Conu’ Leonida față cu privilegiul

Stau în general departe de dezbaterile legate de intoleranță, pentru simplul motiv că mulți dintre care le inițiază au o caracteristică ușor neplăcută: sunt limitați.

Afirmația din paragraful anterior s-ar putea să fie dură, dar ea nu mă menajează: sunt pe cale să încep o discuție despre intoleranță. Într-o țară unde câteva voci urlă că trebuie să integrăm pe toată lumea, dar trei milioane de nebuni vor să apere albii creștini și căsătoriți între ei, avem nevoie și de puțină corectitudine politică. Deși reprezentanții ultimului fenomen sunt în mare parte debusolați și concentrați pe a-și striga fricile pe Facebook, nu mi se pare că am ajuns în punctul în care militanții pentru drepturi LBGTQ, feministele și activiștii pro-integrare să ne deranjeze. Din contră, prea puțini dintre ei au o capacitate reală de acțiune.

Sigur, mai dai de o iubită de fost-deputat care vrea să salveze crabi și-și pune poze „anti-misoginism” prin tabloide, dar asta nu e nimic. Mai auzi de cazuri de profesori universitari care-și jignesc studentele de altă religie, dar încă n-a venit nimeni cu ideea de a elimina pronumele personale din vocabular. Vrem nu vrem, o bună parte din bătălia pentru “toleranță” din România se duce online, între oameni care vor să ne convingă că nu e niciodată „vina celor puțini” și oameni care sunt siguri că normalitatea e un concept bătut în cuie. Din nefericire, atunci când e cazul, foarte puține grupuri duc bătălia la nivel legislativ sau în instanță, cu excepția celor de-a dreptul delirante (că tot vorbeam de cele trei milioane).

Prin urmare, nu ai avea de ce să fii foarte deranjat de corectitudinea politică, dincolo de spațiul virtual. În București, Timișoara sau Cluj te-ar putea irita anumite mesaje publice, dar cum pui piciorul într-un orășel de provincie mai puțin titrat, îți ajung repede pe la urechi vechile teorii despre „țigani, muieri și homosexuali”. Balanța e încă dezechilibrată, dincolo de mediul corporatist sau universitar. Există însă un termen care mă scoate din sărite și care a pătruns recent și în vocabularul unor ultratoleranți locali. Termenul ăsta este „privilegiu”.

Mai cunoscută pentru unii dintr-un episod South Park, ideea de a-ți recunoaște sau conștientiza privilegiile e o tâmpenie sinistră. O tâmpenie care pleacă de la ideea că ar trebui să conștientizezi sau să te simți vinovat pentru o serie de factori absolut aleatorii, de la biologie, geografie și politică regională la simplu noroc. Genul ăsta de factori te-ar fi făcut cumva să fii mai bun decât alții, deci să discriminezi implicit. Înainte însă de a dezbate modul pervers și abrutizant în care e folosit termenul astăzi (în special de categoria poreclită SJW – Social Justice Warriors), ar fi bine să trecem puțin prin istoricul lui.

Ideea de „privilegiu” ca principiu al inegalității sociale există de mai bine de un secol. În primă fază, el și-a justificat pe deplin prezența în discursul public. Când aveai populații de culoare care nu puteau vota și nu aveau din start acces la anumite joburi, rezervate albilor, atunci puteai vorbi despre o populație dezavantajată și despre o altă populație, privilegiată. Când ți se refuza complet accesul într-un spațiu public pe motiv că erai femeie, atunci vorbeai despre un privilegiu de gen. Desigur, o parte din diferențele ăstea există și acum în anumite țări, așa cum există și oameni care se luptă cu ele. Dar nu despre asta vorbim când cineva pomenește cuvântul “privilegiu”, nu-i așa?

