***

– Dă-mi și mie cățelul ăla!
– Poftim?
– Ăla, mă, din mâna ta!

Marius tresări și-i aruncă o privire lungă grămezii de năduf din dreapta lui. Privirea nu era însă decât o diversiune. În timpul ăsta, creierul lui Marius încerca din răsputeri să adune câteva crâmpeie de noimă. Ăla, cățelul, mâna… despre ce vorbea căpcăunul ăsta? Ah, da!

În momentul ăla își dădu seama că de o oră și jumătate, de când aștepta în cabinetul stomatologic, citise o colecție impresionantă de reviste pentru femei, precum și superba broșură „10 Periuțe interdentare pe care să le încerci vara asta”. Întâmplător, degetele lui se odihneau acum pe revista Ham-Ham, numărul 2 din 2015. Era numărul cu trei pui de corgi pe copertă. Un clasic.

– Deci, mi-o dai mie? insistă colegul de așteptare. Uite, îți dau ceva la schimb. Asta e nouă!

Zicând asta, individul masiv și agitat de lângă el îi trânti în poală un ziar. Un ziar adevărat, din hârtie subțire, care-ți lasă pe degete mirosul ăla inconfundabil de… om serios. Curios, Marius apucă ziarul, abandonând generosul editorial „Cum să împaci doi pui de husky și o pisică”.

Era un ziar cu anunțuri. Genul înțesat de reclame pătrățoase, de la imobiliare la roți pentru motosapă, într-un amestec compact de clasic și exotic. Era genul de ziar pe care în anii ’90 îl cumpărai la șapte dimineața, fiindcă știai că ofertele bune se dădeau până în prânz.

„Vând cămașă tradițională, cusută manual, model deosebit”. Deosebit… mormăi Marius și ochii îi săriră pe pagina doi unde trona clasicul „Închiriez apartament două camere, complet amenajat”. Niciodată nu știuse dacă atunci când închiriezi un apartament, vrei de fapt să locuiești într-unul sau ai unul de închiriat. La cum suna anunțul, părea că fusese scris de o garsonieră singură care căuta un apartament curat, generos și fără obligații.

– Ai găsit ceva frumos? Eu de la ăștia mi-am luat două televizoare și un fier de călcat. Fierul îl am și acum, că e din ăla greu, cum se făceau odată. Nu ca acum, când și fierul e făcut din plastic.

Se pare că vecinul de palier începuse deja să se plictisească de revista cu câini.

– Nu caut nimic, doar mă uit. Dumneavoastră erați înaintea mea la doamna doctor, nu?

– Da, eram la 16.30.

Marius se uită la ceas. Era trecut deja de ora șase, iar speranța că urma să o prindă pe doctoriță înainte de plecare scădea cu fiecare minut. Continuă să se uite pe ziarul cu anunțuri: „Schimb purcei de lapte pe iPhone sau Samsung echivalent.”.

Se uită scurt la telefonul lui și se întrebă pentru câteva minute cum ar fi să-l sune pe autor și luni să apară la birou cu doi purcei. Nu, era prea mare deranjul, deși reacția Ioanei de la HR la vederea lui Bulbucel și Râtișor ar fi meritat cheltuiala. În plus, despre Marius știau toți că nu făcea din astea. Marius era băiatul cuminte, cu rapoartele. Marius n-ar fi adus doi purcei luați dintr-un ziar, doar pentru a le spune tuturor că sunt animale terapeutice.

„Vând sens. Puțin uzat. Accept și schimb.” văzu pe pagina trei.

– Ce vinzi, mă? Sens? Vai de capul meu! Uite unde își publica Kierkegaard eseurile, în Anunțul Telefonic!

– Cine? Ăla de la Dinamo?

Marius realiză în momentul ăla că vorbea și râdea tare. Din păcate, colegul de sală abandonase complet articolul „Cum știi dacă are purici sau doar îi place să se scarpine – Partea a II-a” și se uita cu speranță în direcția lui. Chiar în momentul în care se pregătea să-i dea replica, ușa doctoriței se deschise.

