Unu + Unu = Două

De câțiva ani încoace, luna martie înseamnă ghiocei, mărțișoare, Ziua Femeii și… discuții aprinse despre egalitatea de gen, aparent.

Potențate de discursul ultra-progresist al stângiștilor și de tirada agresivă a noii „drepte”, politicile de gen au devenit o chestiune polarizantă și evitată de media. De altfel, nici măcar spațiul academic nu pare să mai găzduiască astfel de subiecte, în mare și datorită împânzirii lui cu luptători și luptătoare pentru justiție socială.

Tema în sine e prea vastă pentru a o aborda pe un blog și în același timp prea subțire pentru a o transforma într-o specializare de facultate. Însă, așa cum am abordat în trecut privilegiul (un concept social inutil) și redefinirea masculinității (un efort necesar), acum aș vrea să ridic problema ceva mai spinoasă a „discriminării pozitive”, adică a corectării unei nedreptăți sociale… cu pixul.

Trei kilograme de dreptate, vă rog!

Acum o săptămână, Google, un pionier al luptei pentru micșorarea gapului salarial dintre diferite grupuri, a făcut un studiu intern pentru a vedea cine a mai rămas „neinclus”. Spre surpriza lor, oamenii care s-au trezit în afara studiului au fost fix… bărbații! Da, la Google, cel mai oprimați erau tocmai „opresorii”!

Stânga a considerat studiul greșit pe când dreapta extremă s-a bucurat și s-a bătut cu pumnii în piept susținând că tocmai s-a demonstrat că discriminarea sexuală nu există. Problema e că lucrurile nu sunt atât de simple, iar discriminarea (nu neapărat sexuală) e în continuare o realitate. Deci, ce a făcut greșit Google? Ei bine, problema lor se pare că e mai veche.

Cu mai mulți ani în urmă, conducerea Google s-a trezit bombardată de plângeri de la diverse doamne și domnișoare referitoare la refuzul unor promovări și la cultura de „brogrammers” (programatori cocalari, pe românește) care se instaurase în birouri. Neștiind cum să procedeze, Google a instaurat o politică de angajare așa-zis egalitară (adică a recompensat angajarea de femei) și a început să țină și seminare pe tema asta.

Evident, în câțiva ani, politica asta a făcut și victime de partea cealaltă a baricadei, cel mai celebru caz fiind al lui James Damore, un proaspăt absolvent de Harvard care a distribuit un memo intern cu un manifest în care numește cultura Google o „cameră acustică ideologică”. Manifestul a generat un scandal imens, iar Damore a fost dat afară pentru încălcarea unor obscure reguli interne. Ce spunea omul pe-acolo?

Pe lângă niște remarci despre diferențele biologice dintre bărbați și femei (unele reale, altele sexiste), Damore spunea că mediul de la Google a devenit insuportabil prin discriminarea pozitivă și că asocierea dintre incapacitatea unor colege de a promova cu „opresiunea masculină” îl sufocă. Lucruri care, deși n-au fost puse în cea mai bună formă (Damore e departe de a fi un erou), par a fi adevărate!

Discriminare
Think with Google

[Iată cum au arătat cele două mesaje Think with Google de 8 Martie, anul ăsta. Conținutul nu este redat integral, dar îmi e clar că Think with Google nu e Think like Google]

Prin urmare, studiul care i-a uimit chiar și pe cei de la Google (care acum fac o analiză legată de accesul bărbaților și femeilor la funcțiile bine plătite) nu demonstrează că discriminarea nu ar exista, ci doar că încercarea de a repara niște discrepanțe sociale prin discriminare pozitivă e o aiureală! Realitatea nu poate fi corectată pe hârtie!

Egalitate și Normalitate

De ce e discriminarea pozitivă o problemă? În primul rând pentru că nu e o soluție. E o măsură abuzivă și discriminatorie pentru majoritate (nu te angajez pe tine, deși ești bun, pentru că eu caut un bărbat de culoare) care nu răspunde de fapt la întrebarea de bază.

