Rătăcit masculinitate. O declar toxică.

E timpu’ să vorbim, bă băieți…

Cu un an în urmă, la festivalul Unfinished, Esther Perel a adus pentru scurtă vreme în discuție problema unei „crize a masculinității” și ne-a folosit drept cobai pentru a o demonstra. De altfel, în timpul prezentării ne-am ridicat de două ori în picioare, o dată cu frică și o dată cu admirație. Cu frică pentru că întâmplările amintite de faimosul psiholog (dezamăgire, slăbiciune, abuz) rezonau cu toți bărbații din sală și cu admirație pentru că acum zece ani n-am fi recunoscut niciodată asta.

De altfel, discuția despre paradoxul sau criza masculinității nu e tocmai nouă, Esther Perel vorbind despre asta de mai bine de un deceniu și figuri publice controversate precum Jordan Peterson perorând constant pe subiect. Recent, chiar și personalități online care se țineau voit departe de problemă au intrat în horă.

Deși subiectul poate fi considerat de multă vreme „fierbinte” (inclusiv la nivel academic, de când studiile de gen au ieșit din sfera umorului și au intrat în sfera publică), în ultima lună nu a existat publicație care să nu-și dea cu părerea despre el.

De la ce ne-am luat

Unul din motivele avalanșei de cuvinte care au lovit sau apărat masculinitatea a fost o reclamă plantată de Gillete luna trecută pe post de momeală mediatică. Filmulețul, o banalitate siropoasă despre „meseria de bărbat” surprinde câteva apucături tribaliste ale sexului nostru (încăierări, ocheade, condescentență) și ne roagă frumos să nu mai facem. Mai mult, producătorul și-a tras și un site împotriva propriilor sloganuri din trecut și a identității care l-a definit. O treabă pe care brandurile o fac destul de des.

De data asta însă Gillete a atins o coardă sensibilă, așa că toată lumea s-a ridicat nervoasă în picioare, ca la un număr de stand-up unde cineva face o glumă cu boli incurabile. Rar mi-a fost dat să citesc comentarii mai furioase, de la masculi adevărați care au promis că nu se mai rad în veci, la oameni care au explicat cum Gillete a distrus conceptul de bărbăție. Am auzit acuzații, de altfel fondate, de „virtue signalling” (semnalare a virtuților), dar și de asediu sistematic din partea corectitudinii politice. Peste ele au apărut evident și vocile care i-au etichetat pe toți ceilalți drept „masculi toxici”.

Într-un final, s-au trezit și moderații care au observat că, dincolo de grosolanul lor tupeu comercial, Gillete a subliniat o treabă reală: masculinitatea e un concept volatil care are niște probleme vizibile. Probleme care nu se vor rezolva dacă trecem de la Gillete la Wilkinson sau Bic – o idee foarte proastă pentru fața voastră, apropo.

De fapt, dacă dai la o parte tot PR-ul și scandalul din jur, rămâne o afirmație pe care Gillete a înghesuit-o în plan secund pe site: „avem responsabilitatea de a ne asigura că promovăm versiuni sănătoase, aplicabile și pozitive a ceea ce înseamnă să fii bărbat”. Stai, deci nu există doar o masculinitate?

Definiții și redefiniri

Unul din aspectele care a cauzat o ditamai dezbaterea cu un prieten este fix definiția „masculinității”. Masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat (biologic sau psihologic), ci un set de norme, comportamente și atribute pe care societatea le asociază cu respectivul statut. Cu alte cuvinte, masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat, ci tot ce trebuie să faci pentru a fi perceput drept unul.

Setul de norme sociale de la baza masculinității a variat enorm de-alungul timpului și la fel și modelele masculine, de la anticul Hercule, până la gentleman-ul victorian și la „capul familiei” din secolul XX. Să nu mai vorbim despre uriașele diferențe de percepție dintre diferite religii și niveluri de dezvoltare economică. De-asta o redefinire a masculinității nu ar fi o tragedie și nici o premieră.

Ce trebuie însă înțeles este că toate conceptele ăstea catalogate ca fiind sau nu masculine se așază pe o bază, o bază de peste 220 000 de ani de evoluție în care bărbații au căpătat niște deprinderi mai mult sau mai puțin utile în prezent. Rezistența fizică, curajul și aplecarea spre risc, teritorialitatea și căutarea (uneori agresivă) a unor partenere viabile sunt niște mecanisme care erau fantastic de utile când peștera era singurul loc unde puteai să vezi meciul lu’ Halep.

Bărbatul n-a fost niciodată indispensabil tribului, motiv pentru care căutarea unei partenere era vitală, iar atunci când o găsea, el era cel care trebuia să apere noua familie sau să caute surse de hrană. În fine, nu e loc aici pentru o lecție de antropologie (de etologie, mai precis), dar cert este că bărbații au niște porniri care-i ajută să apere și să se apere, să reziste în situații de stres, să-și caute partenere și să încerce să se impună „în trib”.

Problema e că, la fel ca instinctele (care oamenilor le cam lipsesc), toate pornirile ăstea trebuie să treacă printr-un filtru personal (rațional) și printr-unul social. Manifestarea lor în viața de zi cu zi și, dacă vreți, educarea lor intră în ceea ce am ajuns să percepem drept masculinitate. Prin urmare, unde e problema?

E masculinitatea toxică?

Masculinitatea, în forma pe care a promovat-o media tradițională, e o formă de adaptare la o societate care nu mai există sau care nu ne mai dorim să existe (de-aici și incompatibilitatea dintre anumite culturi). Pericolele imediate au cam dispărut și la fel și nevoia constantă de a-ți marca teritoriul. Femeile, deși o parte apreciază o „doză de rebeliune”, caută din ce în ce mai rar agresivitate manifestată vizibil – e ciudat, dar se pare că majoritatea nu se mai tem că alți bărbați ar putea să le invadeze satul.

Masculinitatea e o raportare necesară a bărbatului la lume, raportare care nu poate fi greșită la nivel ontologic, pentru că are rădăcini în comportamentul nostru de fond, dar care poate deveni periculoasă („toxică”, na!), dacă e prost ghidată. Multe dintre apucăturile pe care media le arată acum cu degetul nu sunt altceva decât manifestări grosolane ale unor porniri interioare, manifestări care au fost încurajate în trecut. Valorile scrise și, mai ales, nescrise ale „bărbăției” nu mai funcționează cu eficiența pe care o aveau acum 50 de ani.

Prin urmare, problema nu e cu ce porniri ai, ca bărbat, ci cu modul în care decizi să le exprimi și cu ce anume decizi să consideri a fi o „valoare” pentru tine!

Dacă nu vi se pare că avem o problemă cu modul în care este percepută masculinitatea, e suficient să vă uitați pe noile reguli APA care consideră bazele „masculinității tradiționale” (hipercompetitivitatea, ascunderea sentimentelor etc) drept toxice pentru copii. Sinuciderile în rândul barbaților au crescut cu o cifră uriașă, iar atentatele școlare s-au înmulțit simțitor. Să nu mai vorbim acum și despre terorism. Deci, cum e cu băieții ăștia? Sunt sau nu „masculini”?

Nu serios, chiar există o criză

Cum spuneam mai sus, problema e că toate pericolele ălea pentru care suntem biologic și cultural pregătiți, nu mai există – nu în forma asta cel puțin. Nu mi s-a întâmplat niciodată să câștig inima vreunei tipe (nici măcar la grădiniță) prin bătaia cu un alt bărbat și n-a trebuit să mă arunc în fața unor mamuți pentru a-mi proteja cuibul. Societatea actuală are însă moduri mult mai complexe de a te provoca…

Trebuie să știi când să fii asertiv și când să lași de la tine, când să fii gentleman și când să pari rebel, când să-ți manifești afecțiunea și când să nu-ți arăți slăbiciunea. Frica, respingerea, nevoia de succes – toate te lasă cu o groază de întrebări. Când e în regulă să fii protector și când îi lași libertatea pe care și-o dorește? Cum faci primul pas astăzi, fără să pari necioplit?

