Am evitat până acum să discut despre cum trei milioane de „cetățeni” ne cheamă să negociem dreptul la fericire a câtorva mii de oameni, dar…

Zilele trecute, dând să ies de la metrou, am fost oprit de un puștan de maxim 20 de ani, care voia să-mi dea o hârtie și să mă convingă să-i „promit” că voi vota „ce trebuie” la referendumul de pe 6 și 7. Deși mi-ar fi plăcut să-i explic că, împărțind pliante pentru echivalentul organizațional al lui Gheorghe Funar, nu face decât să-și compromită tânăra imagine, am ales o altfel de abordare. Una pentru bărbați tradiționali!

I-am spus că mă mai gândesc… dar și că-i stă bine tricoul ăla și că nu e nimic greșit dacă folosește niște mascara pentru sprâncene la vârsta lui. E bine să-și scoată ochii ăia albaștri în evidență! Nu știu de ce, dar voluntarul s-a mutat la altă gură de metrou…

Revenind însă la subiect. Când nu sperii militanți pentru familii fictive cu glume stupide, fac mici pauze de gândire. Iar subiectul referendumului ăstuia chiar necesită una. Dacă trăiți în aceeași bulă cu mine, sunt convins că ați primit deja destule argumente contra și poate și câteva pro-referendum. Și dacă pot ierta votul celor mai în vârstă, cărora nu le poți cere o adaptare completă la context, înverșunarea unor puștani e dureroasă.

Principalul motiv pentru care evenimentul ăsta ne va scădea ca națiune în ochii tuturor pare a fi faptul că o groază de oameni care nu înțeleg nimic din sexualitate au decis brusc să interzică dreptul la fericire a unora care și-o exprimă. Spun „drept la fericire” pentru că genul ăsta de referendum nu face decât să interzică trăirea unei relații (afecțiunea liber exprimată, până la urmă) și eventuala căsătorie (manifestarea ei legală).

Nu va interzice sexul ăla de care par atât de dezgustați puritanii. Nu l-a interzis în România comunistă (cand suspiciunea de „homosexualitate” era o armă folosită de regim) și nu l-a interzis nici în Arabia Saudită. Sexul se întâmplă, indiferent de cum își imaginează Marioara de la secretariat că ar trebui să fie, iar pentru cineva implicat într-o relație, ținutul de mână e mai important decât orgiile în public. O spun din perspectivă heterosexuală, dar n-am de ce să-mi imaginez că e diferit pentru alții.

Altfel, sunt mulți și cei care susțin că interzicerea prin Constituție a unui drept nu are sens, cât timp el nu e oricum prevăzut în Codul Civil. Sigur, e un punct valid, dar iată alte câteva puncte care poate v-au scăpat…

1. Coaliția pentru Familie e o organizație conspirativă. Nu serios, Soroș ar fi gelos! Pe 20 aprilie, Forumul pentru Parlamentul European a publicat un raport independent intitulat „Restaurarea Ordinii Naturale”. Raportul este concentrat pe un document numit „Agenda Europa”, adresat tuturor organizațiilor de tip CPF. Documentul urmărește “limitarea drepturilor fundamentale legate de sexualitate și reproducere” și conspirarea pentru punerea ei în aplicare prin intermediul referendumurilor și a altor artificii legislative. Coaliția pentru Familie e citată de mai multe ori în el, iar dacă aveți chef să-l citiți, documentul se găsește aici.

De altfel, acum un an, Vice (poate nu cea mai sigură sursă de informații) a găsit câteva legături destul de solide între CPF și organizații rusești. În plus, e de remarcat și că aceeași Coaliție pentru Familie nu are efectiv personalitate juridică, fiind formată din mai multe ONG-uri, precum Alianța Familiilor, cei care angajează voluntari, sau APOR, o organizație care se promova recent pe spatele olimpicilor români și unde activează tipul ăla, Liana Stanciu. Susținătoare (dar nu și membru) pare a fi și APC, o falsă organizație de protecție a consumatorului care se ocupa până recent cu interzicerea cuvântului „califat”. De remarcat e că o parte din „tradiționaliștii” ăștia au distrus și singura strategie educațională din ultima vreme (strategia de educație parentală) care avea cât de cât sens…

Prin urmare, niște neni și tanti cu batic, cu o agendă prestabilită și care juridic nu există, au ridicat o țară întreagă la vot. Că veni vorba…

2. Nici acum nu e foarte clar ce votăm. Mulți fac referendumul să pară ceva care se rezumă la dreptul la căsătorie a persoanelor de același sex sau la o definiție conservatoare a familiei (una care exclude mamele singure, cel mai mare pericol pentru România). Ați văzut însă care e întrebarea de pe buletinul de vot? Ei bine, întrebarea este: “Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?”

