Sclipirea Rebeliunii

Pentru urechile neantrenate, istoria apare uneori ca o simplă înșiruire de conflicte și mașinațiuni, un goblen bizar care are sens doar dacă-l privești de la distanță.

Pe de altă parte, goblenul se vede altfel dacă tu ești unul dintre cei care-l tricotează. Și dacă v-ați prins că n-am făcut în viața mea un goblen, sper să nu demonstrez același lucru și despre cartea de istorie. Nu de alta, dar aș vrea să mă aplec puțin asupra unor evenimente istorice care au părut doar crude accidente, dar ale căror ghemuri de consecințe au antrenat mai mulți actori decât am crede.

Lecția de la Gallipoli

Mulți dintre voi au auzit despre bătălia de la Gallipoli sau despre Campania din Dardanele. Dacă n-ați auzit, n-ați văzut filmul și nu sunteți nici fan al formației Sabaton (care o descrie integral într-o piesă) o să o rezum eu.

În Primul Război Mondial, Imperiul Britanic, acest Mega Image al imperiilor, avusese ideea strălucită de a ocupa rapid peninsula Gallipoli, o limbă de pământ la est de Constantinopole care definea practic strâmtoarea cu același nume. Gallipoli era vitală pentru traficul maritim din zonă, dar și pentru apărarea Constantinopolelui.

Planul era simplu și oarecum logic: ajutați de prietenii din Antantă (francezii, așii războiului), dar și de soldați din mai toate coloniile britanice, forțele aliate urmau să ia cu asalt peninsula și să măture apărarea unui Imperiu Otoman lipsit de glorie și de victorii. Din păcate, prost organizați și cu operațiuni nesincronizate, britanicii i-au lăsat pe turci să se mobilizeze și, ajutați de nemții care îi consiliau, să învingă. Bine, sistemul de tranșee, infecțiile și clima au contribuit și ele.

În orice caz, campania a fost un dezastru total care a durat mai bine de zece luni și s-a lăsat cu peste 300 000 de morți în tabăra Antantei, din totalul de aproape 480 000 de oameni mobilizați. Cifrele reale sunt mai mici (aproximativ 160 000 de victime), dar restul au fost soldați capturați în stare gravă sau uciși de boli.

Veți zice: Bine, e groaznic, dar Primul Război a generat atrocități mai mari precum Ypres sau Verdun, deci ce povestești tu nu e atât de șocant. Așa e, doar că principalele consecințe ale luptei nu au fost cele statistice și nici dezastrul de PR. Nici măcar faptul că principalul coordonator al ostilităților a fost Winston Churchill care ulterior a fost eliberat din funcție și a plecat pe front pentru a-și redemonstra valoarea (lucru pe care l-a făcut și în Al Doilea Război mondial) nu e relevant. Adevărata consecință a luptei a fost „sclipirea rebeliunii”.

Sclipirea asta s-a văzut în ochii celor din Noua Zeelandă și din Australia care formau regimentele Anzac și care au pierdut fantastic de mulți oameni în luptă. S-a văzut în ochii regimentelor canadiene, confuze de ordinele date de britanici. Și nu în ultimul rând, s-a văzut în ochii unui tânăr comandant turc pe numele său Mustafa Kemal Atatürk – era prima victorie turcească din război și totodată dovada că Imperiul Otoman era istorie (pierderile lor au fost imense). Atatürk și-a scris destul de bine în cap planul și, prin forță militară și diplomație a salvat Turcia modernă de la a fi doar o amintire a „epocii imperiilor”.

Cât despre canadieni, australieni și neozeelandezi? Ultimii comemorează și azi jertfa de-atunci, iar Australia și-a construit un întreg mit fondator pe baza ei. La scurtă vreme după, fostele colonii au forțat Marea Britanie să le întărească statutul de dominion și să le ofere libertăți administrative fundamentale. Cu alte cuvinte, sclipirea rebeliunii a fost momentul în care supușii au văzut că împăratul e gol.

Batalia de la Gallipoli

(Strigarea Numelor sau cum au privit australienii meciul Anglia – Turcia. Sursa Imaginii.)