Ia să vedem, ce ne spune masculinitatea despre refuz? Nu de alta, dar n-aveam mecanismul ăsta acum câteva sute de ani și am auzit că e o întreagă haită a cărei cultură e înrădăcinată în refuz și în ură de sine (cultura incel). Acum câteva sute de ani erau slabe șanse să dai peste drama unui tată care și-a pierdut copilul în instanță.

La asta se adaugă teama de eșec, de impostură, întrebările despre performanțe personale, sexuale, profesionale și așa mai departe. Credeți că bărbații ăia dubioși care trimit “dick pics” o fac pentru că au o super încredere în propria persoană? Majoritatea am fost forțați să aflăm toate lucrurile ăstea singuri, în timp ce „masculinitatea” din jur ne spunea să nu ne mai văităm și să „man-up” (soluția lui Peterson).

Și, până la urmă, râdem, glumim și scriem articole sforăitoare, dar totuși, trăim într-o țară unde alcoolismul și violența au fost multă vreme valori și, din păcate, încă mai sunt. O țară unde feminismul, chiar și în formele lui agresive și lipsite de coerență, încă are un scop. Problema masculinității nu e cu ce subiecte acoperă, ci cu zecile de subiecte mai importante pe care nu le acoperă.

În plus, femeile (sau partenerii în general, pentru a nu exclude pe nimeni) au un rol decisiv în ceea ce e perceput drept „bărbăție”. Iar în cazul primelor, partea mai interesantă e alta: în ultima jumătate de secol, femeile au luptat pe toate canalele pentru drepturi și pentru a redefini ceea ce societatea considera a fi feminin (fragilitate, supunere etc.). În timpul ăsta, noi am fost ocupați să urlăm la feministe și să ne certăm între noi.

Treptat, feminitatea capătă o formă care ajută și ancorează femeile în lumea de azi (cel puțin în țările civilizate), fără a le știrbi din mister. Femeile au în sfârșit o voce însă, din păcate, nimeni nu i-a întrebat pe bărbați cum se simt. Asta și pentru că bărbații nici nu par foarte dornici să asculte: suntem mai preocupați să ne întrebăm dacă e gay să mergi la stilist și dacă mai merită sau să cumperi lame Gillete.

masculinitate
(Da, Aline, e în continuare în regulă să te uiți la Forged In Fire)

La evenimentul amintit la început, Esther Perel a zis-o simplu: există o singură problemă cu voi, bărbații, și aia e că nu vorbiți între voi. Prin urmare, vă întreb: suntem în regulă cu rolul bărbatului și cu acel cod superficial al masculinității la care aderă până și Stephen Seagal? Sau acceptăm că masculinitatea implică și vulnerabilitate și că tot setul ăsta de norme are un statut foarte fragil și deci, ușor de schimbat. Avem o problemă și nu e doar una de PR…

Bine boss, și ce facem?

Avem nevoie de o masculinitate mai bună, după cum spune și clipul ăsta. Distrugerea ideatică a conceptului este oricum greșită. Masculinitatea și feminitatea vor exista într-o formă sau alta oricum, doar că depinde cât și cum vrem să ne punem amprenta pe ele. De altfel, au existat și câteva experimente sfârșite în abuz pe tema „demasculinizării” și educării neutre a celor mici. Nu asta e soluția.

Cum spunea și unul din personajele citate la început: toate trăsăturile naturale pe care masculinitatea trebuie să le educe pot fi canalizate și sunt canalizate în bine de o majoritate a bărbaților.

Nevoia de a-ți apăra teritoriul? E aceeași care face ca un tată să fie protector cu fiica pe care încă o mai duce la școală, deși e adolescentă. Nevoia de risc și de demonstrare a curajului? Majoritatea pompierilor sunt în continuare bărbați, în ciuda unor exemple fantastice din partea sexului opus. Îți place să faci ordine? Poți deveni bătăușul cartierului sau un polițist eficient și respectat – ambele se bazează pe o trăsătură masculină, dar doar una dintre alegeri vorbește despre un bărbat.

Psihopații care au pornit războaie au fost opriți până la urmă de alți bărbați care nu aveau chef să-și vadă frații, soțiile și copiii suferind. Că veni vorba de psihopatie: până să se prindă știința de banalitatea răului, s-a crezut că toți oamenii cu trăsături de genul ăsta sunt criminali în serie. Acum s-a descoperit că majoritatea sunt doar lideri de corporații. Mai mereu, exemplele răsunătoare de „oameni toxici” sunt în esență excepții. Excepții pe care unii vor dinadins să le transforme în normă.

Pornirea e mai mereu aceeași, dar peste ea se așază mediul și uneori experiența și trauma. Poți fi asertiv și cu inițiativă sau agresiv și băgăcios, poți fi demn și loial sau fixist și sufocant. E vorba deci despre o alegere, dar și despre educație. Că veni vorba…

Școala de tătici

Paradoxal, deși masculinitatea poate fi educată, principalii care pot și trebuie să facă asta sunt bărbații. Femeile au la rândul lor un rol crucial în validarea unor comportamente, însă nu ele sunt cele care ar trebui să le insufle.

Activistelor fervente nu le-am găsit încă vreun sens în proces, dat fiindcă multe se ocupă cu transmiterea feminității la bărbați (ok, dar restul de atribute de unde luăm) sau cu studii precum „cultura violului printre cățeii din parc”. Multe studii de gen (gender studies) fac studenții români să se simtă absolvenți de Harvard.

Lăsând gluma la o parte, ce vreau să subliniez e că, pentru niște băieți și bărbați confuzi, urletele și acuzațiile nu fac minuni, iar misandria agravează problema. Nu, lumea de azi nu e făcută pentru bărbați albi și creștini, cum urlă unii, ci e făcută DE bărbați albi și creștini… rămâne să vedem pentru cine.

Să revemim, însă. Motivul pentru care insist pe rolul pe care-l au bărbații în viața altor bărbați e că, în ziua de azi, mi se pare ceva mai greu să crești un băiat decât o fată – și v-o spune un om fără copii. Fetele se nasc într-o lume care încet-încet face loc pentru toate visurile lor. Pe de altă parte, modul în care școala și societatea tratează băieții îi aduce invariabil la dilemele de mai sus.

În multe cazuri, școlile locale pleacă din start de la ideea că băieții rezistă, că nu e în regulă să plângă și că e ok să chiulească. Mai mult, nu e grav dacă își rezolvă problemele prin violență și dacă trec la limită clasa. Așa-s băieții, nu? Las’ că se descurcă ei. Între timp, chiar dacă au rămas blocate în vechea viziune asupra fragilității feminine, școlile au ca sfat principal pentru fete „să învețe carte”. „Să înveți” e totuși un sfat mai bun decât „așa-s băieții”!

Cum spuneam, nici să constrângi viitorul bărbat să fie altceva decât e nu funcționează (se aude, Suedia?). Un băiețel nu va fi mai puțin agresiv dacă-l forțezi să se joace cu păpușile și îi iei camionul. Ideea ar fi să-i canalizezi energia în ceva util – îl lași să joace fotbal în noroi, dar îi explici că e doar un joc (dacă nu cumva e parte din familia Hagi).

masculinitate
(Iată și o poză aleatorie cu niște scule de lucru)

Gândind la rece, un bărbat în formare are nevoie de o doză sănătoasă de încredere în propriile abilități și, în primul rând, de niște abilități în care să aibă încredere. Trebuie să știe că-și poate exprima vulnerabilitatea și fricile, că alcoolul nu e o chestie obligatorie și că îngrijirea nu e „gay” (și, chiar dacă ar fi, nu e nimic în neregulă cu asta).