– Aoleu, domnilor, am uitat de voi și încă nu am terminat cu doamna Petrescu. Nici nu știu dacă mai am timp azi… dar, uite ce e, dacă vă reprogramați, vă fac reducere 5%. Facem așa?

– Io nu pot, că doar azi m-am învoit de la muncă.

– E în regulă, revin eu săptămâna viitoare sau poate peste două săptămâni! se trezi Marius spunând și, fără să aștepte replica, dădu bună ziua și părăsi cabinetul.

Pe drum, mersul i se transformă într-un țopăit nervos. Prin creier îi treceau tot felul de replici pe care le-ar fi putut da sau reclamații pe care le-ar fi putut face. Auzi, tu, nene, cinci la sută reducere? Păi atât valora timpul lui? Cinci la sută?

În momentul ăla realiză că degetele nu i se desprinseseră de paginile ziarului. Își aminti de vânzătorul de sens și se înveseli. Apoi, se proțăpi în mijlocul trotuarului și mai citi o dată, de data asta până la capăt: „Vând sens. Puțin uzat. Accept și schimb. Strada Baia de Fier 4. Sunați la interfon.”

Știa unde era Strada Baia de Fier! Cel mai bun prieten din școala generală locuia pe vremuri în zonă. Ei, da, Alin! Ce-or mai fi făcut ai lui?

Știi ce? Urma să dea o fugă până la adresă. Măcar așa, să-l vadă la față pe autorul glumei și poate să mai vadă o dată casa aia părăsită de unde lansau cornete în trecători. Strada era aproape de Centrul Vechi… ce mai, avea un plan. Urma să sune la interfon, să nu-i răspundă nimeni și apoi să iasă la o bere la Livada cu Hamei. Avea șanse să-și prindă și colegii de muncă pe-acolo. Să le spună cum și-a luat el o zi liberă și a stat patru ore la Primărie și aproape două la dentist. Hai, că avea ce povesti.

Baia de Fier nu mai semăna cu nimic din copilărie. De fapt, nu prea mai semăna cu nimic. Câteva blocuri părăginite, două case cu mai multe uși decât ferestre și vreo 3-4 chioșcuri. Și, evident, casa lor. Casa cu iederă. La fel de părăginită ca acum douăzeci de ani, dar cu un semn pe care scria mare „Obiectiv istoric în renovare”.

Spre surprinderea lui Marius, la numărul patru nu se găsea o ușă misterioasă, ci o cafenea… sau cam așa ceva. Una pe care scria cu litere șterse „Bar Intim”, iar dedesubt, înghesuit: „Băuturi din toate colțurile mapamondului. Cafeaua sultanului, la reducere’’. Localul avea într-adevăr un interfon, dar era puțin probabil să meargă – în mare și pentru că în loc de buton cineva lipise inscripția „Intră, doar no să stai afară”.

Curios, Marius deschise ușa iar nările lui căzură brusc într-o ambuscadă de mirosuri, de la alcool îndoit cu apă la cafea ieftină și chiftele prăjite.

– Bă, ej nebun? A venit Mariusică!

– Stai, ce?

Din spatele tejghelei, un individ burtos, cu ochi mari și sticloși se repezi la el și-l pupă zgomotos pe obraz, moment în care Marius își dori sincer să fi fost înapoi la stomatolog și să poarte discuții despre Kierkegaard de la Dinamo.

– De unde știi cum mă cheamă?

– Nu-ți mai amintești de mine, nu? Erai mic, bă, băiatule, tu și cu nebunul ălălalt, Alinuș. Urlați de sărea în fund tot cartierul! Arăți la fel, să mor, doar ceva mai înalt!

– Domnu’ Milică?

– Domn e maică-ta, bă. La anii mei sunt nene! Cum de ți-a venit, mă, nebunule, dor și de noi?

– Păi să vedeți, nea Milică, am găsit un ziar cu o reclamă, mormăi Marius arătând ziarul, acum mototolit, dar cu sigla vizibilă.

– Ce ziar, mă? Ahhh, ziarul cu anunțuri. Nu eu am scris în el, ci Amalia. A dat adresa de-aici.

– Cine-i Amalia?