Dacă ai avea o livadă de mere și ai constata că merele verzi sunt mai mici pentru că pomul lor nu primește destulă apă la rădăcină, ce ar trebui să faci? Să te asiguri că toți copacii primesc la fel de multă apă sau să plantezi aiurea mai mulți copaci cu mere verzi, sperând ca în final să ai aceeași cantitate de „fruct verde”, indiferent de calitate?

Pe lângă faptul că e o rezolvare leneșă și o non-soluție, egalitatea pe hârtie mai ridică o problemă: aia că, atunci când vrei cu orice preț să incluzi, reușești de fapt să discriminezi. Dacă tu promovezi aiurea o femeie sau un musulman asiatic pentru a avea „mai multă diversitate” în conducere, înseamnă că de fapt îi consideri pe respectivii incapabili să ajungă acolo și singuri. Dacă oferi condiții speciale unor persoane ridici întrebări cu privire la abilitățile lor.

Vi se pare exagerat? Vă mai amintiți de „locurile pentru romi” din facultățile românești? Pe lângă faptul că generaseră o întreagă fabrică de certificate de rom, nu vreți să știți cu câtă milă și condescendență erau priviți cei intrați pe acele locuri, mai ales că majoritatea nu aveau medii suficient de mari pentru a intra la respectivele facultăți de capul lor. Ca și acum, se încerca rezolvarea unei probleme de fond (sărăcia și neintegrarea comunității rome) prin apariția unor „romi pe hârtie”.

Să nu mai vorbim despre faptul că orice nou-venit (sau nou-venită) prin genul ăsta de program va fi din start izolat de colegi sau privit cu suspiciune, chiar dacă are abilitățile necesare să fie acolo. Majoritatea îl vor percepe sau o vor percepe ca pe cineva care a luat locul altcuiva. Fix integrarea va avea de suferit, iar diferențele sociale vor fi și mai accentuate.

Discriminare financiară și discriminare structurală

Acum, dacă vă încălzește cu ceva, România este țara din UE cu cea mai mică diferență salarială dintre bărbați și femei. Cifrele ar fi îmbucurătoare dacă n-am ști cât de multă evaziune se face (în mare și datorită impozitelor enorme pe salariu, în ciuda impozitelor mici pe profit). Practic, femeile și bărbații din România sunt perfect egali pe foaie, unde iau toți salariul minim.

Trecând peste statistică și peste plasarea Estoniei pe primul loc în top, poate ar merita să discutăm puțin și despre discriminarea care există, dar nu e așa cum și-o închipuie radicalii. Din păcate, majoritatea studiilor pe tema diferențelor salariale vin cu formulări de tip “în domeniul medical, femeile din Marea Britanie sunt mai prost plătite decât bărbații”. Genul ăsta de afirmații sunt atât de vagi și inutile, încât permit unor oameni ca Jordan Peterson să spulbere complet discursul feminist (de altfel, un astfel de clip l-a și propulsat).

De ce sunt inutile studiile de tipul ăsta? Pentru că se concentrează pe a demonstra că există discriminare, fără să țină cont de vârsta, vechimea și, mai ales de specializarea participanților la studiu, adică de eșantion și parametrii de analiză (pentru sociologi). De altfel, studiul citat vorbea la modul general despre „staff”.

Dacă ne uităm însă mai atent la un studiu de genul ăsta, vom vedea că de fapt majoritatea medicilor bărbați sunt chirurgi sau au specializări care necesită ani în plus de formare, pe când în tabăra feminină există un număr imens de pediatri și medici de familie.

Sigur, o astfel de analiză explică diferențele salariale, dar naște o altă întrebare: de ce sunt atât de multe absolvente de medicină tentate de specializări relativ „ușoare”, comparativ cu cele ale colegilor? Oare nu pentru că există totuși o doză bună de sexism și discriminare în sistem care le împing spre „specializări femeiești”?