Mai are nevoie și de niște noțiuni de stil, de politețe și de doza aia de educație sexuală care să nu-l transforme în genul de om care trimite „dick pics”. Ar trebui să fie suficient de asertiv să vorbească degajat cu o femeie, dar și suficient de inteligent să nu-i vorbească de sus („mansplaining”). Ar trebui să știe cum să-și caute un job de care să fie mândru.

Și dacă școala și societatea românească nu vor oferi prea curând mecanismele ăstea de adaptare, treaba asta va rămâne aproape exclusiv în grija taților. Niște tați care la rândul lor s-au luptat cu schimbări majore de percepție a ceea ce înseamnă masculinitate. Asta e, cred că avem nevoie și de o școală de tătici.

Până atunci…

Până când vom ajunge să găsim varianta de masculinitate care să ne ajute să facem față unei societăți în schimbare, nu să ne transforme în inadaptați, n-ar trebui să ne deranjeze că norma bărbatului burtos și transpirat a fost înlocuită de altceva. E normal și s-a mai întâmplat, iar dacă nu ne convine, putem să plângem cât vrem… acum e în regulă, nu?

Cât despre o definiție corectă a ce înseamnă să fii bărbat, asta e o discuție pe care nu o putem lăsa la voia întâmplării. Va trebui să o purtăm noi… între băieți.

P.S: Poate că ar fi trebuit să vorbesc în articolul ăsta kilometric și despre maturitate, doar că maturizarea e un proces prin care te raportezi în primul rând la tine. Nu ești niciodată matur, ci doar mai matur decât ai fost înainte. Cu puțin noroc însă, poți fi mai bărbat…

36 Comments

  • Rezultatele studiului ăstuia și a eforturilor Google nu demonstrează că femeile nu ar fi discriminate sau că bărbații sunt, ci doar că discriminarea pozitivă, ca politică de reducere a discrepanțelor sociale, e o tâmpenie:
    https://www.nytimes.com/2019/03/04/technology/google-gender-pay-gap.html
    https://www.nytimes.com/2018/03/09/technology/google-diversity-lawsuits.html

  • Intotdeauna generatiile o sa se schimbe si o sa apara astfel de crize de masculinitate, asa ca de ce sa ne mai facem griji?

  • Pentru ca societatea actuala ne face sa ne facem griji :))

  • Aparent, stereotipurile de gen pot afecta chiar si regimul de exercitii (si e mai nasol pentru barbati): https://youtu.be/YU9d_y8mPNI

  • Eu n-am înțeles partea asta:

    Cu alte cuvinte, masculinitatea nu e calitatea de a fi bărbat, ci tot ce trebuie să faci pentru a fi perceput drept unul.

    Mergând pe linia ta aș putea spune că nici inteligența nu-i capacitatea de a face corelații logice, ci totalitatea lucrurilor pe care trebuie să le faci pentru a trece în ochii celorlalți drept inteligent. Și mă gândesc cu tristețe la toți eroii de basme populare – că asta sunt basmele populare: descrieri ale devenirii unui erou sau bărbat, trasee inițiatice -, care au procedat greșit. Făt-Frumos, auzind el că zmeul a răpit-o pe Ileana Cosânzeana, nu trebuia să se lase cuprins de dorința de a-i sări în ajutor și să dea curs impulsului de a se lupta cu zmeul, toată chestia asta e falsă și nocivă și nu te definește ca bărbat, ci trebuia să umple împărăția cu postere în care să se afișeze cu bicepșii umflați sau dând mâncare pisicilor, astfel încât toți supușii să îl admire drept cel mai masculin ever.

    Altfel, despre reclama în sine, cel mai pertinent comentariu pe care l-am văzut îi aparține lui Ezra Levant:

    https://www.youtube.com/watch?v=7iJgWrO9_oQ

  • Nu, tocmai asta e ideea. Masculinitatea e un construct social care depinde enorm de mult de epoca si de “ochii celorlalti”.

    Praslea nu se ducea sa o salveze pe Ileana Cosanzeana pentru ca simtea nevoia sa-si demonstreze lui ca e un barbat perfect functional. Nu, era trimis de tac’su care avea genul asta de ritual spartan in program, iar printesele fusesera invatate de tatal lor si de contactul cu zmeul ca asta e schema. Nimic din ce face Praslea nu are legatura cu a demonstra ca e “barbat”, ci doar cu un ritual initiatic mitologic, ilustrat, care are sens in capul lui si in al celor din jur. E un ritual care nu mai are nicio valabilitate azi – luat ca atare, ca fiecare are propriul ritual initiatic, personal si profesional. Intelegi de ce nu trebuie sa-ti trimiti fiul pe front :)) ? (sau de ce ala nu e un argument)

    Daca te uiti putin mai incolo, chiar in istorie, niciun cap regal nu-si trimitea copiii sa demonstreze nimic, niciodata. Sa nu mai vorbim de epoca moderna.

    Stii ca Ezra Levant, desi e conservator si anti-gay, corespunde absolut tuturor normelor comportamentale si vizuale ale unui tip efeminat sau chiar gay (din nou, vorbim de ce se asteapta ceilalti sa vada, nu de cum se desfineste o astfel de persoana cu adevarat). Daca ar fi sa-l judecam dupa genul asta de grila a asteptarilor sociale, nu cred ca si-ar mai gasi ecou pentru mesaje, nu?

    Ca idee, eu nu apar reclama, ci ideea ca masculinitatea n-a ramas blocata in timp si poate facem si noi un efort sa ne maturizam, ca barbati.

  • Pe scurt, toti avem propriile batalii, dar interpretarea literala a unor mituri nu ne prea ajuta: acum imparatul e fericit ca printul a plecat de-acasa, face o facultate si are casa lui, iar Cosanzeaza e multumita daca asta are o minima educatie, stie cum sa o curteze si e mai decent decat toti “barbatii rebeli” (zmeii) din viata ei de pana atunci.

  • Tu când definești masculinitatea discuți ideea de masculinitate, nu sensul propriu al cuvântului. Tu duci discuția în zona meta. Sensul propriu al cuvântului este următorul:

    MASCULINITÁTE f. Totalitate a trăsăturilor specifice unui bărbat; vigoare bărbătească; virilitate; bărbăție. <fr. masculinité

    Cred că de aici apare divergența. Eu, alături de probabil alte milioane de oameni, folosim masculinitatea în sensul ei propriu. Tu filosofezi pe marginea ei. Din punctul meu și probabil a altor milioane de oameni, reclama Gillette este ciudată și promovează niște idei bizare. Bine, de înțeles, dacă ai în vedere că e făcută de o feministă. Dar îngrijorător, dacă ai în vedere că e un trend, nu un stunt, și că celelalte 3 mari branduri și-au scos rapid sloganele împotriva masculinității toxice când au văzut „succesul” reclamei Gillette (sper că ai vizionat clipul lui Ezra).

    Uite, concret, pe reclamă: care-i problema cu a încerca să interpelezi o femeie frumoasă pe stradă? De ce „not cool”? Păi îmi place, poate vreau să intru în vorbă cu ea, s-o invit undeva. Asta nu mă face automat un violator. Dacă zice nu, îmi văd de treabă, dar altfel care e modelul nou, trebuie să aștept ca fata să vină la mine, pentru că dacă fac eu primul pas sunt considerat agresiv sau hărțuitor? Și de ce tipul care vrea să facă asta e alb, iar cel care îl oprește e negru/mulatru (un tipar în această reclamă)? Și de ce joaca a doi băieți este nasoală? Probabil toate trântele mele din copilărie, cu verișori și prieteni, au fost nasoale, dar n-am realizat eu. Și de ce se face amestecul ăsta, acte care sunt clar nelalocul lor (ca a pune mâna pe fundul unei femei) sunt puse pe același nivel cu simple insinuări sau abordări de tipul „smile, please”? Și de ce clipul prezintă o realitate în care, cumva, toți bărbații sunt așa, ca și cum asta ar fi o problemă generală, nu izolată?

