Trei chitare și un țambal – Muzici din 2019

Acum ceva vreme, tot promiteam să arunc pe masă un vraf de recenzii muzicale, idee pe care, din păcate, am uitat-o într-un taxi al cuvintelor. Din fericire, ideile fixe nu dispar niciodată…

La nici un an după falimentul titanului Gibson și în plin apogeu al serviciilor de streaming ai zice că muzica rock și genurile mai puțin titrate ale heavy metal-ului se îneacă în faliment. De fapt, judecând după avalanșa de materiale noi și experimentale și după revigorarea unor genuri mai vechi (power metal, de exemplu) aș zice că streaming-ul formează un public nou pentru trupe vechi. Un public care, ce să vezi, are și obiceiul de a da banii pe concerte.

De altfel, toate albumele prezentate mai jos pot fi cumpărate la un preț absolut modic de pe Google Music și Spotify (personal îl prefer pe primul, pentru că sunt moș și încă îmi e dor de WInamp). Să începem, deci…

Avantasia – Moonglow (2019)

Tobias Sammet e un băiat care, în ciuda carismei, a avut întotdeauna niște abilități vocale chestionable, mai ales la trupa lui de căpătâi, Edguy. Tot Tobias Sammet un băiat care e foarte posibil unul dintre cei mai mari compozitori de opere heavy metal ai ultimilor 40 de ani.

Din fericire, aveți noroc: Avantasia este exact genul ăla de proiect, adică o adunătură de soliști vocali de calibru (Candice Night, Hansi Kursch, Michael Kiske și mulți alții) și de instrumentiști la fel de buni (Mille Petrozza), adunătură unde Sammet nu trebuie să cânte prea mult. Moonglow, al optulea material Avantasia, este un album căruia trebuie să-i acorzi vreo 2-3 ascultări (inclusiv cover-ului ăluia după Maniac) până să îți intre pe sub piele, dar asta nu înseamnă că nu e un album excelent.

Nota: 8.7/10, pentru că, așa cum îi explicam unui prieten, aș cumpăra orice are numele lui Hansi Kursch pe el.
Cu ce să începeți
: piesa cu videoclip, adică Moonglow (dar merge și The Raven Child, cu Hansi)

Beast in Black – From Hell with Love (2019)

Beast in Black este o trupă finlandeză cu solist grec, desprinsă din Battle Beast (creativ, nu?). Oamenii abordează o combinație de power metal bombastic și muzică a anilor ’80, degenerând practic în ceva ce tinerii anilor ’80 ar fi numit „arena rock”. Primul lor album, Berserker (2017) s-a remarcat prin vocea fantastică a solistului (o voce când înaltă și efeminată, când guturală) și prin refrenele siropoase în falsetto, dar complet asumate. La momentul respectiv, am declarat Berserker drept cel mai bun album power metal al anului, fiind practic muzica anilor 2000, dar așa cum ar fi trebuit să sune în 2017.

Al doilea album Battle Beast, From Hell with Love, m-a speriat puțin, dat fiindcă prima piesă promovată, Sweet True Lies, suna de parcă Sandra scăpase în cutia cu instrumente a fostului ei soț. Din fericire, restul albumul e chiar bun, oscilând între siropul anilor ’80 și power metal-ul care i-a pus pe hartă, și conținând chiar și două cover-uri, după Motorhead și Robert Tepper. Ba avem și o baladă, Oceandeep, unde cu greu te prinzi că nu asculți o piesă Nightwish.

Per total, vă recomand să începeți cu albumul precedent și să lăsați From Hell with Love să vă prindă după – cu multă nostalgie și piese precum Heart of Steel, No Surrender, Unlimited Sin și Repentless. De altfel, puteți aplica aceeași tactică regresivă și pentru discografia fraților (și surorilor) de la Battle Beast.

Nota: 8.0/10 – pentru că primul album chiar a fost de 10.
Cu ce să începeți: cu albumul predecent sau cu Die By The Blade de pe ăsta.