Ei bine, sexismul și discriminarea de genul ăla poartă numele de sexism/discriminare structurală. De ce structurală? Pentru că cei implicați în ea nu urmăresc neapărat să discrimineze pe cineva, doar că sistemul construit de ei e făcut în așa fel încât să excludă femeile și alte minorități (care mulți ani poate că nici nu au avut acces la el).

Vorbim de situații precum cea în care, din șase rezidenți, vestitul chirurg X îl va promova doar pe cel care face mai multe gărzi și e mereu lângă pacienți. Cum adică, Sarah, ești în perioada aia a lunii și nu te simți bine azi? Păi înseamnă că nu vrei să ajungi mare chirurg, ca John, care e mereu lângă pacienți, neavând deloc viață personală și socială!

O astfel de situație se întâlnește des în companiile cu o forță mare de vânzări, companii care au deseori reguli de tip “Aveți nevoie de X ani neîntrerupți în funcție pentru a primi postul de…, ani neîntrerupți care exclud din start un concediu de maternitate – deși în țări precum SUA un astfel de concediu e un privilegiu acordat cu greu, nu o lege! Credeți că s-ar prăbuși complet sistemul dacă regula s-ar schimba în “X ani și atât”, păstrând în continuare criteriile de performanță?

La toate astea se adaugă și presiunea socială care, datorită schimbărilor din ultimii ani s-a mai relaxat. Sigur, nu s-a relaxat suficient cât să accepte femeile cu un simț dezvoltat al umorului, aparent.

În regulă, și ce facem?

În niciun caz nu acordăm subvenții companiilor deținute de femei, ca în SUA, creând concurență neloială, și nici nu adăugăm personaje feminine inutile în toate producțiile televizate, doar pentru a ieși la numărătoare (se aude, Star Wars?). Nici promovarea excesivă a unor evenimente altfel banale nu ajută.

Secretul stă într-o treabă pe care lumea a vehiculat-o încă de la Revoluția Franceză. E vorba despre „egalitatea de șanse”, adică un efort real și susținut financiar pentru a ne asigura că pentru absolut orice poziție, nu se va face niciun fel de discriminare de sex, rasă și așa mai departe. Cu alte condiții, ne asigurăm că rigla e aceeași pentru toți și ne asumăm că unii pot ieși mai bine la numărătoare.

Pare o soluție absolut generică și impracticabilă, dar vă asigur că nu este. De altfel, nu trebuie să vă asigur eu, că deja o face Franța. Recent, francezii s-au apucat de implementarea unor politici antidiscriminare la nivel instituțional.  Deși nu sunt 100% de acord cu textul legilor, trebuie să recunosc că se bazează pe două principii sănătoase: egalitatea de șanse și transparența.

Cum funcționează? Simplu: statul poate să facă și va face audituri pe egalitatea de gen în companii, ultimele fiind oricum obligate să emită rapoarte detaliate pe temă. Ce s-ar întâmpla la un astfel de audit? Păi, în cazul unor discrepanțe salariale vizibile, compania va trebui să demonstreze modul în care s-a ajuns la ele: X e mai bine plătit pentru că, deși e pe același post cu Y, e mai vechi, are un CV mai bun și așa mai departe. Se poate demonstra? În regulă! Nu se poate, iar Costel, asistentu’ șefului e mai bine plătit ca o programatoare? Amenzi, amenzi și iar amenzi!

Sigur că nici măsurile ăstea nu sunt perfecte, dar măcar încearcă să cuantifice discrepanța și să o transforme în ceva analizabil, nu în părerile vreunei feministe isterizate sau ale vreunui misogin care a citit doar titlul unor studii pe Facebook.

Până să vedem cum va funcționa modelul, cam tot ce este de reținut că răspunsul la discriminare nu poate fi niciodată… mai multă discriminare. Altfel, riscăm să transformăm o soluție provizorie într-o problemă permanentă.

P.S: Discuția de mai sus privește, din păcate, doar țările civilizate, nu pe cele care vor ordine „divină” pe post de principiu legal.