    Apoi, urmărind și celelalte spoturi ale autoarei, de ce virilitatea și masculinitatea „clasică” (de fapt cea reală, dacă ne raportăm la sensul propriu al cuvintelor, așa cum e firesc) este automat asociată cu hărțuirea, bullying-ul etc? Și de ce, apropo de reclama la Uber (din nou, sper că ai urmărit clipul lui Ezra), masculinitatea „pozitivă” este exprimată de un tip moale, ținut sub papuc de partenera lui? De fapt, ăsta e trendul nou: sub masca luptei împotriva devierilor unor bărbați, ni se propune un model de bărbat efeminat, moale, slab, într-o totală opoziție cu definiția masculinității. Și evident că teoria nu ține, deoarece între bărbăția clasică și atenția față de sexul slab nu există nicio contradicție (din contră, un bărbat puternic va avea deseori tendința de a proteja pe cineva mai slab ca el, nu de a-l lovi), și invers, faptul că ești efeminat nu înseamnă că nu poți să-ți lovești partenera sau să-i produci foarte mult rău. La fel cum și femeile, care sunt fizic mai slabe ca bărbatul, sunt capabile să-i producă foarte multă suferință dacă își pun capul. Deci, nu se poate face o corelație între gradul de masculinitate (bărbăție, forță fizică etc) și violența pe care o manifești în cuplu. Și atunci, de ce se pune la zid modelul acestei masculinități tradiționale? Această masculinitate care îți permite să pui mâna pe armă și să-ți aperi cuibul într-o situație de criză sau de război, în loc să faci pe tine de frică?

    N-ai răspuns la întrebarea/analogia cu inteligența. Dacă tu spui că masculinitatea e un construct social și nu ceea ce spune dicționarul, atunci asta îmi permite și mie să spun că nici inteligența nu-i capacitatea de a face corelații, de a abstractiza, de a particulariza, de a generaliza, de a analiza, de a sintetiza etc, nu, nu-i deloc definită de toate aceste lucruri, ci este un construct social. Mai precis, inteligența este totalitatea lucrurilor pe care trebuie să le fac pentru a fi perceput de alții drept inteligent. Ești de acord?

  • Hai să-mi expun punctul de vedere și din alt unghi. Ce sunt cuvintele? Niște instrumente care ne permit să denumim lucruri. Adică, niște intermediari. Cuvântul „măr” desemnează un fruct (sau un copac). Acesta e rolul lui, să simbolizeze o părticică din realitate. Când spun măr, important este fructul în sine, că la el mă refer, nu cuvântul, adică simbolul sau intermediarul. Câte litere are cuvântul și care sunt regionalismele lui contează strict dintr-o perspectivă lingvistică.

    Ei, la fel e și cu masculinitatea. Acest cuvânt nu are decât rolul de a defini o părticică de realitate. Respectiv, ceea ce îi este specific unui bărbat. Ceea ce este masculin. Sigur că de-a lungul timpului definițiile din capetele unora și altora pot căpăta diverse coloraturi, dar pe mine nu asta mă interesează – cât de corect folosesc unii cuvintele sau filosofia din jurul lor, deoarece cuvintele sunt, după cum spuneam, simple simboluri sau simpli intermediari, pe mine mă interesează realitatea însăși. Ori diferențele dintre bărbat și femeie sunt cam aceleași de la începuturile timpului și până azi. Și atâta vreme cât nu vor apărea modificări radicale în balanța ecuației bărbat-femeie, iar prin radicale mă refer la modificări de profunzime, nu modificări insuflate de modă sau de mass-media, încercarea de a redefini termenii (de masculin și feminin) este o crasă prostie. Pentru că nu face decât să te îndepărteze de la realitatea pe care acești termeni sunt meniți să o desemneze.

    Poți să schimbi tu definițiile, conceptele și constructele sociale cât vrei: la nivel fundamental, bărbatul va rămâne în continuare mai puternic fizic, cu mai multă pilozitate pe piept, cu un impuls mai pronunțat către acțiune, cu o stare de spirit mai temerară, mai înclinat spre sinteze dar mai puțin capabil de atenție distributivă etc etc etc. Aceste trăsături care îi sunt specifice și definitorii bărbatului nu se schimbă de la o zi la alta, iar cuvântul „masculinitate”, prin faptul că vine de la „masculin”, trebuie să le reflecte în mod fidel, altfel încerci să faci un abuz de limbaj.

    Mai mult, îl faci pentru o agendă politică care n-are nimic de-a face cu realitatea. Da, agendele politice se schimbă de la o epocă la alta. Realitatea însă rămâne, cel mai adesea, imuabilă. Ori cuvântul „masculinitate” este menit să desemneze ceea ce este masculin. Ceea ce este masculin, nu ceea ce consideră diverși ca fiind masculin, în funcție de interesele lor. Eu, când spun masculinitate, mă refer la aceste diferențe și specificități ale naturii masculine. Dacă tu te referi la altceva, atunci sigur că nu putem avea un dialog, deoarece atribuim sensuri diferite cuvintelor. În cazul acesta, soluția o dă medierea unei autorități, care în cazul de față o reprezintă dicționarul. Și ce să vezi, acesta definește masculinitatea ca mine.

  • Masculinitatea nu e calitatea de a fi barbat, atata tot. N-a fost niciodata ceva care sa defineasca fiinta barbat, ci un set de trasaturi pe care societatea le asociaza barbatului. Trasaturi care n-au fost niciodata ceva fixat. Nu exista nicio legatura intre definitia fizica a barbatului si ceea ce societatea percepe a fi masculinitate (competitivitate, curaj, agresivitate etc…)

    Nu e nicio redefinirie a termenilor. Masculinitatea in Sparta nu e acelasi lucru cu masculinitatea in epoca Victoriana. Masculinitatea din 2019 trebuie sa fie racordata la ce vrea 2019 de la ea, nu la ce au senzatia unii ca ar trebui sa fie imuabil.

    “bărbatul va rămâne în continuare mai puternic fizic, cu mai multă pilozitate pe piept, cu un impuls mai pronunțat către acțiune, cu o stare de spirit mai temerară, mai înclinat spre sinteze dar mai puțin capabil de atenție distributivă etc etc etc.” – Trasaturi pe care le au si barbati masculini de orice orientare sexuala, nu? Inclusiv o femeie trans poate avea trasaturile astea…

    Uite definitia din dictionar si de pe Wiki: “Masculinity (also called manhood or manliness) is a set of attributes, behaviors, and roles associated with boys and men. As a social construct, it is distinct from the definition of the male biological sex.[1][2] Standards of manliness or masculinity vary across different cultures and historical periods.[3] Both males and females can exhibit masculine traits and behavior.[4]”

    Intelegi acum diferenta dintre masculinitate si barbatie sau sexul de barbat? E un set de roluri, comportamente si atribute asociate unui sex, nu are treaba cu sexul biologic!

    N-are treaba cu agenda politica, ci cu ce vad in jur: baietei de 25, 35 si 45 de ani confuzi ca lumea s-a schimbat si ca le fura feministele puterea. Departe de a sustine agendele ideologice, cred totusi in schimbare, cand normele ne impiedica sa fim mai buni!