Nu, mai nou, ești privilegiat dacă te-ai născut alb. Ești privilegiat dacă nu te-ai născut într-o zonă de război. Ești privilegiat dacă ai tăi au ales o religie sau un partid sau dacă au avut tupeul să pună niște bani deoparte. Ești privilegiat dacă ai avut o copilărie decentă și ai avut ce mânca în fiecare zi. Ești privilegiat dacă ai avut mereu dreptul la liberă exprimare. Ești privilegiat pentru că cineva a decis să te angajeze după facultate. Ești avantajat pentru că ai avut noroc. Ce mai, dacă viața ta n-a fost un șir imens de suferințe, te lăfăi în privilegii!

(Sursa: Wuomo)

Acum, avem și noi dreptul și privilegiul să ne întrebăm: cum naiba am ajuns să deformăm în halul ăsta un cuvânt? Cum am ajuns să confundăm privilegiile, fie ele materiale sau imateriale, cu drepturile de bază, cu simpla întâmplare sau rezultatul unei munci? Prin 2014, un student de la Princenton (Tal Fortgang, citiți despre el pe Wiki) a scris un articol pe tema asta. Departe de a spune ceva cu adevărat nou sau de a fi foarte bine documentat, articolul respectiv a fost unul dintre principalii responsabili pentru ieșirea termenului privilegiu din campusul universitar și intrarea lui în discursul public.

Unii au interpretat articolul lui Fortgang ca pe un fel de „Eu sunt mai bun decât voi, bă, săracilor”, pe când alții l-au văzut ca pe ce era de fapt. Un strigăt al unui student de anul I, ușor confuz și cu poftă de dezbatere, dar sufocat de omuleți fricoși și limitați a căror unică strategie conversațională era să spună altora ce NU pot să facă. Un strigăt al unui individ care a îndrăznit să aibă o părere (mai mult sau mai puțin argumentată sau îndreptățită), într-un mediu care se lăuda cu încurajarea opiniei. Și, pe lângă micile inadvertențe care au stârnit furia academicienilor de canapea, Tal avea în bună parte dreptate: nu ai de ce să-ți ceri scuze pentru hazard!

Nu poți trece în categoria privilegii niște lucruri pe care trebuie să ți le asigure un stat funcțional și niște părinți normali. Nu contribui cu nimic la progresul umanității. Reducerea inegalității sociale e o prioritate pentru mai toată lumea, dar nu pot să mă simt vinovat pentru copiii instuționalizați sau emigranții de altă religie, care ar fi chipurile dezvantajați în România. Deși lucrurile nu funcționează așa cum trebuie, toți au primit, legal, șansa la un nou început. De ce aș fi eu privilegiat pentru că alte state s-au prăbușit sau pentru că nu-și pot hrăni cetățenii? Da, sărăcia e o boală socială, una care poate afecta inclusiv IQ-ul celor prinși în capcană. Da, o țară poate rămâne săracă datorită geografiei, factorilor religioși și corupției. Sunt lucruri cunoscute, dar nu poți arunca o țară ca România în oala privilegiului, numai pe baza lor.

Am văzut oameni care au senzația că inclusiv noi, românii, ar trebui să ne simțim vinovați pentru evenimente precum pactul Sykes-Picot sau pentru colonizarea Africii. Serios, cineva chiar a scris așa ceva în spațiul virtual. Pe lângă faptul că în perioadele respective eram la fel de oprimați ca multe dintre țările afectate, nu văd ce legătură ar trebui să aibă un om născut în 1987 cu un pact din 1916. Să nu mai vorbim despre faptul că, în momentul în care spui că toate problemele din Orientul Mijlociu se datorează unei împărțiri de acum un secol, ai grave probleme de înțelegere a istoriei, geografiei și sociologiei. Nu imperialismul britanic, francez sau american motivează astăzi sute de mii de oameni să se omoare între ei.