Bucovina – Septentrion (2018)

Bucovina sunt genul de trupă de care foarte puțini rockeri români nu au auzit. Scoși din circuitul românesc și puși pe orbita internațională de genialul Dan Swano (care le-a produs niște materiale), Bucovina sunt un crucișător folk metal care nu se remarcă neapărat prin originalitate, cât printr-o execuție impecabilă. În plus, în ciuda motivelor populare locale, ieșenii au reușit să se țină departe de daci și alte psihoze naționaliste (spre deosebire de sucevenii de Odyssey, de exemplu), deci mai primesc un punct pentru verticalitate.

Septentrion este un album solid, construit pe aceeași bază de acorduri prelungi (a la Ensiferum), growling și coruri memorabile… doar că, spre deosebire de anteriorul Nestrămutat și de genialul Duh, nu reușește să strălucească cu adevărat prin nicio piesă. Din fericire, așa cum au demonstrat și la lansare, compozițiile de pe Septentrion vor suna excelent live, chiar dacă nu vor fi la fel de aplaudate pe Youtube.

Nota: 8.0/10 – le-aș fi dat șapte dacă erau finlandezi.
Cu ce să începeți:
Stele Călăuză

Disturbed – Evolution (2018)

Disturbed e o trupă al cărei parcurs de la nu metal la un metalcore combinat cu hard rock a uimit pe multă lume – în special pe puștii ca mine care au dat de ei pe la începutul liceului (în perioada Stupify) și au constatat că, pe măsură ce creșteau, și trupa creștea muzical alături de baza de fani.

Dacă albumul de revenire (după o pauză de câțiva ani) și anume Immortalized a fost ridicat în slăvi de critici, Evolution le-a părut multora dintre ei prea fad. După ce l-am ascultat, pot să-i contrazic liniștit: Evolution e un album într-adevăr lent, dar fantastic de personal. E un album mai liniștit, dar și unul cu destule momente “clasice” (Open Your Eyes, de exemplu). E un album care permite vocii lui David Draiman să strălucească.

Vă recomand varianta Deluxe, numai pentru interpretarea live a celebrului lor cover după The Sound of Silence, interpretare unde participă și… Miles Kennedy. Și dacă tot sunteți acolo, nu uitați că oamenii concertează la finalul lui iunie în România.

Nota: 8.5/10 – pentru că există metal pentru zbânțuială și metal pentru somn lin (iar ăsta e din categoria a doua).
Cu ce să începeți:
Balada despre lupta cu alcoolul, adică A Reason to Fight.

Slash feat. Myles Kennedy and The Conspirators – Living the Dream (2018)

Că veni vorba de Myles Kennedy, el și celebrul Slash (în a cărui trupă și este) au mai pus de un album la patru ani după excelentul Apocalyptic Love. Living the Dream are absolut tot ce ai fi așteptat de la un album de hard rock de la finalului anilor ’80 și începutul anilor ’90, inclusiv balade cu miros de naftalină precum Bent to Fly, în stil Bon Jovi.

Treaba asta e fantastică, dacă nu cumva te-ai născut la ceva vreme după sound-ul ăla de rock’n roll pe steroizi pe care l-au ținut în viață oameni ca Ritchie Kotzen. Altfel, dacă îți place ca metalul tău să nu fie îndoit cu rock’n roll, s-ar putea ca Living the Dream să prindă praf înainte de a-ți ajunge în playlist.

Nota: 7.5/10 – pentru că îmi place să fac pe moșălăul, dar nu chiar atât de mult.
Cu ce să începeți:
Driving Rain

Coheed & Cambria – The Unheavenly Creatures (2018)

Coheed and Cambria sunt un gust greu de dobândit, dar unul foarte plăcut, odată ce l-ai prins pe timpane. Trupa abordează un metal progresiv pe care versurile „tocilărești” și vocea subțire a lui Claudio Sanchez îl fac să sune cum sunau canadienii de la Rush pentru ascultătorii de Black Sabbath.