  • Nu cred ca poate fi ceva mai clar decat definitia aia care sa-ti spuna ca masculinitatea si calitatea de a fi fizic barbat sunt lucruri diferite 🙂

  • Din dicționarul meu WordWeb de pe calculator:

    Noun: masculinity
    1. The properties characteristic of the male sex
    2. The trait of behaving in ways considered typical for men

    Eu am în vedere primul sens; tu te referi la sensul secund. Tu, fiind cel mai deștept, comută puțin perspectiva și folosește definiția mea, ca să avem un limbaj comun. 🙂

    Inclusiv o femeie trans poate avea trasaturile astea…

    Caz în care spunem că o femeie trans este o femeie mai masculină așa. Un fel de Jana Gheorghiu. 🙂 La polul opus, un bărbat care și-a pierdut virilitatea, se pensează, își face manichiura și se îmbracă gay este efeminat. Adică, are calități feminine sau care țin de femei. Da, e perfect posibil să fii o fetiță speriată ce poartă un penis în pantaloni, după cum e perfect posibil să „Zoe, fii bărbată!”. Însă natura a ceea ce este masculin sau feminin nu se schimbă.

    Poate mai indicat ar fi să ne uităm la fizicieni. Fizicienii nu definesc sarcina pozitivă atribuindu-i o serie de lucruri pe care societatea le așteaptă de la ea. Fizicienii se uită la ce este protonul și cum se manifestă el. Sau electronul, pentru sarcina negativă. Masculinitatea, în accepțiunea mea, înseamnă ce este masculin. Nu ce se așteaptă cineva să fie masculin. Ce este.

    Problema societății actuale este că – odată cu definițiile sofisticate de tipul celei introduse de tine – s-a reușit cumva pervertirea masculinității (tradiționale) în forme care sunt păguboase pentru societate. Bărbații de azi și-au pierdut virilitatea pe care o aveau în trecut și au devenit în foarte multe cazuri niște papă-lapte care așteaptă ca altcineva să aibă grijă de ei (în principiu statul, banca care le garantează economiile șamd). Asta nu înseamnă că s-a modificat masculinitatea, ci că bărbații de azi și-au cam pierdut-o. Sigur, în esență ei tot bărbați sunt, dar se comportă ca și cum n-ar fi.

    Și asta e păgubos, pentru că lumea are nevoie de masculinitate, tradițional nu cred că a existat o societate exclusiv de femei care să progreseze. Iar dacă tu nu observi un trend descendent în aceste noi definiții ale masculinității, să știi că eu îl văd. Noile modele masculine propuse din ce în ce mai des de mass-media reprezintă de fapt o decadență a bărbatului, cu efecte dezastruoase pe termen mediu și lung. În primul rând pentru că un bărbat care și-a pierdut virilitatea devine mult mai ușor de controlat (analogia cu taur -> bou e cam grosieră dar foarte bună).

    Eu sunt încântat de reacția critică la adresa reclamei Gillette. Aparent, situația de la noi este mult, mult mai bună decât la americani. E drept, și reclama (Gillette) e mult mai proastă:

    https://thelastpsychiatrist.com/2013/09/real_men_want_to_drink_guinnes.html

  • Daca comut la definitia mea, restrang complet scopul discutiei din spatiul public, care nu e despre a avea sau nu puta :)) (Desi e si aia o discutie).

    Masculinitatea traditionala, cu rolurile de tip “ce trebuie sa faca barbatul” s-a perimat cu mult inainte sa apara corectitudinea politica. Valori precum respectul, loialitatea, corectitudinea nu tin de masculinitate, iar virilitatea e o trasatura fizica care n-are nicio treaba cu modul in care definesti problema.

    Traditional n-a existat nicio societate condusa de femei, cu exceptia culturilor neolitice (inclusiv Cucuteni) care o duceau destul de bine. Deci n-avem cum sti – daca ma uit insa la Trump, sunt dispus sa incerc.

    Masculinitatea traditionala (ca un construct social) afirma fix ca barbatul ar trebui sa fie capul familiei, agresiv, competitiv, ultra protector, curajos peste masura si asa mai departe. Nimic din lucrurile astea nu se potrivesc cu ceea ce vrea azi societatea de la un barbat: curajul nu e nimic fara un scop, competitivitatea e vazuta prost fara un context clar, iar inteligenta si abilitatea de a se descurca financiar sunt mai atragatoare decat pachetele de muschi si forta fizica. De-aia spun ca suntem confuzi – si apropo, daca o femeie vrea altceva de la un barbat, atunci barbatul trebuie sa se schimbe, n-o sa o bata pe-aia ca sa inteleaga “masculinitatea traditionala”.

    Situatia americanilor e grava din alte directii. Situatia in Romania e “buna” pentru ca suntem o natiune traditionalista, retrograda si violenta, unde, conform unor articole recente, femeile n-aud de orgasm pana la 50 de ani. De la educatia familiala la cea sexuala, romanii au carenta la toate domeniile. Noi n-avem ce cauta pe hartile de genul asta, pentru ca noi n-am intrat inca in epoca moderna!

  • Ce numesti tu declin am identificat si eu cu ceva timp in urma, dar e departe de a fi ceva raspandit – e doar un semn al confuziei in care se ineaca barbatii. Cred ca e timpul sa mai crestem (si individual si ca grup) pana sa ne dam cu parerea despre cum o sa fie lucrurile.

    Detest la randul meu stanga ultraprogresista, dar cand stiu ca exista si o dreapta aroganta, dictatoriala, xenofoba si pasionata de religios, imi e greu sa zic ca una din parti trebuie demolata. Prefer sa-mi pastrez pozitia de echilibru 🙂

  • Sau ce zice nenea asta, desi nu sunt complet de acord: https://www.ted.com/talks/justin_baldoni_why_i_m_done_trying_to_be_man_enough

  • Masculinitatea traditionala (ca un construct social) afirma fix ca barbatul ar trebui sa fie capul familiei, agresiv, competitiv, ultra protector, curajos peste masura si asa mai departe. Nimic din lucrurile astea nu se potrivesc cu ceea ce vrea azi societatea de la un barbat

    Dar cui îi pasă de ce vrea societatea de la tine? Sau de ce *trebuie* să faci pentru a o mulțumi? Pe mine mă interesează ce-i este propriu bărbatului, nu ce-și dorește altcineva de la el. Comportamentul lui mă interesează din perspectiva acestor tendințe profunde care-i sunt specifice lui ca bărbat, nu din perspectiva așteptărilor altora. Că și eu pot să-ți dau exemplu de N fete care se așteaptă ca iubitul lor să fie un tip pe care să-l poată manevra cum vor și să-l țină sub papuc. Asta ce înseamnă, că trebuie să introducem „plierea necondiționată pe așteptările iubitei” în definiția masculinității? Pentru că o parte a societății, respectiv un mare număr de fete, se așteaptă la asta de la bărbați?
    .
    Hai să îți pun o întrebare simplă: din punctul tău de vedere, există diferențe între bărbați și femei, la modul general vorbind, sau sunt trași la indigo? Mă refer evident la diferențe de ordin psihic, emoțional etc, că la capitolul biologie sper că ne e clar tuturor cum stau lucrurile.

  • Pai tu decizi ce e propriu barbatului din tine si ce fel de barbat (si pentru cine) vrei sa fii 🙂

    Evident ca exista si diferente biologice, dar si psihologice intre barbati si femei, dar aici nu comparam barbati cu femei, ci barbati inchipuiti cu barbati maturi :))

  • Ok. Dacă există diferențe psihologice între bărbați și femei atunci putem vorbi de un specific al bărbaților și respectiv al femeilor. Adică, de niște trăsături care-i caracterizează mai mult pe ei, neregăsindu-se (decât rar) la ele, și respectiv de niște caracteristici pe care le întâlnim mult mai des la femei decât la bărbați, fiindu-le deci proprii lor. Cum se numește, în opinia ta, acest specific? Că eu – alături de mulți alții, printre care probabil și prietenul tău – obișnuiam să-l numim masculinitate, respectiv feminitate. Dar tu zici că nu, masculinitatea e altceva, un construct social. Boon. Atunci spune-mi te rog o denumire alternativă pentru acest specific masculin. Ups, iar am zis masculin! Pentru acele caracteristici, calități sau trăsături care-i diferențiază psihologic, în linii mari, pe bărbați de femei, fiindu-le deci proprii bărbaților.