Alte lecții, aceeași temă

Gallipoli nu a fost singurul eveniment de gen, dar a fost unul dintre cele mai sângeroase. Un alt exemplu bun este bătălia de la Cartagena, din 1741. Nu, nu are treabă cu vechea Cartagină, este vorba doar despre un fort spaniol din actuala Columbie, asediat de britanici într-un război aparent la fel de relevant precum numele lui: Războiul Urechii lui Jenkins. Denumirea face referire la un episod fictiv în care spaniolii ar fi tăiat urechea unui căpitan britanic. Dacă nu v-a convins trupa Sabaton cu evenimentul anterior, aici Alestorm face un rezumat al bătăliei.

În fine: Imperiul Britanic a căutat motiv de război cu Imperiul Spaniol și, conform tiparului de mai sus, a pierdut. Cui i-au sclipit ochii? O dată europenilor, care au întețit ostilitățile într-un război numit Războiul de Succesiune Austriacă. A doua oară, puținilor și tinerilor supraviețuitori americani din colonia britanică New England care au fost confruntați cu incompetența englezilor în fața unui inamic numeric inferior. New England, adică locul în care cu aproape trei decenii mai târziu, se desfășura vestita Partidă de Ceai de la Boston, declanșatoarea Războiului American de Independență.

Exemplele de genul ăsta abundă, de la Bătălia de la Lepanto unde nu numai turcii au avut de suferit, ci și imperiile navale italiene (care se aflau inițial de partea învingătorilor), până la confruntările Greciei antice și bătăliile mai puțin mediatizate din Al Doilea Război Mondial. Chiar dacă actorii care au schimbat ulterior lumea au avut un rol minor în respectivele conflicte, a fost suficient ca ei să prindă străfulgerarea… să vadă că „marele general” e doar o sperietoare.

De ce am citit asta?

Războiul în sine funcționează pe baza unei conversii, a unui artificiu psihologic: crimele și atrocitățile devin proceduri. Tu nu omori pe nimeni, tu învingi inamicul. Soldații nu tortureaza și violează, ci distrug moralul aceluiași „inamic”. Nu sunt crime, sunt ordine. Așa e strategia și tu lupți pentru țara ta… În momentul în care se rupe lanțul care face oamenii să omoare alți oameni doar pentru că sunt în raza armei, apare și „sclipirea” despre care vorbeam. Apare constatarea că singurii neoameni din jur sunt doar ăia de la conducere.

E momentul ăla de „aha” în care te întrebi sincer ce naiba faci, de ce și pentru cine. E momentul în care știi că trebuie să-ți dobori idolii. Întâmplător, politica funcționează pe reguli similare, războaiele fiind o prelungire a unor jocuri de putere. În cazul războiului mediatic și al celui social suntem „noi” contra „lor”. Ni se spune că dacă li se dă „săracilor”, atunci o să se ia de la noi. Celor care n-au, li se spune că n-au pentru că alții nu vor să plătească. Corporatiștii mănâncă patrioți, iar pensionarii ne fură locurile din Ratb. Suntem într-o campanie militară permanentă.

Din păcate, la fel ca australienii și turcii, cu 102 ani în urmă, murim pe câmpurile de bătălie ale altora. Și oricâte proteste am face, nu pot să-mi scot din cap senzația că încă nu am avut momentul ăla. Momentul în care nu ne mai căsăpim între noi și ne întoarcem toți privirea spre aceiași incompetenți care câștigă războiul în timp ce noi pierdem toate bătăliile.

P.S: Aș fi putut cumva reduce articolul ăsta doar la istoria militară a României. Doar am fost de-atâtea ori de partea greșită a baionetei…

13 Comments

  • Excelent articol!

  • Oleaca cam cheesy/manele, bucatile alea doua (Sabaton+Alestorm) 🙂 Ori poate-s io prea tare bagat in alte chestii acuma? (Ensiferum 1&2 alea cu Jari = BETON! + am tras de pe YT un Justice For All da’ cu mai mult bass – e SUPER!). BTW bucata ca lumea (nu manea) despre razboi e One.

  • Ensiferum imi place foarte mult si cu Petri (de altfel, Norther era o trupa absolut in regula).