– Hai, mă, că știi tu, nu te mai preface. Mergi pe ușa din spate. Vă aduc io o cafea. Dacă încearcă să-ți ghicească, zi-i că ai vorbit cu mine și nu plătești!

Teleghidat, Marius întră pe ușa cu pricina și, după un coridor strâmt, se trezi într-o încăpere peste așteptări de spațioasă, unde o femeie de vreo 33 de ani stătea la un birou mic și se juca pe telefon.

– Ia uite cine a venit… Mariusică!

– Vă rog eu să nu-mi mai ziceți așa.

– Vă rog? Tu nu mă mai ții minte, nu? Ai de capul meu. Te-a tâmpit contabilitatea, bă băiatule.

– Dar de unde știți că sunt contabil? Eu am venit pentru…

– Pentru anunțul din ziar, știu, că doar îl ții mototolit în mână. De unde știu că ești contabil? Păi na, presupun că azi n-ai fost la muncă, că e devreme, dar tot ții în buzunar un pix. Ah, și pe geaca ta scrie „Colegul Anului 2018”. Mariuse, ești contabil.

– Și totuși, de unde mă știi?

– Tu chiar nu-ți amintești? Auzi, mai ții minte ce zicea anunțul ăla?

– „Vând sens” zicea, mi s-a părut foarte amuzant.

– Zău, de-aia ai venit? Că ți s-a părut amuzant? Hai, zi că nu vrei.

– Ce să vreau? Sens?

– Evident, că de ceva ani tot pun anunțul ăla și n-a venit nimeni să-mi ceară. Doar că tu pari că ai nevoie.

– Serios? Am venit aici să mă ia la mișto o, o… ghicitoare, pe strada asta jegoasă, mormăi Marius între surprindere și indignare.

Amalia se foi în scaun și, din două mișcări, scoase un ziar ca al bărbatului din fața ei. Bine, unul vizibil mai uzat și îngălbenit de vreme. Marius de-abia acum avea timp să o observe pe femeia cu ochi verzi din fața lui și, dacă era să fie sincer, bilanțul ieșea pe plus.

– Ia aici, na niște sens! spuse femeia și-i întinse ziarul.

Marius îl apucă și observă că era același ziar: Anunțul Telefonic. Doar că fusese tipărit cu vreo două decenii în urmă. Paginile aproape că i se scurgeau printre degete. Deschise prima pagină și văzu un text mic într-un colț: „Vând prietenie. O dau gratis. Strada Baia de Fier.”. Marius se opri.

Filmele îți dau senzația mereu senzația că amintirile te învăluie lent. Te mint că atunci când dezgropi ce ai îndesat prin cotloanele minții, totul curge natural și plăcut. Pe Marius amintirile îl loviseră ca un croșeu de-ale lui Doroftei și-i rearanjaseră și toate gândurile în ordine alfabetică.

Și-l aminti pe Mariusică, un puști grăsuț și cu ochelari, nu chiar cel mai popular băiat din clasă. Și-l mai aminti și pe Alinuș, un copilandru slab și bolnăvicios, pasionat de Voltron și dinozauri. Șase ani de zile fuseseră inseparabili. Șase ani de zile până în vara aia în care, alergând prin curtea unei case vechi, o întâlniseră pe ea, o puștoaică cu ochii verzi. Șase ani de secrete și de „tocilarii clasei”, năruiți când, după trei luni istovitoare, ea îl alesese pe unul dintre ei și nu pe celălalt. Marius fusese cel care vindea prietenie la anunțuri și tot cel care din ziua aia nu mai ținuse legătura cu niciunul dintre ei. Marius fusese cel care plecase. Adolescentul care urma să devină adult și să le arate el lor!

– Știi, n-am înțeles nimic în ziua când ai plecat și m-am simțit ca naiba multă vreme. Am plâns când Alin mi-a arătat anunțul tău.

– Eu…

– Chiar și așa, poate ar fi fost frumos să vii măcar la înmormântare. Maică-sa te plăcea foarte mult și nu înțelegea de ce n-ați mai fost prieteni.