Revin însă la o afirmație anterioară. Să-i spui unui român că este privilegiat e o tâmpenie. Știu că rasismul încă ne bântuie, însă situațiile datorate lui sunt concrete și țin de nesimtire, nu de privilegii. Restul de situații închipuite de călăii online sunt pur și simplu fictive. Am prins mai toți pastila amară a comunismului sau urmările ei. Am avut privilegiul de a sta în chirie în apartamente mici și de a nu putea economisi nimic din primele salarii. Avem privilegiul de a fi conduși de o gramadă de analfabeți, de decenii. Unii dintre noi am avut și privilegiul de a ne fi salvată viață de un sistem medical subfinanțat, dar în care încă activează oameni talentați și dedicați. Ce mai, mii de avantaje!

Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine nu e din start privilegiat. Dacă vorbim despre România, el fie te-a depășit prin educație, muncă sau noroc, fie a avut mult mai puține scrupule și a mers pe calea furtului. În primele cazuri, e vina ta că nu ai lucrat mai mult, în cel de-al doilea e vina noastră că l-am lăsat. Privilegiul nu a avut nicio treabă cu asta. Nu e ca și când ai putea să refuzi să fii fiul sau fiica părinților tăi. Nu e ca și când ar trebui să nu tinzi la mai mult, doar pentru a nu-i supăra pe alții. Faptul că mulți nu pot, sunt incapabili sau nu vor să-și depășească condiția nu are de ce să îi oblige pe cei care o fac.

Majoritatea celor „privilegiați” nu își conștientizează statutul și nu folosesc asta în scop personal. Prin urmare, nu văd ce avantaje nemeritate ar putea primi, chiar dacă, prin absurd, ar fi avut „privilegiul” de a nu se naște într-o zonă săracă, izolată sau totalitară. Nu suntem și nu ne naștem egali, iar jobul unui stat funcțional ar trebui să fie asigurarea unor șanse egale de ascensiune. Dacă asta nu se întâmplă, facem ce am făcut și în ultimii 220 000 de ani de istorie umană: ne descurcăm.

P.S: Un leac foarte bun pentru puștanii care n-au avut încă primul job, dar consideră că e momentul să aibă prima opinie, ar fi să le dați dreptate. Sau, în cuvintele celui pe care l-am parafrazat în titlu: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! 

27 COMMENTS

  • Dacă i-ar fi întrebat cineva pe rednecii trumpălăi cum e cu White Privilege, ei ar fi zis cam aşa: albul criminal de la Charleston a fost scos de gabori la fast-food. Cu vestă antiglonţ, să nu-l împuşte rudele victimelor. Amerindienii cu Dakota Pipeline au fost lăsaţi în pace deşi au oprit un proiect federal. În schimb, când a fost vorba de negri, s-a tras cu mitraliera în stradă 😉

  • Totuasi, acel “racial privilege” e deja alta mancare de peste. Cand ai ciocniri cu politia in strada, e clar ca exista si o problema care nu tine de “checking your privilege”.

  • Anul trecut, un redactor de la Vice e pus să comenteze ”cum s-a schimbat lumea în 25 de ani”. Adică 1991-2016. Fiindcă tocmai apăruse cartea lui Johan Norberg, care argumenta că ultimii 25 de ani fuseseră, după toți indicatorii (speranță de viață, epidemii, foamete, alfabetizare, salarii etc) cei mai buni de când s-a coborât omul din copac.

    Tipul povestește așa: în 1991 s-au întâmplat 3 lucruri. A început să lucreze, ca reporter, și-a făcut credit și a cumpărat apartament, și, în efervescența de după căderea Zidului, s-a cuplat cu o rusoaică, manechin din Moscova. După unul din primele anunțuri matrimoniale de pe Internet, că atunci în 1991 apăruse WWW.

    Și părerea lui despre schimbarea lucrurilor era cam așa: știți cât costă în zilele noastre un apartament în aceeași clădire în care a cumpărat el cu 140 000 de lire?

    .
    .
    .

    2,5 milioane de lire.

    În 1991 un simplu reporterache putea face, cu ceva sacrificii, un credit pentru 140 000 de lire. În zilele noastre, a cumpăra același apartament e ca și cum ai spune că zbori pe Lună. Există 3 categorii sociale care își permit asta: oligarhii ruși, șeicii arabi și est-europenii (polonezi, români și bulgari). Ultimii, fiindcă vând proprietăți la ei în țară, se creditează, se împrumută de la părinți, bunici, unchi și veri, și mănâncă iaurt cu pâine până strâng diferența.