    Pe Sabaton i-am vazut de vreo patru ori live si pe Alestorm de doua ori. Alestorm nu se iau absolut deloc in serios, dar Sabaton e altceva: e un tribut ”melodic” pentru multe trupe mari si trebuie tratat tot asa, ca pe un “exercitiu distractiv” (unul care a vandut cat trupe mari si care are propriul festival acum :)) ).

    Altfel, desi ascult ambele trupe, nici eu nu le prea bag dupa un Amon Amarth 🙂

    Credeam ca zici ca-i cheesy articolul, ca mi-am dat seama la final ca am alunecat in melodrama, dar scrisesem 2 pagini despre Gallipoli si trebuia sa ma opresc naiba undeva :))

  • Nu, nu articolul. Melodiile. Pe Sabaton ii respect ca-s consecventi – scriu despre razboi si istoria suedezilor. Good for them, palaria jos. Din acelasi motiv il respect pana si pe ala/nea caisa, am uitat numele – manelistul ala de culoare care canta cum bea el vinul cu borcanul. Ei, baiatu’ canta tot timpul despre chestii de genul ala. Sau Pepe – alt manelist de culoare numai ca e pe latino parca. Consecvent si ala, o tine pe-a lui! 🙂

    Re Amon Amarth – I’ll check ’em out, thx!

  • Scriu si despre istoria altor neamuri – sunt vreo 3 piese dedicate polonezilor si astia ii iubesc la maxim (40-1, Winged Hussars si Uprising). O astept cu infrigurare si pe-aia dedicata romanilor: Marasesti, Marasti si Oituz.

    S-ar putea sa fie pe gustul tau baietii de la Amon Amath 🙂

  • Însă uneori, aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări. Astfel de ore dramatice, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, într-o singură oră şi adesea într-o singură clipă, încerc să evoc aici. Le-am numit aşa deoarece, luminoase şi statornice ca aştrii, depăşesc în strălucire noaptea efemeră.“ (Stefan ZWEIG)

  • E drept, Zweig a spus-o mai frumos :))

  • Cand am vazut Gallipoli, m-am intrebat daca n-o sa mentionezi ca Sabaton au o piesa pe tema asta. :))

    Si sa-ti spun oare ca si Saxon au o piesa pe tema a ce descrii in ultimul paragraf inainte de PS?

  • Ahhh, mai era si King of Fools de la Edguy. Britanicii si nemtii gandesc la fel :))

    Lumea insa nu stia de piesa de la Alestorm cu Cartagena :))

  • Apropo de Gallipoli, daca aveti drum spre Canakkale, la Kabatepe, in apropiere, existaun muzeu 3D dedicat bataliei.E misto de vizitat, o sa aflati si povestea lui Seyit Cabuk remarcat pentru fapte eroice in batalia pentru Gallipoli. Asta asa, ca o sa-l tot vedeti prin Turcia cu un obiz in cârca…

  • Foarte bun pontul, merci 😉

  • Mareșalul Erich von Manstein a zis cam așa: dacă englezii ar fi fost prinși la Dunkerque în mai 1940, asta nu ar fi schimbat fundamental raportul de forțe. Germanii nu aveau cum să organizeze o invazie de pe mare a Insulelor Britanice, iar cei 340000 de oameni salvați nu mai erau în stare de prea multe. Și nici utilajele grele nu le mai aveau, au scăpat pe mare cu hainele de pe ei și o parte din ei cu puștile lor. Dar ar fi fost o lovitură de baros pentru moralul popoarelor britanice, le-ar fi demonstrat că germanii sunt în stare să radă un front de pe fața pământului fără să facă vreun efort… și atunci șefii politici ar fi fost obligați să încheie un armistițiu. Faptul că au fost salvați i-a încurajat să reziste, exact atunci când ar fi fost mai mare nevoie să fie forțați să renunțe.

  • Ahhh, nu ma refeream la Dunkirk, desi e discutabil si acolo care a fost impactul real al bataliei. La fel ca tine, si eu as miza mai mult pe cel psihologic. De altfel, daca e sa o luam asa, daca francezii nu dormeau pe ei, puteau sa le administreze nemtilor o lovitura cand astia inca invadau Polonia…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.