Marius nu mai spuse nimic. Poate pentru că lăcrima, poate pentru că-și amintise în sfârșit de ce nu mai trecuse pe la Alin.

– Îmi pare rău. Nici n-am știut. Mi-au spus ai mei la câteva luni după accident.

– Nu mai contează. Sincer, nu mă așteptam să vii sau să răspundă cineva vreodată la anunț. Era așa, o amintire care mi s-a cuibărit după ureche acum douăzeci de ani și pe care n-o puteam lipi de nimeni – de o figură cunoscută, de poza aia cu noi trei pe balconul casei, de nimeni.

– Alin a fost un om bun.

– A fost și a fost un prieten și mai bun. A suferit enorm după mica ta criză și tot credea că o să vă împăcați.

– Sincer, și eu credeam, dar…

– Erai un puști, ca noi toți de altfel. La vârsta aia e mai important să nu pari fraier, decât să nu fii unul. Înțeleg.

– Nu, nu, nu știu ce să zic, mormăi Marius, care aproape că izbucnise în plâns.

– Stai liniștit, că nu-ți cer socoteală. Din contră, aș prefera să-mi cer scuze. Poate că eu am fost aia care ar fi trebuit să spună ceva atunci.

Cei doi se priviră pentru câteva secunde. Amalia oftă și apoi zâmbi.

– Sincer, de fapt cred că voiam doar să-l mai văd pe Mariusică. Știi ce? Hai să mă scoți la o cafea îți mai povestesc una-două. Dacă ești băiat cuminte, îți spun și unde s-au mutat ai lui Alin și soră-sa. Poate le faci o vizită. Crede-mă că s-ar bucura, chiar și acum.

– Da? Adică… da, aș vrea. Dar dacă ieșim, se poate să nu fie chiar la cafeneaua asta?

– Înțeleg, înțeleg, zâmbi femeia. Hai să găsim ceva frumos prin centru, că tata nu se supără.

Marius își șterse lacrimile oprite pe drum cu mâneca și împături ziarul. Încă ușor confuz, se mai uită o dată la Amalia:

– Auzi, dar ce a fost toată treaba asta cu ziarul, cu soneria? Tatăl tău zicea ceva și de ghicit. Nu știu, mi s-a părut așa…

– Stai liniștit, Gavrilescule, că n-ai murit. Deși, după pixul ăla din buzunar, am niște dubii. Am terminat antropologia, sunt profesoară, dar spre deosebire de alții, eu mai trec pe la rude și prieteni. Acum e vacanță.

– Păi și ghicitul?

– N-ai înțeles că am terminat antropologia? Ai văzut cum e strada asta. Oamenii vin cu două lucruri aici: preconcepții și bani. Dacă vrei să-ți ghicesc, îți ghicesc, ce naiba!

– Și totuși, cum ți-a venit ideea cu anunțul ăla? Cum știai că l-aș putea vedea?

– Nu știam că l-ai putea vedea, doar că, după anunțul tău, mi-aș fi dorit să pot face ceva. Să dau un sens la toată întâmplarea aia nefericită. Așa că am zis să-l vând la ziarul unde ți-ai vândut tu prietenia. Mi-a venit ideea acum vreo câțiva ani și, din când în când, mă distrez și urc anunțul ăsta. Și oricum, unde aș fi putut să scriu, sperând să existe măcar o șansă ca tu să vezi. În revista Ham-Ham?

– Oho, ai fi surprinsă…

***

Și acum, dacă tot ați citit până la capăt, trebuie să vă amintesc că ziarul Anunțul Telefonic împlinește 30 de ani pe 7 iunie, ocazie cu care au scos și trei ediții aniversare – un tablou al Bucureștiului de acum 30 de ani, distribuit în trei ediții separate (3, 5 și 8 iunie), toate pe hârtie de om serios. Prin ele veți găsi nu doar mostre de umor și de anunțuri ale vremii, dar și câteva dintre locurile care s-ar putea sau nu să mai existe. 

P.S: Acum, să-mi spuneți dacă ați mai citi povestiri de genul ăsta, mai mult sau mai puțin sponsorizate. Nu de alta, dar eu aș mai scrie.