, ascunderea sentimentelor etc) drept toxice pentru copii. Sinuciderile în rândul barbaților au crescut cu o cifră uriașă, iar atentatele școlare s-au înmulțit simțitor. Să nu mai vorbim acum și despre terorism. Deci, cum e cu băieții ăștia? Sunt sau nu „masculini”?

Nu serios, chiar există o criză

Cum spuneam mai sus, problema e că toate pericolele ălea pentru care suntem biologic și cultural pregătiți, nu mai există – nu în forma asta cel puțin. Nu mi s-a întâmplat niciodată să câștig inima vreunei tipe (nici măcar la grădiniță) prin bătaia cu un alt bărbat și n-a trebuit să mă arunc în fața unor mamuți pentru a-mi proteja cuibul. Societatea actuală are însă moduri mult mai complexe de a te provoca…

Trebuie să știi când să fii asertiv și când să lași de la tine, când să fii gentleman și când să pari rebel, când să-ți manifești afecțiunea și când să nu-ți arăți slăbiciunea. Frica, respingerea, nevoia de succes – toate te lasă cu o groază de întrebări. Când e în regulă să fii protector și când îi lași libertatea pe care și-o dorește? Cum faci primul pas astăzi, fără să pari necioplit?

Ia să vedem, ce ne spune masculinitatea despre refuz? Nu de alta, dar n-aveam mecanismul ăsta acum câteva sute de ani și am auzit că e o întreagă haită a cărei cultură e înrădăcinată în refuz și în ură de sine (cultura incel). Acum câteva sute de ani erau slabe șanse să dai peste drama unui tată care și-a pierdut copilul în instanță.

La asta se adaugă teama de eșec, de impostură, întrebările despre performanțe personale, sexuale, profesionale și așa mai departe. Credeți că bărbații ăia dubioși care trimit “dick pics” o fac pentru că au o super încredere în propria persoană? Majoritatea am fost forțați să aflăm toate lucrurile ăstea singuri, în timp ce „masculinitatea” din jur ne spunea să nu ne mai văităm și să „man-up” (soluția lui Peterson).

Și, până la urmă, râdem, glumim și scriem articole sforăitoare, dar totuși, trăim într-o țară unde alcoolismul și violența au fost multă vreme valori și, din păcate, încă mai sunt. O țară unde feminismul, chiar și în formele lui agresive și lipsite de coerență, încă are un scop. Problema masculinității nu e cu ce subiecte acoperă, ci cu zecile de subiecte mai importante pe care nu le acoperă.

În plus, femeile (sau partenerii în general, pentru a nu exclude pe nimeni) au un rol decisiv în ceea ce e perceput drept „bărbăție”. Iar în cazul primelor, partea mai interesantă e alta: în ultima jumătate de secol, femeile au luptat pe toate canalele pentru drepturi și pentru a redefini ceea ce societatea considera a fi feminin (fragilitate, supunere etc.). În timpul ăsta, noi am fost ocupați să urlăm la feministe și să ne certăm între noi.

Treptat, feminitatea capătă o formă care ajută și ancorează femeile în lumea de azi (cel puțin în țările civilizate), fără a le știrbi din mister. Femeile au în sfârșit o voce însă, din păcate, nimeni nu i-a întrebat pe bărbați cum se simt. Asta și pentru că bărbații nici nu par foarte dornici să asculte: suntem mai preocupați să ne întrebăm dacă e gay să mergi la stilist și dacă mai merită sau să cumperi lame Gillete.

masculinitate
(Da, Aline, e în continuare în regulă să te uiți la Forged In Fire)

La evenimentul amintit la început, Esther Perel a zis-o simplu: există o singură problemă cu voi, bărbații, și aia e că nu vorbiți între voi. Prin urmare, vă întreb: suntem în regulă cu rolul bărbatului și cu acel cod superficial al masculinității la care aderă până și Stephen Seagal? Sau acceptăm că masculinitatea implică și vulnerabilitate și că tot setul ăsta de norme are un statut foarte fragil și deci, ușor de schimbat. Avem o problemă și nu e doar una de PR…

Bine boss, și ce facem?

Avem nevoie de o masculinitate mai bună, după cum spune și clipul ăsta. Distrugerea ideatică a conceptului este oricum greșită. Masculinitatea și feminitatea vor exista într-o formă sau alta oricum, doar că depinde cât și cum vrem să ne punem amprenta pe ele. De altfel, au existat și câteva experimente sfârșite în abuz pe tema „demasculinizării” și educării neutre a celor mici. Nu asta e soluția.

Cum spunea și unul din personajele citate la început: toate trăsăturile naturale pe care masculinitatea trebuie să le educe pot fi canalizate și sunt canalizate în bine de o majoritate a bărbaților.

Nevoia de a-ți apăra teritoriul? E aceeași care face ca un tată să fie protector cu fiica pe care încă o mai duce la școală, deși e adolescentă. Nevoia de risc și de demonstrare a curajului? Majoritatea pompierilor sunt în continuare bărbați, în ciuda unor exemple fantastice din partea sexului opus. Îți place să faci ordine? Poți deveni bătăușul cartierului sau un polițist eficient și respectat – ambele se bazează pe o trăsătură masculină, dar doar una dintre alegeri vorbește despre un bărbat.