    Săracii au împins costul vieții la un nivel pe care bogații nu și-l mai permit.

    Zicea el: ”uitați-vă la poza mea care apare în antet. Vă dați seama că, pentru că aveam un apartament și o leafă de reporter, un manechin a venit la mine de la 2500 km cu avionul? Asta nu înseamnă că eram atractiv prin ceva, ci că viața în Moscova în 1991 era mizeria mizeriei, dacă ea a făcut un astfel de compromis.”

    Un om mai bogat sau mai bine văzut decât tine e din start privilegiat. Dar nu pentru averea ca atare. De fapt, e posibil să pui alături doi tipi la fel de avuți, ca în bancul cu vila doctorului și cea a țiganului. Dar unul din ei e doctor… și dintr-o dată polițiștii îi dau mai puține amenzi, iar judecătorii îl condamnă cu suspendare.

    Sau rusoaica își imaginează că e altceva să stai cu un doctor occidental, față de a lua 150 USD pe oră ca escortă de la un rus de-al ei. Cam așa cum a zis o divă româncă atunci când a vrut să aibă emisiune la Antenă.

  • Ai uitat sa subliniezi esentialul, scris in primul paragraf: omul ala este acum redactor la Vice :))

    Altfel, din nou, vorbim despre privilegii sociale: Nu e ca si cand ai putea sa refuzi sau ca si cand depind de tine!

  • Johan Norberg a fost întrebat dacă inegalitățile sociale nu sunt păguboase, și astfel nu pică argumentul lui cu cea mai bună perioadă de la coborârea omului din copac.

    Și el a răspuns așa: ”chiar dacă te-ai compara cu Bill Gates, ai realiza că nu e o chestie cu totul și cu totul extraordinară să ai MacBook Air sau iPhone 7 – probabil și el are unul la fel. Dar, cu 4-5 generații în urmă, diferențele de avere sau statut social erau chestiuni de viață și de moarte. Lucru despre care unul sfârtecat de o explozie pe Frontul de Vest sau ros până la moarte de TBC sau holeră putea depune mărturie.”

  • Problema nu este atat de mare in privinta “privilegiilor”. Problema cu adevarat grava este cand sociatatea se inverseaza total si majoritatea este subjugata de o minoritate. Du-te azi la Holywood si spune ca esti crestin, iar daca mai esti si alb, nu mai ai nicio sansa. Unde sunt aici privilegiile tale?
    Vezi in Suedia cum arabii se urca ca maimutele intr-un pom de Craciun si il vandalizeaza intr-un centru comercial, toata lumea tace pentru ca au fost “jigniti” in religia lor de sarbatoarea Craciunului. Vedem marsurile LGBT in care ei isi arata cururile pe strada. Pai fa-o nene in dormitor ca nici eu nu-ti pun bastonul in farfuria ta la McDonalds si-ti spun pofta buna.
    De ce sunt eu sau copiii mei privilegiat sa-ti vad tie organele? Ca daca ar fi sa aleg, poate as alege splina sau ficatul, frumos ornamentat pe o tava si trimis par-avion la un trib de canibali.
    Daca imi doresc sa vad nudisti ma duc pe plaja special amenajata, ce Dumnezeu.
    Inteleg ca normalitatea inseamna acceptarea, insa nu inseamna si incurajarea sau promovarea celor diferiti, ca ideal de viata in societate. Nu vreau sa ajung sa-mi cumpar pistol ca sa ma apar in cazul in care vine fii-miu cu un Dorel in casa si intra boul peste mine sa mi-o traga noaptea, ca a gresit camera. Ca asta invata cel mic, ca e normala o familie cu doi tati si copii ii face o matusa cu un arab la intrarea in moscheia din bd. Expozitiei.
    Oare suntem sanatosi la cap?