10 Comments

  • Vlad, îți spun sincer, așa sunt de sătul de corectitudinea politică (CP), încât atunci când scriu pe tema am toate șansele să fiu luat drept radical, misogin și bărbat care-și bate femeia:

    https://opozitie.eu/2018/corectitudinea-imbecila/

    Nu sunt, sunt tolerant, n-am nimic cu homosexualii (chiar dacă consider actul în sine o pervertire a unor legi firești) și am un respect profund pentru natura feminină, dar mi-a ajuns până peste cap. Nu m-am confruntat cu așa ceva pe stradă sau la job (din fericire trăiesc în România; Manowar scria la el despre cotele de diversitate de la firmele britanice, care sunt obligate – mai pe față, mai cu subînțeles, și de asta ce zici tu de Franța mie-mi ridică niște semne de întrebare dacă nu cumva e o teorie frumoasă care în practică nu va face decât să întărească și mai mult această discriminare pozitivă – să angajeze și femei, și homosexuali, și africani, și tot ce vrei – situația de la Google nu e singulară), dar mă lovesc de ea în toate filmele și serialele decente. Băi, aproape că nu mai există serial decent produs în ultimii ani care să nu conțină negri, asiatici, homosexuali etc. Măcar de prin sezonul doi, când se prind ăștia că are succes. Până și în Once Upon a Time, care-i cu povești pentru cei mici, la un moment dat Scufița Roșie își găsește sufletul pereche într-o altă femeie. A, și Lancelot e negru. Și nu mă deranjează faptul în sine că dau peste homosexuali sau negri sau etc în filme. Ca dovadă, mi-a plăcut mult Orphan Black, unde cele două personaje gay nu sunt doar digerabile ci chiar foarte mișto, cel puțin eu le-am îndrăgit. Problema e că aceste politici de CP sunt implementate de niște scriitori și scriitoare feministe și lipsite de talent. Și că aceste personaje deseori nu-și au locul în contextele acelor filme. Și că producătorii nu mai vor să-ți ofere o poveste fantasy sau SF pentru a te relaxa, ci vor să te educe sub masca unei așa-zise povești SF sau fantasy. Și atunci nu mai este artă, că este mesaj politic.

    Tu tratezi lucrurile într-o manieră foarte diplomatică, spunând că sunt exagerări, dar magnitudinea și aș putea zice ubicuitatea lor (de la mass-media la industria de divertisment la marile companii care fac angajări – până acolo încât am auzit că la BBC e mai greu azi să te angajezi sau să-ți păstrezi postul dacă ești bărbat european) mă face să cred că fie există un inters de a se promova așa ceva la scară largă, fie lumea s-a scrântit de tot.

    O să-ți citesc și articolul despre masculinitate, dar pe scurt mie reclama celor de la Gillette mi s-a părut o lamentare tristă care numai în aparență promovează o masculinitate pozitivă, în realitate sau în esență având o direcție total opusă. Dacă o să am timp, o să mă explic după ce citesc rândurile tale, sau poate o să scriu un articol pe tema.

    Revenind la subiect, da, soluția este asigurarea unor șanse și posibilități egale, dar criteriul de angajare trebuie să rămână meritocrația. Și aici trebuie acceptat faptul că există anumite predispoziții la femei și la bărbați. Nu te poți aștepta ca armata să atragă la fel de multe femei ca bărbați și poate nici n-ar fi o idee bună să ai o armată compusă din 50% bărbați și 50% femei, din motive care cred că sunt evidente. Asta nu înseamnă că femeile sunt inferioare, ci că sunt diferite și că poate ne fac ferfeniță în alte domenii. Asta e, ne naștem diferiți, negrii sunt mai dotați fizic, scandinavii câștigă toate concursurile de ski, e normal și absolut în regulă. Nici măcar doi bărbați (sau două femei) de aceeași rasă și din aceeași țară nu vor fi egali, că fiecare vine cu alt material genetic. Parcă comuniștii mai voiau să ne uniformizeze pe toți.