Psihopații care au pornit războaie au fost opriți până la urmă de alți bărbați care nu aveau chef să-și vadă frații, soțiile și copiii suferind. Că veni vorba de psihopatie: până să se prindă știința de banalitatea răului, s-a crezut că toți oamenii cu trăsături de genul ăsta sunt criminali în serie. Acum s-a descoperit că majoritatea sunt doar lideri de corporații. Mai mereu, exemplele răsunătoare de „oameni toxici” sunt în esență excepții. Excepții pe care unii vor dinadins să le transforme în normă.

Pornirea e mai mereu aceeași, dar peste ea se așază mediul și uneori experiența și trauma. Poți fi asertiv și cu inițiativă sau agresiv și băgăcios, poți fi demn și loial sau fixist și sufocant. E vorba deci despre o alegere, dar și despre educație. Că veni vorba…

Școala de tătici

Paradoxal, deși masculinitatea poate fi educată, principalii care pot și trebuie să facă asta sunt bărbații. Femeile au la rândul lor un rol crucial în validarea unor comportamente, însă nu ele sunt cele care ar trebui să le insufle.

Activistelor fervente nu le-am găsit încă vreun sens în proces, dat fiindcă multe se ocupă cu transmiterea feminității la bărbați (ok, dar restul de atribute de unde luăm) sau cu studii precum „cultura violului printre cățeii din parc”. Multe studii de gen (gender studies) fac studenții români să se simtă absolvenți de Harvard.

Lăsând gluma la o parte, ce vreau să subliniez e că, pentru niște băieți și bărbați confuzi, urletele și acuzațiile nu fac minuni, iar misandria agravează problema. Nu, lumea de azi nu e făcută pentru bărbați albi și creștini, cum urlă unii, ci e făcută DE bărbați albi și creștini… rămâne să vedem pentru cine.

Să revemim, însă. Motivul pentru care insist pe rolul pe care-l au bărbații în viața altor bărbați e că, în ziua de azi, mi se pare ceva mai greu să crești un băiat decât o fată – și v-o spune un om fără copii. Fetele se nasc într-o lume care încet-încet face loc pentru toate visurile lor. Pe de altă parte, modul în care școala și societatea tratează băieții îi aduce invariabil la dilemele de mai sus.

În multe cazuri, școlile locale pleacă din start de la ideea că băieții rezistă, că nu e în regulă să plângă și că e ok să chiulească. Mai mult, nu e grav dacă își rezolvă problemele prin violență și dacă trec la limită clasa. Așa-s băieții, nu? Las’ că se descurcă ei. Între timp, chiar dacă au rămas blocate în vechea viziune asupra fragilității feminine, școlile au ca sfat principal pentru fete „să învețe carte”. „Să înveți” e totuși un sfat mai bun decât „așa-s băieții”!

Cum spuneam, nici să constrângi viitorul bărbat să fie altceva decât e nu funcționează (se aude, Suedia?). Un băiețel nu va fi mai puțin agresiv dacă-l forțezi să se joace cu păpușile și îi iei camionul. Ideea ar fi să-i canalizezi energia în ceva util – îl lași să joace fotbal în noroi, dar îi explici că e doar un joc (dacă nu cumva e parte din familia Hagi).

masculinitate
(Iată și o poză aleatorie cu niște scule de lucru)

Gândind la rece, un bărbat în formare are nevoie de o doză sănătoasă de încredere în propriile abilități și, în primul rând, de niște abilități în care să aibă încredere. Trebuie să știe că-și poate exprima vulnerabilitatea și fricile, că alcoolul nu e o chestie obligatorie și că îngrijirea nu e „gay” (și, chiar dacă ar fi, nu e nimic în neregulă cu asta).

Mai are nevoie și de niște noțiuni de stil, de politețe și de doza aia de educație sexuală care să nu-l transforme în genul de om care trimite „dick pics”. Ar trebui să fie suficient de asertiv să vorbească degajat cu o femeie, dar și suficient de inteligent să nu-i vorbească de sus („mansplaining”). Ar trebui să știe cum să-și caute un job de care să fie mândru.

Și dacă școala și societatea românească nu vor oferi prea curând mecanismele ăstea de adaptare, treaba asta va rămâne aproape exclusiv în grija taților. Niște tați care la rândul lor s-au luptat cu schimbări majore de percepție a ceea ce înseamnă masculinitate. Asta e, cred că avem nevoie și de o școală de tătici.

Până atunci…

Până când vom ajunge să găsim varianta de masculinitate care să ne ajute să facem față unei societăți în schimbare, nu să ne transforme în inadaptați, n-ar trebui să ne deranjeze că norma bărbatului burtos și transpirat a fost înlocuită de altceva. E normal și s-a mai întâmplat, iar dacă nu ne convine, putem să plângem cât vrem… acum e în regulă, nu?

Cât despre o definiție corectă a ce înseamnă să fii bărbat, asta e o discuție pe care nu o putem lăsa la voia întâmplării. Va trebui să o purtăm noi… între băieți.

P.S: Poate că ar fi trebuit să vorbesc în articolul ăsta kilometric și despre maturitate, doar că maturizarea e un proces prin care te raportezi în primul rând la tine. Nu ești niciodată matur, ci doar mai matur decât ai fost înainte. Cu puțin noroc însă, poți fi mai bărbat…

8 Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.