  • Salut. Daca asta e krossfire pe care il citeam prin 2007 atunci ma bucur de revedere 🙂 glad to see you’re still around

    Despre PC, SJWs si white privilege…ii studiez pe copiii astia de cativa ani si aproape ca am luat-o razna citind ce fac prin campusurile universitare, aceste adevarate lagare comuniste de indoctrinare din SUA.

    Cred ca cea mai buna metoda de a scapa de ei este sa nu ii luam in serios. Trebuie luati la misto cu orice ocazie si niciodata nu trebuie sa intri intr-o discutie cu ei. Trebuiesa vorbesti despre doctrina lor ca despre o tampenie gigantica sau, in cel mai bun caz, o boala mintala. Orice argument aduci, oricat de bine documentat, le confera legitimitate. Pentru ca serios vorbesti doar cu oameni seriosi. Batjocura e singura cale de a-i opri.

    Bine, nu cred ca va prinde “religia” asta noua in Romania, o tara care are cicatrici adanci lasate de comunism, iar PC-ul nu e altceva decat comunism. Americanii nu isi dau seama de asta, deoarece pentru ei “comunismul e cand Rocky s-a batut cu Ivan Drago” (Christina P)

  • Nautilus: Pai da, inegalitatea (sau “inechitatea”) sociala s-a redus in ultimii ani, chiar si fara sa o constientizam.

    Razvan: N-as exagera in cazul minoritatilor sexuale, dar iti dau dreptate cu protejarea excesiva si avantajarea minoritatilor in anumite societati. E complet anormal sa dai “extra drepturi” unor minoritati care ar trebui sa se bucure ca au ajuns intr-o tara si ca au fost acceptate in ea. In cazul paradelor gay, sunt anumite tari care nu mai au de ce sa le sustina: si-au dobandit mai toate drepturile, prin urmare paradele nu prea mai au sens.

    Ahdee: Merci si da, blogul are vreo 11 ani 🙂 (Desi il folosesc mai mult pe post de coltisor online, decat ca un blog de promovare a propriei persoane – cred ca Vlad e mai cunoscut decat Krossfire, cel putin in mediile profesionale).

    Abuzurile corectitudinii politice au aparut intr-adevar in societatile mai avansate, cu predilectie in cele unde au existat in trecut probleme rasiale (de la SUA si segregarea ei, la Belgia si celebrul ei “holocaust nedeclarat”).

  • (Disclaimer: Cu vreo 20 de ani în urmă, adică pe vremea când murise Prinţesa Diana, se spunea că accidentul ei e dovada supremă a globalizării.)

    Ştiţi cum funcţionează privilegiile LGBT în lumea globalizată a albilor creştini?

    Familia formată din doi bărbaţi -adică golanul drogangiu puşcăriaş Sişu Tudor şi golanul şmecher Puya Dragoş- lansează un manifest prin care se proclamă credincioşi, patrioţi, familişti şi tradiţionali.

    Publicul lor -adică bagabonţii cu Ursuleţul din spatele blocurilor- nu i-a crezut, căci derbedeul îşi schimbă tricoul, dar năravul ba.

    Sorosiştii tefelişti şi homălăi de la Form Space din Cluj i-au crezut, aşa încât le-au anulat concertul pe care urmau să îl ţină acolo pe 7 decembrie şi au înapoiat publicului banii plătiţi pe bilete.

  • Aparent, ultimul album La Familia e o “lectie de morala”, dupa cum spunea cineva pe o retea de socializare :))

  • Să zicem că ai fi automobilist. Și că, așa cum e obiceiul pământului de la domnii fanarioți încoace, ai trecut prin toate celea. Starea drumurilor ca la Moruzi-vodă, poluarea ca la Ciuma lui Caragea, hoția ca la Șuțu-vodă, poliția rutieră ca la ciocoii vechi și noi.