    La partea cu salariile, dacă eu aș avea o firmă, în primul rând aș fi interesat de profit. Iar la un post cheie ce implică o anumită experiență în cadrul firmei, evident că dintre o femeie proaspăt căsătorită și una singură aș fi tentat s-o aleg pe cea singură, în ideea că după ce o pregătesc un an de zile, prima rămâne în concediu de maternitate iar eu trebuie să aduc și să pregătesc pe altcineva. Pe mine treaba asta mă afectează la profit. Și sigur că un bărbat ar fi o alegere și mai bună. Din punctul meu de vedere, ca patron, femeile trebuie să-și demonstreze practic egalitatea pe care o proclamă de atâta timp. Cu ce mă încălzește pe mine faptul că atunci când sunt la job pot lucra cu aceeași eficiență ca un bărbat, dacă nu vor fi la job la fel de mult ca un bărbat? Deci, dacă spun că sunt egale, să demonstreze asta din prisma activității sau a veniturilor pe care le pot genera în firma mea. Iar dacă nu pot, atunci din păcate biologicul le aduce într-o condiție de inferioritate din acest punct de vedere. Asta nu-i o mare tragedie, că probabil nu sunt multe astfel de joburi, iar la altele tipuri de joburi voi prefera o femeie, dar am dat-o ca exemplu de diferență reală și justificabilă.

    În afară de asta, putem vorbi și de aspirațiile profesionale ale fiecăruia. Nu demult un nume greu din industria de publicitate americană, bărbat, a spus că la ei în companie sunt puține șefe femei din cauză că ele nu au aceleași aspirații ca bărbații, nu sunt atât de fixate pe obținerea unui succes profesional și pe atingerea unor vârfuri, mulțumindu-se cu realizări medii și având alte preocupări care le fac împlinite (ca familia). Bineînțeles, lumea s-a scandalizat iar omul a trebuit să-și dea demisia, aproape de pensionare. În România n-avem probleme din ăsta, a spus Naum parcă, sper să nu-l încurc, același lucru pe IQads și n-a pățit nimic (chiar dacă s-a umplut Facebook-ul și pagina de comentarii de la articol cu critici acerbe ale unor femei). Asta e, la unele chestii femeile sunt inferioare, la altele ne surclasează, iar prefăcându-ne că așa ceva nu există nu vom schimba natura și biologia.

  • Prima problemă e următoarea: trăiești în România și oricât ne-am fi săturat noi, ăștia care muncim la birou într-un oraș mare de corectitudine politică, pe-atât ar fi ea de necesară în orașele de provincie și zonele rurale unde minoritățile chiar sunt sub asediu. Acum, problema cu fenomenul e că poate deveni foarte repede (și a și devenit) o boală socială, dar nu știu dacă românii în general se pot plânge de asta – poate doar o minoritate, cum suntem și noi.

    In esenta, ideea de a plasa personaje de alte sexe sau de a mari “cota” de personaje feminine in filme si seriale nu e o idee rea, dat fiindca media formeaza atitudini. In realitate, apar, asa cum observai, abominatii precum ultimele filme Star Wars sau Annihilation unde unul din personaje spune: Acum vom trimite in lupta femei, pentru ca ele pot fi si luptatori, dar si oameni de stiinta !?!

    Treaba e ca situatiile in care exagerarile corectitudinii politice devin atroce (si sunt cateva, mai ales in mediul academic) sunt mult exacerbate de media conservatoare, motiv pentru care stangistii exacerbeaza situatiile in care dreapta se duce in extreme. Si asa ai impresia ca lumea e formata doar din pasaroi care vor ca toata lumea sa fie egala sau din nebuni care vor sa-i dea foc.