Dar stai, vor zice apărătorii dreptului omului de a fi prost, există și o lege în sensul ăsta! Da, chiar există o lege care stipulează ca întrebarea de pe buletin să fie ambiguă și formulată la modul ăsta, pentru a nu influența votanții. De acord, dar aceiași lege nu interzice materialele informative, auxiliare sau măcar explicarea asumată a modificărilor curente din Constituție. Dat fiindcă prin 2016, CPF a încheiat protocoale cu PSD, ALDE, dar și cu PNL, e dreptul oricui să-și pună întrebări. Mai mult, dacă luăm în considerare și raportatele (dar neconfirmatele) tentative de fraudare…

Dacă vi se pare că speculez, ar fi interesant să comparăm Constituția noastră cu cea a Belgiei. De ce? Pentru că acolo sunt complet interzise referendumurile pe motiv că orice problemă de genul ăsta polarizează inutil populația, populație care a avut deja un cuvânt de spus pe tema asta, la vot. Nu de alta, dar belgienii nu vor să creeze vreun… precedent periculos!

3. Nimeni n-a validat oficial ălea 3 milioane de semnături. Sigur, asta nu invalidează complet demersul (o inițiativă cetățenească are nevoie doar de 500 000 de semnături, din mai multe județe) dar, asa cum spunea și Eftimie, e bizar că nimeni n-a ridicat serios problema. Semnăturile pentru „Fără Penali în Funcții Publice” vor fi evaluate draconic, după ce, în anumite locuri, au fost împiedicate să apară. De altfel, Shere Marinescu, unul dintre cei mai vocali și vizibili reprezentanți USR spunea că nicio primărie dintre cele vizitate de el nu cunoștea procedura de validare a unor astfel de semnături!

De fapt, singurul lucru validat legal până acum este cazul Coman-Hamilton, care susține exact opusul ideei din referendum.

Dacă ați citit până aici fără să vă fure homosexualii copiii (apropo de celebra afirmație a lui Leon Dănăilă și de faptul că în România chiar poți adopta un copil fără să fii într-o căsnicie), citiți în continuare, că mai e…

4. Puterea este mult prea implicată în referendumul ăsta. Pe lângă conferințe în care membri PSD au explicat că trebuie să ducem referendumul peste tot în lume, actuala putere pare să fi angrenat și întreaga administrație. Atât de tare, încât școala a devenit principalul mediu de propagandă pentru delirul ăsta (cum a mai fost, de altfel). De parcă ăia micii vor merge acasă și vor spune cu lacrimi în ochi: Mami, votează ca mie să nu-mi placă de Gheorghe!

Aici am și o poveste: un profesor dintr-un cunoscut liceu de provincie îmi povestea recent de calvarul prin care a trecut, odată ce a remarcat activitatea propagandistică a unor colegi. Deranjat de prezența unor afișe care îndemnau niște micro-adulți să “voteze DA”, de parcă un copil de 17 ani înțelege perfect noțiunea de familie, profesorul nostru a fost chemat în cancelarie pentru interogatoriu. În cadrul ședintei, i s-au imputat și teribilele asocieri cu mișcarea #rezist și alte forme de crimă-gândit. Culmea, șefii inchiziției au fost tocmai genul de profesori ale căror materii ar trebui să apere rațiunea.

Același profesor a aflat cu ocazia asta că homosexualii nu se nasc așa, ci sunt „creați’’ și că orice optică care ar denigra puterea e o „optică deviaționistă’’. Ba, anumite elemente tradiționaliste i-au adus și statistici marca CPF care arătau ca homosexualii sunt aici să distrugă națiunea. Toți șase, câți probabil erau în respectivul oraș. Tot acum, profesorul a aflat și că „articolele lui” de pe Facebook „lezează integritatea ministrului Educației’’. Până la urma afișele au dispărut, dar motivele sunt încă neclare. Culmea, principalul sprijin a venit de la elevi, care păreau să fi înțeles mai bine decât conducerea că angajații din sectorul public se raportează la cetățean, nu la un ministru care se sufocă atunci când fluieră.

Poate că ar fi exagerat să spunem că genul ăsta de acțiuni creează precedentul pentru alte schimbări sociale, dar și pentru o nouă formă de fascism, însă…

5. Genul ăsta de acțiuni creează precedentul pentru o nouă formă de fascism. Vom trece peste faptul că3 milioane de indivizi dintr-o țară de 18 milioane au decis că ne pot impune ideea lor de moralitate și familie. Vom trece și peste faptul c că genul ăsta de idee sufocă aproape complet sfântul „consimțământ” și sfânta toleranță. Într-un final, vom trece chiar și peste bizara coincidență a aprobării referendumului în ziua de 11 septembrie… și tot vom rămâne cu o dilemă.

Umberto Eco, un băiat simpatic și, din păcate, recent decedat, unul care și-a scris lucrarea de licență chiar pe tema esteticii lui Toma de Aquino, a întocmit la un moment dat o listă cu 14 semne ale fascimului, un fascism pe care l-a trăit. Autorul nota că e suficient ca unul din semnele ăstea să fie prezent, pentru a porni o mișcare fascistă.