    Dintr-o dată afli că tocmai 4tuning a făcut un mare rimjob Poliției Rutiere, de i-a adus până la orgasm. Începe delicat, cu vârful limbii, și pe la mijloc se încălzește bine de tot acțiunea. Cam așa cum începea Adrian Păunescu, înainte să-i dea lacrimile când îi scria Tovarășului.

    Cum s-ar fi zis pe vremea Ciocoilor vechi și noi, să dea Dumnezeu să îi calce un echipaj de Capete-de-cretă pe Sișu și Puya și să se curenteze în cur redactorul de la 4tuning cu un vibrator defect! 😀

  • Cred ca niciunul nu e prea relevant pentru lumea moderna, sincer 🙂 (4tuning nu cred ca am citit vreodata, dar Politia Romana din 2017 nu e Politia Romana din 2000, iar romanii chiar nu stiu sa conduca – asta nu-i face pe politisti sfinti, dar ar trebui ridicate vreo 100 de carnete pe zi pana sa ne civilizam putin).

  • Cam așa zicea cuplul netradiționalist Puya și Sișu: familia din 2017 nu mai e aceeași ca în 2000! 😛

  • La Familia din 2017 :))

  • Cu vreo 60 de ani în urmă se năștea din Mama Rusie și Tata Hrușciov unu’, Piotr Valentinovici Turcin. Care a crescut într-un an cât alții în 7 și a ajuns un mare zoolog. Dar nu și zoofil, că asta era împotriva moralei socializde.

    Zoologul nostru a migrat ca un arab în SUA în 1977, unde și-a zis Peter V. Turchin și petrecut 40 de ani din carieră dormind cu nasul pe birou. Până când a venit un telefon de la Moscova și i-a dat deșteptarea.

    Cum s-a deșteptat, a luat poziția de drepți și a glăsuit așa: de vină pentru instabilitatea socială e fabricarea pe bandă rulantă a absolvenților cu pregătire tehnică superioară, gulere albe. Ingineri, medici, economiști, viitori angajați care nu mai vor să ducă viața oarecum limitată a generației părinților. Sunt interesați de joburi de birou bine plătite, de credit, de consum, de ultimele gadgeturi tehnice, și nu le mai convine structura foarte ierarhizată, conservatoare, în care se promovează greu și la vârste înaintate. Vor să fie manageri bine plătiți mai repede decât își permit.

    Ceea ce e destul de comic, fiindcă spune aproape cuvânt cu cuvânt același lucru ca alde Putin și Ernu 😀

  • Ultimul paragraf din articol spune multe despre cum gandesc si reactioneaza tinerii din ziua de azi. Cum spunea cineva “Prea multa democratie strica”. E un subiect foarte complex ce merita analizat in detaliu.

  • Nautilus: Ce productiv a fost omul tau la capitolul “materiale academice”.

    Alexandru: Nu cred ca democratia e de vina, ci tot lipsa de educatie. E ca si cand ai da un tanc pe mana unui pusti. La un moment dat o sa se raneasca si o sa-i raneasca si pe cei din jur.

  • Proverbul favorit al sclavilor mizerabilului sistem capitalist neo-marxist soroșist homosexual etc etc zice cam așa: age is just a number. Și dă ca exemple culturiști, acrobați, actori porno, judoka sau alpiniști de vârsta pensiei.

    Ceea ce îi irită ca urticaria pe de-alde Turchin sau Ernu. Sau pe spectatorii Antenelor.

    Treaba e cam așa: vârsta e un număr, dar numai când e vorba de mușchi, articulații, inimă sau reflexe. Astea depind de capacitatea de regenerare a organismului. Care se reduce cu vârsta, dar nu dispare niciodată. Și atunci se pot dezvolta prin antrenamente. Lungi, plicticoase, chinuitoare.

    Dar, cum ar zice Donald Trump când e pus față în față cu Melania, mușchiul e una, chestiunile de natură socială sunt altceva.