    Treaba e ca femeile pot performa la fel de bine in majoritatea situatiilor in care barbatii o fac, chiar daca exista si exceptii. De-asta mi se pare normal sa pastrezi niste standarde corecte. In cazul Armatei, as spune ca pur si simplu trebuie sa pastram aceleasi standarde ca la barbati si e totul in regula. Armata SUA are destule femei pe teren (infim mai putine decat barbatii, dar destule comparativ cu cat cred unii ca ar exista) si multe sunt lunetisti, piloti sau conducatori de tanc extraordinari. Cat timp testele pentru a ajunge acolo sunt teste de anduranta, precizie si asa mai departe, din toate femeile care vor sa ajunga in armata, vor fi cateva care le vor trece. Daca adaugi un test de tip “trebuie sa poti face planton non-stop”, doar pentru a elimina femeile (care ar de exemplu avea probleme in perioada aia a lunii), atunci e posibil sa ai o problema, mai ales daca o astfel de regula nu se impune efectiv nici barbatilor, ci exista doar pentru a separa.

  • Treaba e ca ce spui tu cu jobul e fix discriminare, in mare si pentru ca nu tu-i platesti femeii concediul maternal, ci Statul. Chiar daca intern ai genul asta de idei, criteriile de angajare ar trebui sa fie unele corecte fata de abilitatile celor care se inscriu. Altfel, ai o problema care se duce in zona: nu vreau femei, pentru ca pot sa nasca, nu vreau batrani, pentru ca poate au probleme de sanatate, nu vreau bolnavi cronic pentru ca lipsesc… si ajungi sa angajezi doar barbati in zona 20-40 si sa te plangi ca ai un renume nasol de angajator in piata. In plus, daca nu esti vreo corporatie care sa aiba norme de angajati, poti jongla excelent cu concediile de maternitate.
    Neil French e cel care a facut remarca si a sunat a la Leon Danaila, pe principiul: femeile nu pot fi chirurgi pentru ca raman gravide. French a fost putin tampitel pentru ca in momentul de fata, industriile creative sunt dominate de femei, chiar daca cele cateva nume mari inca relevante sunt in marea lor majoritate barbati (Crispin, Boguski, Droga). In Romania am lucrat cu 3 directoare de creatie si erau vreo 10 din vreo 30 in perioada in care lucram in advertising. Deci Neil trebuia sa se abtina – din fericire pentru el, ramane o legenda (e unul din copywriterii si directorii de creatie pe care i-am urmarit cu o pofta imensa).
    Despre Naumovici nu comentez – nu ma impresioneaza nici profesional, nici uman. Nici nu mai stiu daca i-am citit respectivul articol 🙂

  • La partea cu armata: ok, dar în situația unui război care te prinde la pensie, tu în ce caz te-ai simți mai protejat: când te-ar apăra o armată de flăcăi sau o armată constituită integral din fete? Duc lucrurile la extrem pentru ca diferența să fie mai ușor de sesizat. Eu unul aș prefera primul caz. Poate cel mai mare beneficiu al unei armate constituite din personal feminin ar fi lipsa atrocităților de pe teritoriile cucerite – dar ăsta ar fi un beneficiu al celor care se apără. Până și aceste atrocități, pe care evident că nici un om normal nu le poate susține, arată totuși că bărbații sunt dispuși să lupte mai aprig. Sigur că e o masculinitate pervertită, dar cu un scor mai mare pe o scară a forței, așa că te-ar apăra mai cu succes. Sigur, războaiele de azi nu se mai poartă cu brațele și cu mușchii, dar ele țin în continuare de masculinitate. Uită-te în jurul tău care e procentul de femei sensibile și care e procentul de bărbați sensibili. Câți bărbați se înmoaie când ridici puțin tonul la ei și câte femei. O vezi ușor, sunt mulți directori care strigă la personal, am avut și eu. În aceste condiții, o armată având femei și bărbați la egalitate ar fi o armată bizară, care nu se mulează pe aptitudinile native ale bărbaților și femeilor, procentual vorbind. Că deși femeile pot și ele manifesta calitățile necesare unui soldat sau căpitan, procentual mult mai puține vor fi atrase nativ de așa ceva. Și atunci, dacă să zicem 30% dintre bărbați sunt atrași de militărie și numai 5% dintre femei, cum de ai ajuns tu să ai 50%/50% în armata ta? Eu zic că fie ai făcut cote, fie ai prezentat serviciul într-un mod romanțat, care să-l facă atractiv și pentru fete.