  • Poti sa-i spui sex biologic. Altfel, eu zic doar sa citesti ceva mai mult si sa avem discutia asta peste ceva ani 🙂 (Te tot joci cu sensul cuvantului cand articolul e despre o tema care imi e clar ca-ti scapa – nu stiu daca e varsta sau pozitia personala).

  • Cuvântul e important. De acolo provine neînțelegerea (ta!). 😀

    Spui de câteva ori „criza masculinității”. Ce înseamnă asta? Constructul respectiv social se află în criză și trebuie salvat? 🙂 E clar că și tu, atunci când spui masculinitate, te gândești intuitiv la trăsăturile proprii ale unui bărbat. Și aici e dichisul, că toată lumea se gândește la asta. Fă un sondaj pe stradă să vezi câți îți vor spune că-i un construct social. Toți o vor defini ca mine. Iar uzul dă norma, cel puțin în cazul limbii. De altfel e și firesc s-o definească așa, de vreme ce masculinitatea e substantivizarea masculinului. Dacă te întreb care sunt trăsăturile masculine ale iepurelui, la ce te gândești: ce au propriu masculii iepuri, sau cum îi privim noi (sau cum se privesc ei între ei) și ce așteptări avem (sau au ei, lol) de la iepurii de sex bărbătesc? 🙂 Păi nu poți redefini termenul în cazul speciei om, pentru că nu se poate. Da, există discuții pe tema asta, așteptările diferă de la o epocă la alta. N-ai decât să le dai alt nume: termenul „masculin” este deja ocupat. N-am auzit încă pe nimeni să spună că gravitația e un construct uman, deși evident că concepția noastră despre fenomenul fizic al gravitației a cunoscut modificări de-a lungul timpului. Dar gravitația în sine identifică un fenomen fizic precis, nu modul nostru de a-l privi. La fel cum masculinitatea identifică niște trăsături proprii masculului, nu felul în care ne așteptăm noi să le vedem la unii și la alții în viața de zi cu zi.

    De altfel, această redefinire (a masculinității) nici nu este necesară pentru ce discuți tu. Tot ce ți se cere este să definești cu atenție și luciditate masculinitatea. Da, există și deviații. Dar orice psiholog îți va spune că tendința șefului de a urla la subalterni este o formă dizarmonioasă de masculinitate și că tendința soțului de a-și bate soția și copii izvorăște din slăbiciune, nu din forță. Aceste pervertiri ale masculinității sunt foarte ușor de identificat chiar și în definiția tradițională a masculinității. N-ai nevoie de constructe sociale pentru ele.

    Și asta e problema cu reclama Gillette: că ele, totuși, sunt relativ rare, în procent mic, în timp ce reclama le prezintă ca și cum ar fi generalizate. Câți vecini scandalagii ai? Mai mult, le asociază subtil cu masculinitatea tradițională (în timp ce ele sunt simple devieri sau pervertiri ale acesteia) – vezi tendința de a acosta o fată pe stradă (poate doar ca s-o întrebi cât e ceasul, fără s-o hărțuiești) sau impulsul copiilor de a se lua la trântă. Și că în numele eliminării acestor derapaje, propune renunțarea la întregul concept de masculinitate, care în esență este bun. Iar asta într-o perioadă în care, într-adevăr, există o criză de masculinitate.

    Ai citit mult, da’ ai ratat faptul că încercarea de a redefini masculinitatea drept un concept social nu este decât un alt vector de atac la adresa masculinității. Distruge sau schimbă sensul unui cuvânt și o să ștergi mult mai ușor calitățile asociate cu el din mintea combatanților tăi. Man, ăștia cu religia trebuie să fi fost niște genii când au spus că la început a fost cuvântul.

    Cât despre articol, te înșeli când spui că astăzi bărbatului nu i se mai cer aceleași lucruri ca acum câteva mii de ani. Asta este doar în aparență. Adică modul în care viața te provoacă se schimbă, dar provocările rămân în esență aceleași. Ți se pare că trăim într-o lume ușoară, în care toată calea ți-e presărată cu flori? Sigur că forța fizică este folosită mai puțin, dar trăsăturile corespundende psihologice (temeritatea, spiritul de competiție, abilitățile de lider, capacitatea de a merge până în pânzele albe pentru a-ți atinge țelul etc) sunt în continuare esențiale. Da, un bărbat de azi nu-și mai riscă viața în luptă cu un animal sălbatic, dar își riscă agoniseala de-o viață ca să pună pe roate o afacere. Sau ca să urce pe Everest, dacă asta și-a propus. Sunt câteva exemple, dar înțelegi unde bat. Asta o fac bărbații, adică cei 10% sau câți au rămas. Restul, de 90%, sunt pussies. Cum ziceam, criză a masculinității. Da’ aia reală, nu constructul de care vorbești tu.

    Păcatul reclamei Gillette este că amestecă lucrurile într-un mod care te manipulează subtil să arunci la coș valorile masculinității tradiționale, în numele unei probleme exacerbate artificial și pusă pe tapet în țările unde ea este cel mai puțin prezentă. Aparent îți scapă asta, probabil de prea multă lectură. 🙂 Altfel, articolul tău este în regulă, doar că nu descrie corect esența reclamei Gillette. Esență care îți scapă. Eu n-am cu articolul, eu am cu faptul că tu crezi că reclama Gillette ar fi despre ce zici tu, lol.

    PS: Dacă inițiativa celor de la Gillette ar fi fost o „momeală mediatică”, atunci ceilalți 3 producători de lame de ras nu și-ar fi retras rapid materialele de același de pe propriile saituri.

  • Am zis ca reclama Gillete surpinde niste aspecte corecte, doar ca n-o face corect si nici nu mi se pare o reclama buna. Problema e ca discutia din jurul ei n-a fost schimbul asta civilizat de replici de-aici, ci o mizerie de tip: feministele si stangistii ne fura dreptul de a fi barbat! (cand multi nici nu si-au castigat inca dreptul ala).

    Faptul ca am definit masculinitatea ca ce e (un construct social specific unei epoci) inseamna ca vreau sa discutam si ca barbatii trebuie sa discute despre asta, nu sa se ingroape in definitii arhaice. Masculinitatea n-a insemnat niciodata acelasi lucru, chiar si daca o definesti ca trasaturile care fac un barbat ”un barbat”. A variat teribil de-alungul anilor, incepand din Antichitate!

    Cele doua exemple date de tine (cu seful si sotul) sunt masuri ale nesigurantei, nu ale masculinitatii, desi pot fi legate si de-a doua. Si nu sunt exceptii, din pacate.

    Iti inteleg punctul de vedere, dar tocmai in explicatia asta mi-ai dat dreptate cu articolul: fa un sondaj pe strada si o sa vezi cum definesc romanii masculinitatea. La capitolul ”barbati”, romanii sunt printre cei mai frustrati si atasati de niste concepte inaplicabile azi. Daca nu le discuta, o sa se tot intrebe de ce sotiile nu-s satisfacute si ii considera mai putin ”barbati” si de ce lumea nu-i ridica in slavi pentru ca au muncit ca sclavii 12 ore.

    Nu vreau sa rapesc nicicui calitatea de barbat, ci vreau sa arat ca acele exceptii (pe care Gilette le ilustreaza grotesc si aici sunt de acord cu tine) nu sunt tocmai exceptii. Sigur ca amicii tai nu pipaie femei pe strada si nu se bat intre ei, dar iti garantez ca la munca se ataca pe la spate (pentru ce, mai exact – un salariu in Romania?) si ca habar n-au sa se poarte cu o femeie, desi in capul lor sunt siguri de asta.