Unheanvely Creatures e albumul care revine la povestea extinsă care a ținut trupa în viață (albumul precedent mergea pe altă linie) și, în mod interesant, este albumul care pare cel mai influențat până acum de… Pink Floyd. Îmi place, dar nu știu dacă să vi-l recomand. De altfel, apropo de tocilăreală, numele complet al albumului este Vaxis – Act 1 – The Unheavenly Creatures.

Nota: 7.5/10 – pentru că fie e un album genial, fie ceva care vă va forța să dați pe gât o bere.
Cu ce să începeți: The Dark Sentencer

Live – Local 717 (2018)

Live a fost și este una din trupele mele de suflet, patru dintre albumele lor făcându-și mereu loc în playlist (Mental Jewelry, Throwing Copper, Secret Samadhi și The Distance to Here). De altfel, piesa The Dolphins Cry e una din primele piese pe care am scos o domnișoară la dans pe la finalul școlii generale, fără să știu că piesa are un substrat sexual (sigur că nu știam, adolescenții fiind în general de o inocență zdrobitoare).

Revenind însă din preistorie, Live au avut o poveste tumultoasă, trecând de la o trupă câștigătoare de Grammy-uri la mai multe trupe atunci când solistul Ed Kowalczyk s-a hotărăt să se lase pradă unei rătăciri propulsate de ego. Din fericire pentru mine, Ed s-a întors în Live acum aproape trei ani și au scos repede un EP excelent care să-mi amintească de copilărie.

De fapt, doar prima afirmație e adevărată. Ed s-a întors, dar Local 717 nu amintește nici măcar de Songs from Black River, un album dubios, dar plăcut al trupei. De fapt, Local 717 nu amintește nici măcar de conceptul de muzică. Cele câteva piese par niște încercări de studio pe care membrii Live le-au pus repede cap la cap, să poată pleca în turneu.

Nota: 4.0/10 – ia reveniți voi la toamnă cu ceva frumos
Cu ce să începeți: cu nimic din melanjul ăsta, mai bine ascultați piesele de pe Best Of-ul din 2004.

Architects – Holy Hell (2018)

Dacă acum zece ani, când scriam de zor recenzii pe la diverse site-uri, mi-ar fi zis cineva că o să ascult o trupă de metalcore și o să-mi placă, i-aș fi ținut o predică despre cum sunt rocker de mic și cum am ascultat multe tâmpenii, dar niciodată metalcore. Architects, care ne vor vizita la ArtMania în iulie, sunt o trupă britanică bine înfiptă în scena de metalcore și care a trecut recent prin trauma pierderii chitaristului și compozitorului principal, Tom Searle, la numai 28 de ani.

După genul ăsta de evenimente, te-ai aștepta ca o trupă să se cam destrame sau să stea puțin la rece până își regăsește suflul, mai ales că Architects tocmai lansaseră All Your Gods are Dead, un album foarte bine primit la care participase toată trupa. Dar nu, în cinstea celui plecat și a publicului, Architects au dat în 2018 Holy Hell, un album premiat de la lansare și probabil unul dintre cele mai bune produse de gen.

Pe lângă piesele cu dedicație clară (Doomsday, Death is Not Defeat sau Royal Beggars), Holy Hell e plin de tot felul de trucuri instrumentale venite clar din zona progressive și mathcore. La asta se adaugă flexibilitatea vocală a solistului, două lucruri care îi scot pe britanici din zona imitatorilor din Linkin Park și îi aruncă pe lista „trupelor de ascultat” în următorii ani.

Nota: 9.5/10 – E păcat să-i neglijați doar pentru că 70% din colegii lor de subgen par să știe doar două acorduri.
Cu ce să începeți: Doomsday, dar căutați și varianta la pian.

P.S: Aici aveam de gând să mă vait cum mai există încă 30 de albume pe care nu le-am recenzat, dar hai mai bine să vă povestesc despre cafeaua scoasă de cei de la Behemoth… sau despre fictiva lor mâncare pentru câini. Dacă nu vă place, poate ați vrea să aflați că viitorul joc din seria Doom va beneficia de un… cor heavy metal.

14 Comments

  • Okay, hai sa le luam pe rand.