Printre ele, ar fi de amintit cultul tradiției, refuzul modernismului și considerarea lui a fi „depravare”, apelul la frustrare socială, frica de diferențe, obsesia conspirației, obsesia unui inamic slab și în același timp puternic, fascinația cu banalitatea eroismului, populismul selectiv și apariția unei „voci a poporului”… deja sunt vreo nouă.

Dintre ele, găsesc cultul eroului drept interesant de privit, mai ales când e plin de „familii tradiționale” și de eroi ai neamului printre susținătorii interiori, dar și politici ai Coaliției. Genul ăsta de eroi ajunge până la urmă să atace oameni cu tatuaje în Turcia pentru că diferit înseamnă rău. La fel, într-o țară în care Academia militează pentru interzicerea educației sexuale, ne mirăm când sunt date jos statuile cu sâni mari? Să nu mai vorbim despre menționarea unui eventual #RoExit…

6. Confuzia generată e uriașă. În imposibilitatea de a purta dezbateri coerente, românii au darul de a absorbi bucățele de informație irelevantă, bucățele pe care e greu să le mai scoată cineva din mentalul colectiv. Cu atât mai mult cu cât mulți dintre susținătorii mișcării n-au ieșit vreodată din satul lor.

Astfel Coaliția ne învață că homosexualitatea și pedofilia sunt același lucru, deși pedofilii sunt fantastic de greu de recunoscut. Mai mult, în viziunea lor, violența domestică pare a fi ceva ce ocolește familia tradițională. Acțiunile din ultima vreme ne fac să întoarcem capul de la adevăratele probleme ale familiei românești și delimitează în spațiul public niște idei ca fiind “morale” sau “imorale”, de parcă moralitatea chiar ar fi un subiect facil. La fel se întâmplă și cu conceptul de „normalitate”. Mai mult, genul ăsta de tâmpenii pot face un individ influențabil să creadă că vorbim despre o tendință internațională, în ciuda faptului că în alte țări parteneriatul civil a devenit un drept, indiferent de orientare.

De altfel, chiar dacă au existat suficiente voci lucide în mediul online (inclusiv cea a unui fost preot), e greu să te lupți cu o campanie de marketing care se vede de pe acoperișuri, franzele, din librării, suporturi de lumânări și de la colțul străzii. E greu să lupți cu oameni care nu acceptă niciun fel de feedback. În orice caz, ținta lor rămân votanții „indeciși”.

7. Biserica se poziționează (din nou) ca fiind inamicul. Ca de obicei, instituția în mâinile cărora mulți și-au încredințat subiectivitatea și ideile despre moralitate (așa cum se exprima un prieten), dezamăgește pe toate planurile, folosind tactici medievale deamenințare a celor pe care i-a forțat să ia parte la un demers otrăvitor.

Ai spune că ar fi cumva rolul Bisericii să apere tradiții incerte, insuficient validate, dar iată că există țări unde biserica funcționează altfel, ca un ONG preocupat de „binele spiritual” al enoriașilor, ci nu ca un instrument politic decrepit și unicefal. Nu e prima dată când reprezentanții BOR își plasează voit patrafirul în slujba Statului și nu-mi imaginez că lucrurile se vor schimba. Doar că acum biserica avea o șansă fantastică să fie puțin altfel. Poate ultima.

Personal, am decis cu mult timp în urmă și în urma unor întâmplări nu foarte plăcute că nu am nevoie de spiritualitatea clasică (sub orice formă), dar o bună parte din populație are. O parte din populație speră ca, măcar uneori, valorile creștine (printre care toleranța și absența judecăților morale) să se regăsească și în sânul Bisericii. Ca de fiecare dată, hidra BOR le sfărâmă orice speranță că Biserica ar putea fi acel element de rezistență și echilibru pe care-l căutau. De-acum e clar că oricine luptă împotriva status quo-ului național va fi de facto și un inamic al Bisericii!

La un punct, cineva întreba cu aplomb: Ce să le spun copiilor dacă mă întreabă „Tati, de ce se sărută doi bărbați pe stradă?” Dacă îi educi corect, nu trebuie să le spui nimic! Pot să înțeleagă și singuri că dragostea nu e un sentiment care ține de culoarea pielii sau de sexul din buletin. Mai mult, copilul tău poate să gândească și fără explicațiile unui neurochirug anonim care vorbește cu accentul lui Winnie The Pooh. Și dacă pur și simplu nu-i interesează relațiile altora, își pot exprima opinia asta ca noi toți: prin nepăsare.

Pentru restul, nu știu ce sfat să dau, dar prefer ideea colegului Vlad Bogos: sunt două zile în care ne putem abține, dar și două zile în care putem spune NU!

P.S: Să rezum articolul ăsta imens pentru simpatizanții CPF: Dacă un copil vrea o vază roșie, fără valoare financiară sau sentimentală pentru nimeni altcineva, are sens sa-l bați de fiecare dată când întinde mana sau ar fi mai ieftin să i-o dai pur și simplu, chiar dacă tu nu crezi că un copil ar trebui să aibă o vază roșie?