    Putem pune reclama Gilette de o parte (nici mie nu-mi place, dar de-acolo a pornit discutia), insa ca sa intelegi de ce ziceam sa avem discutia mai tarziu: tot fataindu-ma si pe-aici si prin alte parti, am ajuns eu al naibii de dezamagit de ce crede lumea a fi masculinitate si de cat de putini adaptati suntem (mai ales noi, romanii) la realitatea de acum. Aici nu sunt de acord cu feministele, dar sunt de acord cu femeile: mai avem mult de munca si daca ele discuta (uneori prea mult) intre ele si fac galagie, noi ne asiguram reciproc ca suntem in regula, dar ca timpurile au luat-o la vale.

    Nu prea merge asa si n-a mers niciodata: sansele sa ne intoarcem la gentlemani si domnite supuse si educate sunt foarte mici, cel putin in lumea civilizata, adica 40% din lumea de azi ;))

    Cat despre procentele de barbati de azi, as zice ca un 50% sunt niste taranoi inutili, ancorati in traditii care-i tin si saraci si lipsiti de succes, vreo 10% au inteles ce trebuia sa inteleaga, vreo 30% sunt in cautari (ca mine) si vreo 10% au ajuns in zona aia de penibil afisaj si justitie sociala pe care o cam detestam toti.

    P.S: Si da, putem pune da aia la o parte, ca deja lumea a uitat de ea, iar Gillete se va intoarce la ”what makes a man” (barbieritul, aparent… ala a fost masura lor de pana acum).

  • Nu definițiile arhaice sunt problema; teza asta aparține ramurii ce propune efeminarea bărbatului și emascularea femeii. Opinez că bărbatul, în general, n-are nevoie de sfaturi despre cum să fie bărbat. Exceptând șefii, care într-adevăr ar putea fi educați, un bețiv care-și bate soția va fi imun la articolul tău, în timp ce oricărui bărbat de bun simț îi va fi de prisos. Că deja știe să nu fie violent și nici măcar nu are astfel de impulsuri. În schimb, promovarea acestei narațiuni (despre cum așa-numitul macho tradițional trebuie să intre în contact cu latura lui feminină și să devină mai soft) – sub masca luptei împotriva deviațiilor comportamentale masculine, evident – are rolul de a propune un nou model de masculinitate care n-are de fapt nimic de-a face cu masculinitatea autentică. Modelul unui bărbat care se epilează, se pensează, își face manichiura și poartă dacă nu rochie, atunci cel puțin pantaloni mulați. Îl vezi pe podiumurile diferitelor concursuri recente de muzică – și nu întâmplător. Sau cum, nu există nicio legătură?

    Ce zici tu e ok, tu în general ai o perspectivă echilibrată. Problema e că, în cazul ăsta, susții – cu cele mai bune intenții – o teză care nu funcționează chiar așa cum o descrii tu și care nici nu-i făcută pentru ce crezi eu. Ești, dacă vrei, ca susținătorul de bună credință al unei ideologii ce se va dovedi ulterior, practic, dezastruoasă, pentru că la butoane se află alți oameni, care gândesc cu totul altfel decât tine și care au cu totul alte priorități. Și care nu de asta lansează în spațiul public astfel de reclame, ca să îmbunătățească societatea și în general bărbații din ea. Cea mai bună dovadă în acest sens e faptul că spotul celor de la Gillette a fost făcut de o feministă.

    Nici gravitația n-a însemnat mereu același lucru. Nici noțiunea de confort n-a avut tot timpul aceeași semnificație, că definițiile noastre evoluează (sau involuează) constant, odată cu progresul tehnologiei, cu modificările din societate șamd, dar nimeni n-a propus să redefinim gravitația sau confortul drept niște constructe sociale. Este evident că orice cuvânt pe care îl folosim este supus evoluției, câmpul lui semantic putându-se modifica. Totuși, el se modifică tocmai pentru a reflecta cât mai fidel realitatea pe care e menit să o desemneze. Sau cel puțin asta e intenția noastră. Puteai spune, simplu, că vrei să discutăm despre masculinitate și despre cum o văd unii și alții, că poate avem o părere greșită despre ea, iar atunci n-aș fi comentat nici eu, nici prietenul tău cu privire la modul ăsta de abordare. Așa cum ai definit-o, ca pe un construct social, ești cel puțin deficitar în exprimare și generezi confuzie.

    Uite cum văd eu lucrurile: ai dreptate când spui că există multe chestii ce se pot îmbunătăți în comportamentul bărbaților (deși nu văd de ce săparea colegului pe la spate ar fi specifică bărbaților și nici n-am avut astfel de colegi, chiar dacă admit existența lor, mai ales în corporațiile marilor orașe). Dar există simultan și o carență de masculinitate autentică, genul ăla de bărbăție care te face stăpân pe destinul tău și capabil să te descurci, în opoziție cu atitudinea de tip csf, ncsf a unui papă-lapte. Sunt deci mai multe lipsuri, iar problema e că cei care susțin teoria masculinității toxice o fac nu ca tine, în mod echilibrat și unitar, ci promovând modelul unui bărbat neagresiv dar care se opune bărbăției tradiționale, cu toate efectele ei pozitive. Ori aici avem deja o altă carență, zic eu și mai mare. Cu alte cuvinte, propun rezolvarea unei probleme prin adâncirea alteia. Iar lucrul ăsta e ușor de sesizat chiar de către oameni simpli, care de asta reacționează așa, să zicem agresiv la adresa celor cu reclama. Pentru că deja s-au săturat de atâta justiție socială ce le este îndesată pe toate canalele. Schimbă-ți discursul (nu tu; cei de la Gillette) și poate vor fi mai receptivi.

    Dar să știi că eu am văzut și multe reacții amuzante. Uite câteva parodii mișto (le postez în comentariul următor, că e cu linkuri și-mi intră iar în moderare, să știi să-l scoți):

    PS: Nici eu nu cred că feminitatea implică modelul femeii cuminte, obedientă și cu capul în pământ; totuși, să știi că gogorița asta n-a fost generalizată nici măcar în trecut, așa cum avem noi deseori impresia. Au existat chiar și în antichitate diverse culturi în care femeia era privită cu admirație, cu venerație chiar, în care era transfigurată. Dar e adevărat că mai puține. Totuși, motivele pentru care o femeie merită și chiar trebuie prețuită sunt cam altele decât cele invocate de feministe. Asta așa, că tot veni vorba.

  • https://www.youtube.com/watch?v=THX47dXPrAU
    https://www.youtube.com/watch?v=MAlI-RXLk1E
    https://www.youtube.com/watch?v=2cCiNc2h9cI

    După cum poți constata, măsura lor de până acum (a celor de la Gillette) nu a fost doar bărbieritul, ci și transformarea femeilor în obiect de atras privirea bărbaților pe care acum îi numesc toxici. Dacă mai ții cont de faptul că P&G închide ochii la exploatarea copiilor de pe plantații (făcută de furnizorii de ulei de palmier)…

  • Iti raspunsesem pe foarte lung, dar am pierdut comentariul si oricum ma tem ca nu suntem pe aceeasi pozitie – si ma tem si ca sociologia si antropologia au definit-o mult mai clar pe a mea. Discutia asta nu are sens. Revino la ea mai tarziu 🙂 (e cam o discutie de om de 30+, ca idee, pentru ca exista indoieli cu termen de valabilitate)

    Tu nu vezi nimic de schimbat la barbatii din jur? Eu vad o haita de oameni slabi (fix aia “simpli” care observa chestii minunate). Barbatul roman traditional e needucat social si sexual, nespalat, nesimtit si agresiv. Nu ma intereseaza modelul lui. E un model gresit care nu intelege ca, desi nu trebuie sa poarte fuste si pantaloni mulati, poate sa aiba un parfum in casa si sa nu mai dea doar 10 lei pe un tuns de cocalar. E un model care nu pricepe ca e in regula sa-si expuna vulnerabilitatea uneori si e in regula sa ceara ajutor pentru ca numai asa poti sa cresti. E fix modelul care se simte atacat de peste tot, cand el e cel care ataca (intreaba un om de pe strada cine e de vina pentru saracia lui mentala si materiala).