    Muzichiile astea au probleme financiare pentru ca la fel are si publicul lor traditional. Altfel, eu personal prefer sa am ce imi place pe cat se poate in format fizic. Chestiile astea pot fi si semnate, stii…

    Listaaa! Oh, wow, aproape numai albume pe care le stiu si eu de data asta.

    Avantasia. Am voie sa spun ca Book of Shadows mi-a placut pana acum cel mai mult si in special bucata cu Mille? Hansi are o voce exceptionala, dar Mille face piesa aia sa traiasca cu adevarat. Lavender si The Raven Child sunt celelalte doua piese pe care le-as aculta iar.

    Beast in Black. YouTube mi i-au bagat in prea multe playlisturi automate si suna… siropos e prea putin spus!

    Bucovina. De acord. N-am ce critica in afara faptului ca lipseste ceva cu adevarat memorabil. Dar tot e peste celelalte albume din lista asta pentru mine. Ah, pentru cei interesati, e in intregime pe canalul oficial de YouTube, la fel ca albumul Avantasia.

    Disturbed. De acord ca ii pune in valoare vocea foarte bine. Si totusi… nu stiu, poate ca n-am avut niciodata dispozitia necesara, dar nu e suficient de animat pentru mine.

    Slash. A fost distractiv o vreme, dar parca nimic nou, parca suna totul la fel?

    Coheed and Cambria. M-am cam plictisit.

    Architects. Dupa ce m-a frecat toata lumea la cap cu albumul asta, m-am dus pe YouTube sa ascult vreo doua piese. Deloc rau, trebuie sa recunosc. Dar eu aud totusi destul de mult Linkin Park pe acolo.

    100% Satanica! Si nimic despre ILYAYD? Stiu ca mi-ai mai zis ca nu te impresioneaza muzica lor in general si sincer, si pe mine ma plictiseste aproape orice de black, dar albumul asta merita o sansa, serios.

  • Ma rog, publicul traditional al heavy metal-ului s-a restrans, dar fiindca muzica “suparata” e pentru multi “doar o faza” iar media clasica nu o promoveaza aproape deloc (la radio ma refer aici). Cei care asculta si inteleg mai mult raman cu ea pe termen lung, doar ca o trupa “pentru pusti” se poate astepta la o fereastra destul de scurta de faima. Deja ce zici tu (signed merchandise) e deja la urmatorul nivel, un nivel rezervat celor care chiar iubesc o anumita trupa si vor sa o sustina – oameni care erau destul de putini si inainte.

    Normal ca iti place piesa cu Mille :))
    Beast in Black mi-a placut tocmai pentru ca-mi amintea de siropul muzicii din liceu 🙂
    Incepe sa-mi placa publicarea pe canalele oficiale. Eu le ascult hi-def pe Google Play si uneori le cumpar si in mp3 de-acolo, dar doar dupa ce am dat 1-2 ascultari complete.

    Pana la Behemoth, cred ca m-a prins Rotting Christ, din discutia cu tine :))

  • De acord, nici eu n-am chestii semnate de la toate trupele pe care le-am vazut. De la unele trupe o valiza intreaga de lucruri semnate, de la altele nimic. Dupa cum imi plac si dupa cum imi permit…

    De-abia acum vad ca am scris Shadows in loc de Shallows, ah! Documentarele cu pisici sunt de vina! Serios, daca n-am auzit explicat de nspe ori cum se strecoara si ataca din umbra… Revenind, da, era de asteptat, normal ca imi place stilul din moment ce sunt moarta dupa Kreator.

    Da, e bine pentru “consumator” mai ales acum cand ies mereu pe piata atatea albume noi. Asculti, daca iti place cumperi, daca nu, pur si simplu mergi mai departe. Dar e si o anumita frustrare atunci cand vad cum rasar unele chestii mai vechi pe care mi-a luat poate si mai mult de un an sa le gasesc la vremea respectiva.

  • Beast in Black am vazut ca warm up la un concert Nightwish.
    Melodiile nu m-au impresionat, au fost ok, dar am fost dezamagit ca am vazut ca faceau play-back.