    Sclavii mizerabilului sistem Roșu Montanist neo-marxist soroșist Colectivist sunt făcuți să înțeleagă asta. Eventual cu pumnul sau bâta. Să înțeleagă că atunci când PSD spune ”persoanele vârstnice”, nu e vorba de ”un fel de” tineri care, întâmplător, au niște riduri. Ci de ceva cu totul și cu totul diferit. Ceva care are azi prioritate în fața justiției, imunitate în fața polițiștilor, bunăvoință din partea presei și trollilor.

    Cicatricile adânci lăsate de comunism dor. Dar mai trebuie precizat: dor fiindcă nu sunt umplute, plombate cu altceva.

    Pe partizanii relațiilor sociale și familiale tradiționale îi dor cel mai rău. Ei își spuneau cândva ”comuniști”. În alte împrejurări ”religioși”, iar în altele ”daci”, ”oameni de bine”, ”fără violență”, ”o sută de lei”.

    În spatele tuturor mofturilor stătea ideea împărțirii drastice pe clase.

    Oficial, legal, nu există bariere de clasă. Nici măcar pe vremea Regatului nu aveau caracter oficial.

    Dar totuși e mai bine să scrii în CV ”hobby: literatura” față de ”hobby: BDSM”. Sau e mai bine să spui că ești religios și mergi regulat la biserică. Așa cum era mai bine în anii 1990 să ai ”sub 45 de ani” dacă voiai să te angajezi. Așa cum anunțurile din ziare spuneau: ”exclus romi”. Așa cum, când s-a întors roata după 2005, se spune ”meseriaș adevărat, serios”, unuia care e ”în vârstă” sau ”a lucrat în industria lui Ceaușescu”. Răzbunarea pentru anii 1990.

  • Contraexemplu: prostia pe care a făcut-o reporterașul cu rusoaica o poate face numai unul cu obrazul gros ca anvelopa de combină. E singura categorie pe care n-ar scoate-o din sărite faptul că ea e tot timpul rece. imobilă în pat ca o piatră și îl tratează de sus, ca o prințesă: ”ce, am ajuns eu, de familie, manechin și absolventă de Lomonosov, să mă vând unui caraghios pentru că are o leafă? 😀 ”

  • Cicatricele adânci lăsate de comunism dor. Dar mai trebuie precizat: dor fiindcă nu sunt umplute, plombate cu altceva – Cred ca prin asta ai cam rezumat perfect ruptura dintre “clasele” noastre, desi, vorba ta, n-as spune tocmai ca vorbim despre niste clase sociale in adevaratul sens al cuvantului. Sunt mai degraba niste caste.

  • Autocritica, tovarasi! Aceste noi state soviete care mai au nitel si-or descoperi sapunul.

  • Eu nu am inteles foarte bine articolul, iar comentariile m-au confuzat si mai tare. Este, probabil, din cauza ca eu personal mereu m-am considerat realmente privilegiat, inca de cand eram mic, din cauza ca mama si tata mereu mi-au zis ca asa trebuie sa ma consider, plus a mai fost o faza pe care chiar o consider definitorie pt intelegerea mea personala a faptului incontestabil ca sunt un privilegiat, care s-a intamplat cand aveam 10 ani si am reusit sa-l scot pe tata din sarite, (una din cele 4 dati in care am reusit asta, la 7 ani, cand i-am zis ca e un prost, la 9 ani, cand am zbierat ca nu voiam pe cal, la carusel, ci pe girafa, la 10 ani, dupa cum voi povesti mai jos, si la 17 ani, cand am declarat ca vreau sa ma intalnesc si sa relationez cu cine vreau eu, cand vreau eu, si cum vreau eu, cf declaratiei mele de independenta si suveranitate personala…desi, aici, totusi, mama, care este o comunista, mi-a luat apararea, ca aveam si eu dreptatea mea, ca orice fosta colonie doritoare de independenta).