    E plin de oameni amenintati de Vest si feminism care nu-si vad propriile nerealizari si au senzatia ca faptul ca nu castiga suficient sau ca nu pot satisface o femeie se datoreaza faptului ca au altii o problema cu ei. Sunt fix oamenii care ridica pumnul sus din spatele televizoriului, dar n-au oua sa iasa in strada cand situatia o cere.

    Nu te supara, dar sunt satul de “barbatii” romani care se uita la tine cu invidie si nu inteleg ce e in neregula cu ei.

    La butoane se afla fix genul de cretini care au dus societatea in rapa si pana acum. Si daca nu vreti ca la butoane sa se urce feministele si ultra-tolerantii, eu zic sa va puneti boxerii de baieti mari, ca “barbatii traditionali” nu-s capabili sa lupte cu nimeni. Doar intre ei.

    Asa cum ii spuneam unui amic: articolul asta e pentru cine vrea sa-si puna intrebari, nu doar sa-si dea singuri raspunsuri. Si poti sa elimi reclama Gillete din schema, dar faptul ca s-a vorbit atat despre ea arata nivelul de nesiguranta al “barbatilor”.

  • Am peste 30 de ani. Locuiesc într-o zonă de provincie ardelenească, la confluența dintre micile orașe și rural. N-am făcut un studiu sociologic cu privire la bărbatul român, dar pe cei din jurul meu nu i-aș descrie ca tine. Poate trăim în lumi diferite. Pe aici nu se aude nicio înjurătură în trafic.
    .
    Sigur, există uscături peste tot, dar ceea ce le imput eu în principal bărbaților este lipsa de forță, de încredere în ei, de masculinitate, de capacitatea de a se descurca în orice situație, de capacitatea de a întreține o familie… nu de educație, maniere sau bun simț. Nespălați? Posibil, dar asta nu ține de masculinitate. Sau ce, femeile sunt în mod semnificativ mai curate și mai educate? Manierele și bunul simț trebuie să fie exclusiv apanajul bărbaților?
    .
    Noi suntem la un articol unde tu definești masculinitatea. Nu poți pune în cârca masculinității lipsa de educație, că educația nu are un specific masculin. Nu-i o hibă a bărbaților în particular, ci o hibă a societății în general. Că și femeile sunt cam pe aceeași lungime de undă cu tot ce-ai descris tu. Nu poți defini bărbatul ca pe un om educat, că așa se definește omul civilizat, indiferent de sex. Da, există bărbați needucați, la fel cum există femei needucate; dar nu poți spune că lipsa de educație e o problemă a masculinității actuale, ci una a societății actuale, și n-o poți discuta într-un articol dedicat masculinității, pentru că pur și simplu nu ține de masculinitate.
    .
    În al doilea rând, ultimul tău comentariu sună mai mult decât pesimist: îmi lasă impresia că ai fi direct afectat de defectele celor din jurul tău. Vorbești de bărbați frustrați (nu știu dacă-i cel mai potrivit termen), complexați sau invidioși, dar într-un mod sau pe un ton de parcă modul lor de a fi ți-ar fi răpit ție orice drept la o viață normală, frumoasă și fericită. Nu-mi dau seama în mod exact cu ce te afectează atât de mult cei din exterior, că viața – mai ales dacă ești bărbat – ți-o făurești singur.
    .
    În sfârșit, e posibil să fim pe poziții diferite, după cum zici. Totuși, ca să-mi sumarizez poziția: eu sunt deschis la critici constructive aduse bărbatului sau omului modern. N-o să le accept însă din partea unora care promovează alternativ modele ce se mulează pe aspirațiile feministelor și care de fapt asta urmăresc, să-și împingă aceste modele în față, sub pretextul că ar dori, chipurile, să-i educe pe bărbați. Ei nu sunt ca tine, Vlade (sau să-ți zic Krossfire?).
    .
    Pe cât pariu că dacă cineva ar realiza un scurt-metraj în care ar evidenția în mod corect și fără exagerări câteva hibe ale bărbaților de azi (cum ar fi aroganța sau inabilitatea de a socializa cu femeile) fără să le lege de chestii absolut firești (ca luarea la trântă a copiilor sau impulsul de a aborda o femeie care-ți atrage atenția), fără să propună modele alternative de bărbați de tipul celui din reclama Uber, fără să reia stereotipul cu bărbatul alb bun de aruncat la coș spre deosebire de bărbatul negru/mulatru/galben/gay/etc (apropo, ce dovadă de bărbăție e asta să accepți să fii făcut preș de șters pe jos când e clar că hibele prezentate acolo nu țin de o anumită rasă sau culoare a pielii?) și fără să fie ipocrit (adică Procter & Gamble), nimeni sau aproape nimeni n-ar mai avea absolut nimic de criticat? Și atunci nici tu nu ai mai fi așa supărat.
    .
    Supără-te pe o reclamă mișto care e luată la 11 metri.

  • Pe final, îmi pare rău și îmi cer scuze dacă discuția cu mine ți-a stricat zenul sau te-a făcut să te superi. Nu asta a fost intenția mea.

  • Salutare din nou,

    Scuze ca am exagerat, dar aveam senzatia ca discutam aiurea. Nici eu nu eram cu toate tiglele la purtator de dimineata.

    Am zis de discutie ca e o discutie de 30+ pentru ca au fost ceva cititori la articolul asta, insa majoritatea mi-au scris in privat. Cei mai tineri s-au simtit putin atacati de el, cei mai in varsta l-au gasit in concordanta cu propriile intrebari.

    Nu stiu de ce aveam senzatia ca esti la master sau ceva :))

    Si eu le imput exact aceleasi lucruri (cele enumerate de tine) barbatilor, dar le imput si lipsa de curatenie, de maniere, de deschidere intelectuala. Femeile din Romania? Aici e deja alta poveste: la noi inca nici n-au ajuns la partea de cerut drepturi – inca se lupta (altii mai mult) sa aiba acces la educatie. Drama vine cand barbatul roman autentic incearca sa atraga femeia moderna – si esueaza teribil.

    Pai educatia nu tine de masculinitate, dar e o solutie la lipsa ei. Daca nu intelegi foarte clar ce-ti lipseste, agresivitatea, competitivitatea si frustrarea nu te pot ajuta sa evoluezi (apropo de ce face bine reclama Gilette – pe langa multe alte lucruri pe care le face prost).

    Bai, sincer, dupa cateva experiente din ultima vreme, as zice ca masa asta de barbati ancorati in realitati traditionale (cuplata cu masa aia de barbati complet emasculati) ma avantajeaza cumva, mai ales in relatia cu sexul opus. Altfel insa, mi se pare trist si pentru ca undeva cred ca inca imi mai pasa.

    Aici suntem iar de acord: nici eu n-as bate pe umar Gilette pentru miscarea asta – tocmai pentru ca mesajul e agresiv, apeleaza la vina si vine de la unii care ani de zile au zis “barbatii se barbieresc”!

    Da, dar stii ca acel cineva ar trebui sa o faca tot intr-un mediu educational: daca femeilor a inceput sa li se mai spuna sa ridice capul din pamant (in Romania, ca afara li se spune prea mult si nu li se da un context), barbatilor inca li se spune ca “e bine asa”. Si mai trist e ca profesorii care ar trebui sa-i inteleaga, fie ca sunt parinti fie profesori reali… habar n-au cum sa o faca.

    Ma rog, cred ca-s suparat mai mult pe Romania si pe modul in care alegem sa folosim o busola gresita (traditia) pentru locul pe care vrem sa-l ocupam, in ideea ca ne-ar feri cumva de “Vestul pervertit”.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.