  • Foarte ciudat ce zici cu play-back-ul. Solistul tine inclusiv cursuri vocale si trupa se lauda cu modul in care suna live. E posibil sa se intample ce s-a mai intamplat si prin Ro (dar acum multi ani) la deschiderea unor trupe mari: cine canta inainte face playback pentru a nu deranja setup-ul. Nightwish sunt, spre uimirea mea, considerati in continuare un nume foarte mare si probabil ca nu avea sens sa rateze ocazia.

    Aici tipetele de pe Blind and Frozen suna foarte bine live: https://www.youtube.com/watch?v=LIKvTibj-ag

  • Nu neg deloc calitățile solistului – cand interactiona cu publicul, cand urla, imi dadeam seama de capabilitati.
    Nu stiu daca asta e explicatia, pentru ca intre intro-ul lor si Nightwish am mai asteptat aproape o ora pana sa schimbe setup-ul de pe scena.
    Oricum, nu regret ca i-am vazut.
    Offtopic: foarte utila functia de editare a comentarilor.

  • Atunci se pare ca a fost o decizie din partea lor… nasoala, de altfel. Sunt trupe care refuza sa urce pe scena daca nu e live 🙂

    Ma bucur ca cineva o foloseste 🙂

  • M-am gândit eu că nu poți să nu zici nimic de Architects. Dacă tot insiști, promit să le dau câteva ascultări,poate,poate. În Bucovina am ”intrat” prin albumul Sub Stele și n-am mai ieșit… Posed toată discografia oficială în format cd. Poate ne vedem la Artmania?

  • Da, ma gandesc si eu sa vin!

    Pana atunci, sigur ne vedem la Disturbed si in noiembrie la… POWERWOLF 😀 (Armaaaataaaa Strigooooi!)

  • Despre Disturbed Evolution: I-am descoperit pe YT la cateva zile dupa ce-a aparut. Pt ca la weekend de obicei sap pe internet, ceva de genul “ia sa vad ce-a (mai) facut X/Y” :). I l-am pus unui prieten care venise la mine sa mai ascultam/vedem ceva muzici (suntem foarte la fel: rock/hard-rock/metal) + o sticla-2 de vin. I-am aratat vreo 2 clipuri cu Disturbed nou, he was like “wow, mai lasa-i, mai ai cu ei?” 🙂

    In other (music) news, ai ascultat noul Queensryche? Au scos un album nou, ieri parca. Vechiul Queensryche mi-a placut ENORM, in special Operation Mindcrime si Empire. Nah, is de varsta aia. Ei bine, s-au intinerit baietii: au solist/chitarist tanar, vocea foarte aproape de a lui Tate si au un progressive metal destul de fain. Un album “Condition Human” in 2015 mi-a placut foarte mult. Iar acum iarasi, un fel de Queensryche modern cu ceva grunge/Seattle – dragut! Exemplu: “Blood of the Levant”.

  • Da, Disturbed sunt un exemplu foarte placut de evolutie muzicala!
    Mi-a placut si mie enorm Operation Mindcrime, dar nu mi-a mai dat prin cap sa vad ce canta dupa ce a plecat Geoff Tate (desi omul era profund nesuferit). Zici ca suna bine? Se pare ca si Iced Earth au scos materiale bune dupa a doua plecare a lui Barlow.

  • Ce bine incepe Blood of the Levant! Atat de… clasic! (power/progressive metal de pe vremea cand asta nu implica dragoni).

  • Felicitări Vlad , o să mă abonez și la tine , cîteva albume propuse de tine le-am ascultat și apreciat pe pagina mea de facebook ! Urmăresc cu atenție și în revista ,,SUnete” propunerile lor variate muzicale de albume noi , mereu am considerat că nu trebuie să fiu limitat unui anumit gen de rock si am făcut bine procedînd așa ! Succes și-ți doresc să ai cît mai mult timp liber pentru a descoperi și asculta albume !

  • Multumesc, multumesc si abia astept sa ne mai citim 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.