    Faza de la 10 ani a fost ca, intr-o seara, mama se chinuia sa pregateasca cina, si eu, deoarece terminasem cu lectiile, si efectiv cred ca ma plictiseam, nu era nimic la TV, plus chiar abia asteptam sa ne asezam la masa, asa efectiv sperand sa aud barfe despre sefii lui mama si tata, o chestie care incepuse sa-mi placa din ce in ce mai mult in acea perioada a dezvoltarii propriei mele constiinte nationale, am inceput sa vocalizez in agora sufrageriei, cu sloganul, “Mi-e foame !”…si chiar mi-a placut cum suna, si am inceput sa scandez, chiar cu un grad de entuziasm, nu asa foarte fioros sau suparat, “Mi-e foame ! Mi-e foame !”…si efectiv, tata nu a mai rezistat, si mi-a zis pe un ton de real life ff serios, (pe care tata de obicei nu il folosea fata de mine, probabil nici fata de nimeni, decat poate fata de seful lui la serviciu, ma gandesc acuma), “Mai, tu habar nu ai ce e aia sa-ti fie foame”, (cu un ton care implica si, “nici nu exista sanse prea mari sa afli vreodata, asa ca mai taci naibii o data, nu ne mai bate la cap cu dezinformatii de genul asta total fara rost”).

  • In alta ordine de idei, doream sa informez pe comentatorul de mai sus care nu intelegea ce rost mai au paradele Pride in statele moderne in care s-au rezolvat niste probleme constitutionale legate de egalitatea in drepturi civile a minoritatilor LGBT, ca intrebarea lui a fost luata sub consideratie acum cativa ani in cadrul comunitatii organizatorice Pride- Copenhaga, a fost dezbatuta, atat in sedinte la care au participat mai multi membri ai comunitatii LGBT, (nu numai organizatorii Pride, adica), au existat si articole in presa pt informarea populatiei generale, iar populatia generala a fost invitata sa isi spuna parerea. Concluzia a fost ca majoritatea celor carora le-a pasat sa isi exprime parerea, atat membrii LGBT, cat si populatia generala, inclusiv LGBT nedeclarati, si chiar si diversi politicieni, primaria, alte organizatii, inclusiv religioase, si de oameni de afaceri, au dorit ca Pride sa continue. Organizatorii au anuntat ca sunt intotdeauna dispusi sa reia chestiunea in caz ca cineva doreste in viitor. Inca nu am auzit ca doreste cineva sa se reia aceasta discutie la nivelul la care a fost adresata acum cativa ani in Danemarca.

    Insa sper ca aceasta chestiune va fi o data adresata si in Romania, chiar la nivel de mai multe orase, nu numai in capitala, asa ca eu consider intrebarea din acel comentariu, scris in lb romana, inca pertinenta pt Romania, deoarece nu a fost inca adresata in Romania, unde Pride inca nu este atat de dezvoltat, deoarece este bine ca publicul si primariile sa fie tinute la curent in mod mai activ in legatura cu istoria Pride, si particularitatile ei specifice pt fiecare tara.

    Wikipedia are un articol Bucharest-Pride in lb romana, franceza, si engleza.

  • Cred ca il puteam rezuma la gandirea neo-liberala care a produs noul sens al cuvantului “privilegiu”: Cineva are sau a reusit mai mult ca tine? E privilegiat!

    Faza ta de la 10 ani am auzit-o si eu si cred ca toata generatia mea, dat fiindca noi chiar n-am rabdat de foame (chiar daca ne-am nascut sub comunism, ne-am trait anii copilariei intr-o relativa “libertate” economica). E posibil insa ca tatal tau sa fi prins “foame” mai serioasa in trecut 🙂

    De altfel, cred ca retorica tatalui tau ar merge si la cei care se vaita ca sunt inecati de privilegii: Bai baieti, voi cred ca nu stiti ce-i ala un om subprivilegiat (“underprivileged”, ca n-am idee care e corespondentul clar in limba romana).

  • Rudolph: Comentariul despre pride ramasese in Pending, Akismet considerandu-l “suspicios”. Vezi cine nu vrea sa reia discutia? Cei de la WordPress :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts