De când Linkin Park s-au reunit cu o domnișoară la voce, Internetul nu mai tace. Pe de o parte, pot înțelege interesul pentru o trupă care a influențat iremediabil adolescența moșilor ca mine. Pe de altă parte, nu pot înțelege de nicio culoare un concept pe care l-am tot văzut mestecat și remestecat online și anume cel de „fani toxici”. Practic, vorbim despre fanii care au ascultat trupa de la început, au plătit bilete și au cumpărat albume și care acum n-au chef de o nouă formulă…

Chiar și acum, după două săptămâni de dezbateri, dacă îndrăznește vreunul să spună public că noul Linkin Park nu sună bine e acuzat pe loc de misoginism, de faptul că nu e fan adevărat și că nu înțelege că trupele evoluează. Totul pentru că nu accepta o versiune diferită a unei trupe care, chiar și în momentul ei de glorie, a fost produsul unei epoci specifice – al intensei, dar tranzitoriei perioade NU Metal. Linkin Park a fost o trupă pe care fanul ăla „toxic” și mii de alții ca el au ajutat-o să se ridice din mulțimea de nume pe care și Spotify le-a uitat (Taproot, Crazy Town, Drowning Pool, Trapt etc). Desigur, putem argumenta că Linkin Park au fost cu un nivel peste formațiile menționate, dar la fel de bine putem argumenta că au fost cu unul sub altele care încă există și au succes de casă. Să ne întoarcem însă la problema toxicității…

În cazul nostru, problema nu este că nu ar exista deloc fani nasoi, pentru că sunt destui, doar că nu sunt ăia pe care-i consideră lumea toxici. De fapt, mai toate fenomenele de masă au fani periculoși și oameni care duc lucrurile prea departe, fie că sunt rapperi care se împușcă în stradă, metaliști care merg cu sabia la brâu sau fani Harry Potter care intră cu bagheta în piscină. Nu cred însă că aia care insistă ca lucrurile care le plac să nu fie pângărite de agende politice, lăcomie sau de artificii de marketing intră în aceeași categorie.

Despre producții celebre făcute zob de scriitorași îndrăgostiți de fantasma progresismului am mai vorbit. Și în cazul lor, când fanii decid să nu cumpere noile versiuni ale unor opere clasice, auzim același lucru: “fanii Tolkien sunt puriști, fanii Batman nu vor să vadă o negresă în rol de miliardar alb,  fanii X sunt nu știu cum”. Nu, boss, nu fanii sunt de vină că tu ești un impostor care speră ca progresismul să îl scape de incompetență. Fanii sunt supărați pentru că ai schimbat formula – o formulă care i-a ținut decenii în fața televizoarelor, cu revistele de benzi desenate în mână sau la calculator. De fapt, majoritatea producțiilor etichetate ca fiind “woke” nu sunt progresiste, ci sunt doar prost scrise, iar ăia care le dărâmă, fanii cei toxici, sunt de fapt unicul motiv pentru care francizele ălea încă există. Dar iar am deviat, deci să ne întoarcem puțin la tema inițială…

În zona muzicii, o zonă despre care scriu ceva mai des, lucrurile sunt mult mai serioase. În muzică, dincolo de casele de discuri, de promovare și de noroc, fanii sunt cei care îți permit să fii faimos și tot ei sunt cei care-ți trag covorașul de sub picioare. Poate de-asta și există atât de multe piese dedicate fanilor și publicului în muzica pop și rock. Pot să te urască toți criticii serioși, ca pe Insane Clown Posse, sau să fii una din cele mai parodiate trupe ale tuturor timpurilor, precum Nickleback, dacă ai fani. Dacă ai fani exiști și faci bani (iar trupele ăstea fac o groază de bani – Chad Kroeger are o valoare estimată de 80 de milioane de dolari). Cu oameni care să te iubească pentru ce ești și ce creezi, poți să dispari complet din spațiul public după un singur hit, precum Grateful Dead, dar să ții turnee cu casa închisă timp de 30 de ani.

Pe de altă parte, nu prea există trupe sau muzicieni care să-și fi pierdut fanii și să supraviețuiască doar din dragostea membrilor lor pentru muzică. În general, treaba asta se întâmplă când unul dintre membri sau muzicianul principal face ceva oribil (Lostprophets, R.Kelly, The Mamas and the Papas), prostesc (John Schaffer de la Iced Earth) sau zice tâmpenii în mod repetat (Ted Nugent, Cee Lo Green și mulți alții). Fanii dispar însă și când trupele își pierd unul sau mai mulți membri esențiali, fie prin desprindere de trupă, fie prin dispariția lor vremelnică (precum Chester de la Linkin Park). De fapt, ăsta e principalul motiv pentru care majoritatea trupelor ajung să iasă din vizorul publicului care le-a creat. Tot ăsta e motivul pentru care mai toate trupele mari au refuzat să continue fără ceea ce PUBLICUL considera a fi parte integrantă din ele.

Deși au făcut turnee cu diverși alți soliști (Paul Rodgers, Adam Lambert), Queen nu a mai compus niciodată muzică fără Freddie și nici nu a încercat să “meargă mai departe”. La fel, Dave Grohl a preferat să se reinventeze, în loc să se lupte pentru numele Nirvana. Creedence Clearwater Revival nu au mai avut niciun hit fără Fogerty, Smokie fără Norman, iar Sepultura au ajuns o trupă de rangul trei după plecarea lui Cavalera. Alte trupe au rămas cu zero membri originali (Yes, Quiet Riot, Ratt) și cu tot atâția fani. Exemple și mai bune avem din epoca grunge, cu trupe precum Stone Temple Pilots și Alice in Chains. De fapt, ultimii ar trebui să fie un avertisment și pentru Linkin Park. În cazul Alice în Chains, Jerry Cantrell a fost mereu principalul compozitor, instrumentist și co-solist al trupei, și totuși, după moartea lui Layne Staeley, trupa a dispărut de pe radar. Layne nu era esențial pentru producția de material nou, cum nici Chester nu îi era vital lui Mike Shinoda, dar omul devenise atât de puternic asociat cu ideea de Alice in Chains, încât a fost imposibil de înlocuit. Fanii nu l-au vrut niciodată pe Wilhelm De Vall în trupă și asta mai ales pentru că pe noul solist îl cheamă de fapt William Duvall, dar nimănui nu-i pasă.

Desigur, știu că există și excepții (Van Halen, AC/DC, Genesis, Arch Enemy), dar în 90% din cazuri, fanii decid cine este esențial unei trupe și care e imaginea pe care și-o doresc și pentru care vor să plătească. Admit că îmi place să-l văd pe Mike Shinoda cântând iar cu poftă pe scenă, că The Emptiness Machine e o compoziție bună și că noua solistă are potențial sau că cel puțin avea, când cânta cu Dead Sara.  Totuși, fanii și doar ei au dreptul să decidă dacă au sau nu chef să promoveze o trupă de care era legată iremediabil imaginea lui Chester. Înțeleg cumva ideea unui turneu numit “From Zero”, dar trupa de acum nu mai are mai nimic în comun cu cea din 2000 (nici măcar pe Rob Bourdon, membru original). Revenind la ideea de mai sus, “formula” a fost schimbată complet, ca cea a unui produs reapărut pe piață după o perioadă de absență. Oricât s-ar agita clubul comentatorilor woke, nimeni nu are dreptul să spună că ăsta e Linkin Park, nici măcar Mike Shinoda, doar pentru că acum în componență există și o femeie. Nu sugerez că ar fi trebuit să se agațe de trecut, precum Limp Bizkit sau să roage familia lui Chester să-i ierte (apropo, fi-su pare a fi un tembel, dar maică-sa e posibil să aibă dreptate), dar ar fi fost tare mișto dacă schimbau măcar puțin numele trupei.

Vedeți voi, fanii nu se îndrăgostesc de un solist, de un instrumentist sau de un sound, la fel cum nu se îndrăgostesc de un singur actor care îl joacă pe Batman. Ei se îndrăgostesc de o idee, de o reprezentare abstractă care le evocă ceva, de la nostalgie la speranță. Asta e celebra “formulă”: un set de reprezentări colective care stau pe mai mulți piloni, de la tipuri de comportament, la momente și povești. Reprezentările sunt legate mai puțin de albume sau de genuri muzicale, cât sunt legate de epoci și personalități puternice (Jim Morrison și The Doors sunt un exemplu excelent). Mai mult, ele aparțin unor comunități, comunități care acum sunt formate din corporatiști de peste 35 de ani care n-au uitat încă liceul în care urlau Numb cu amicii pe la petreceri.

Dacă Chester era încă în viață, probabil că aceiași corporatiști ar fi plătit pentru nostalgie, pentru sincopele melodice specifice genului, pentru rap-ul lui Mike și, în primul rând, pentru strigătul lui Chester, un om pe care-l credeai când îți spunea că suferă. Culmea, Chester nici nu a fost primul solist al trupei, dar a fost singurul care a reușit să o împingă înainte. Linkin Park au fost pentru mulți un “gateway drug”, o cale către muzici mai bune, motiv pentru care se și scufundaseră în irelevanță după Minutes to Midnight, cam de când începuseră să sune a U2 de pe Temu (din cauza lui Rick Rubin, se pare). De altfel, când trăia, Chester Bennington se plângea des de faptul că fanii nu îi urmaseră deloc în noua schimbare de direcție. Asta deși trupe din aceeași epocă au continuat să aibă succes și după moartea NU Metal (Korn, Slipknot, Disturbed).

Desigur, sunt trupe care și-au schimbat stilul și au supraviețuit (Bring Me The Horizon, AFI, In Flames, Depeche Mode) sau chiar au crescut vizibil (Pantera, Beastie Boys), lucru valabil și pentru cele despre care se spune că s-au “vândut”, precum Metallica. Linkin Park era cumva în altă situație: deși succesul ultimelor albume fusese modest, trupa continua totuși să vândă stadioane. De ce? Pentru că fanii erau dispuși să plătească pentru nostalgie și pentru ideea de Linkin Park în formula cunoscută. Știm asta, pentru că uite-i pe aceeiași oameni plătind pentru Oasis, o trupă care n-ar fi putut exista decât în contextul Cool Britannia și a cărei formulă a fost “doi frați care se urăsc și patru acorduri care sună bine în progresie” (ok, am fost răuț).

Ca să nu o mai lungesc, aș spune că e imposibil ca oamenii care țin în viață un fenomen să fie toxici pentru fenomenul pe care l-au creat. Fanii sunt fani tocmai pentru că iubesc o idee, iar faptul că tu, artistul, nu înțelegi că ideea aia nu-ți mai aparține, e problema ta, nu a fanilor. Dacă servești supă într-un restaurant și clienții îți spun că nu seamănă cu ce ai promis, ce faci, ca bucătar? Îi înjuri pe toți pentru că nu-ți înțeleg viziunea?

Nu vreau să dau verdicte clare în cazul Linkin Park și poate că, cine știe, generația Z va redescoperi trupa pe care săream noi prin liceu. Ce au scos până acum nu sună rău, iar Emily pare să se acomodeze în rol. Istoria însă ne spune că vor mai lansa maxim două albume și trei turnee aniversare și că generația mea îi va privi ca pe un cover band. Dacă nu va fi așa, iar Mike reușește din nou să se reinventeze, voi fi foarte bucuros să admit că m-am înșelat.