    Deci da, sunt absolut de acord să lăsăm și femeile în armată. Adică, să nu ne uităm la sexul concurentului, ci la performanțele lui. Și asta nu numai în armată, ci peste tot. Doar că mă îndoiesc sincer că folosind strict acest criteriu al performanței vei avea un număr egal de femei în armată. Asta voiam să zic mai sus. Sigur că și femeile pot, dar nu mă aștept să fie într-un număr egal cu bărbații, deoarece nu au aceeași predispoziție pentru armată. Ori asta arată deja o diferență între cele două sexe. Dar dacă o feministă m-ar auzi spunând lucrul ăsta, ar lua foc.

    La partea cu discriminarea în cazul joburilor pentru femei, criteriile sunt corecte, dar în condițiile în care ai 5 angajați, le dai un mic test și doi dintre ei obțin nota 10 și sunt practic la egalitate din toate punctele de vedere, la fel de bine pregătiți etc, trebuie să alegi pe unul dintre ei. Nu e firesc să-l alegi pe cel care îți oferă perspectivele cele mai bune?

    Altfel, te întreb și eu ce rost are întrebarea „unde vă vedeți peste 5 ani”? Cei care o pun ar trebui dați în judecată pentru discriminare, deoarece o femeie ar putea răspunde: „în concediu maternal”! 🙂 Serios acum, când ai o angajată, îți pleacă în concediu, pregătești o alta, îți pleacă și ea, ce faci? Că statul nu-ți plătește trainingul.

    Ce spun eu nu contrazice spiritul non-discriminării, ci eventual numai litera ei. Pentru că tu ai niște dezavantaje dacă pe ea o doare capul că e deja însărcinată și nu se poate concentra la fel de bine la ceea ce face și după aceea pleacă în concediu și nu-ți găsești angajat. Știu că nu se face să spui așa ceva public, dar este o realitate. Nu îi acorzi un minus de încredere când vine să se angajeze pentru că ai tu ceva cu femeile, ci pentru că chiar îți poate aduce niște dezavantaje reale.

    La fel e și în situația contrară. Să zicem că vrei să angajezi pe cineva pentru un call center. Eu, ca patron, aș fi înclinat să le acord aici un plus de încredere femeilor. Pentru că de regulă ele sunt mai analitice, mai calde, mai înțelegătoare, nu se supără așa de repede, pe când bărbații pot fi mai scurți, mai arțăgoși, mai plictisiți etc. În plus, femeile au o voce mai plăcută, iar dacă majoritatea clienților mei ar fi bărbați, ăsta ar fi un avantaj foarte mare. Așa că chiar dacă eu teoretic ar trebui să-i privesc pe amândoi candidații în mod nepărtinitor, aș fi tentat să găsesc o femeie pentru un astfel de post. O fată care vine la interviu ar beneficia de un plus de încredere din partea mea, că mi-ar putea aduce mai multe avantaje. Asta nu-l împiedică pe bărbat să obțină postul, doar că ar trebui să depună mai mult efort și să-mi demonstreze că merită. Dar femeia ar pleca cu un avantaj aici.

    Cred că per ansamblu lucrurile se echilibrează, dat fiind că nici bărbații și nici femeile nu sunt la fel de buni în toate domeniile. Și cred că afacerile ar merge mai bine așa, decât cu cote de 50/50 sau discriminare pozitivă.

    Eu cred că French vorbea de experiența din cadrul companiei în care a lucrat atâția ani, nu debita prejudecăți personale. Așa rețin eu de atunci, e drept că nu am urmărit cu inters subiectul. Dar dacă cum țin eu minte, să spui că femeile de la tine din firmă s-au dovedit lipsite de acea scânteie pe care au avut-o bărbații și că acesta este motivul din care n-au acces la posturi care altfel erau accesibile oricui și să fii apoi aspru criticat pentru asta consider că e o nedreptate și o prostie în același timp.

  • De fapt nu exista absolut niciun studiu comparativ intre cum lupta barbatii si cum lupta femeile, pentru ca pana recent nu le-a prea invitat nimeni in lupta (cu cateva exceptii in Antichitate si in Al Doilea Razboi Mondial, unde putinele batalioane de femei au luptat destul de bine). Ideea e ca in ziua de azi, armata are mai degraba un rol de control: sunt slabe sansele unei invazii pe sol, cu soldati, ca “pe vremuri”. Cel mai probabil ne vom trezi cu bombe in cap, drone si blindate, iar aici femeile sunt la fel de capabile de atrocitati.

    Cum spuneam si in articol, sunt complet impotriva “cotelor”, dar daca spun din start ca “femeile nu au ce cauta aici”, am o problema – mai ales ca, in cazul Armatei, probabil ca nimeni n-are ce cauta acolo (Practic, razboiul e un lucru oribil, dar n-o sa militez niciodata ca doar barbatii sa aiba parte de el :)) ).

    De acord, mai ales ca alegerea in sine e un criteriu subiectiv, doar ca situatia aia e fictiva sau apare foarte rar (in general, procesul de recrutare se opreste la primul candidat 100% viabil, daca nu cumva omul de la HR nu a programat interviuri pentru toata luna). De multe ori, angajatorii sunt pusi in fata unei situatii de tip angajata supracalificata vs. tip mediocru si aici apare problema.

    Ce training? Hai sa fim seriosi, traim in Romania. La angajatii de nivel mic nu exista aproape niciun training, iar la cei de nivel inalt, ei vin cu el deja facut.

    Da, dar astfel de dezavantaje “reale” iti pot aduce foarte, foarte multe tipuri de angajati. In plus, n-ai niciun fel de garantie cu privire la un barbat – eu de exemplu am pe foaie o operatie majora, dar nu a fost o problema pentru nimeni treaba asta (in ciuda faptului ca nu cer deloc putin bani). Aici ar fi de analizat si o distributie pe niveluri salariale sau de specializare – in domeniul in care lucrez sunt mult mai multe femei decat barbati in general (marketing, publicitate etc.).

    Vezi, aia e? Nu prea sunt ele “de regula” asa, ci societatea le pune in rolul ala. E adevarat ca in cazul generatiilor actuale exista o predispozitie spre amabilitate, dar nu stiu daca va mai fi un dat si pe viitor. In plus, daca as fi o feminista, ti-as spune ca sus vorbim despre joburi bine platite unde femeile “poate raman gravide”, iar acum spunem ca totusi ele sunt mai bune in call-center si au avantaj. Ele au niste avantaje in anumite domenii (inclusiv in zona de predat si inclusiv in domeniile creative), dar multe sunt avantaje create de noi si de parintii care le-au ghidat spre domeniile alea si spre o anumita atitudine. La fel cum barbatii au niste avantaje fizice date de o pregatire fizica, pe langa un avantaj biologic care poate sau nu sa fie decisiv.

    Ce spun eu este: deschideti portile si atat. In rest, daca intr-o firma sunt doar 2 femei din 1000 de oameni si daca aia pot demonstra pe foaie ca doar barbatii au mers pe joburile alea sau ca singurii candidati pregatiti pentru ele au fost barbati, nu as avea o problema (mai ales ca s-ar putea ca firma aia sa fie de fapt o banca de sperma).

    Problema e ca French e o personalitate publica si cam tot ce spune el capata valente de generalitate (a fost multa vreme o voce a publicitatii omul). Cam la fel a fost si cu Leon Danaila care, saracul, la varsta lui, a spus de fapt o realitate din sistemul medical romanesc: aia ca femeile doctor sunt profund discriminate. Doar ca pe-afara lucrurile nu stau chiar la fel, insa na, persoana publica…

  • În mare sunt de acord cu ce spui. Poate există nuanțe ușor diferite dar în mare e ok.

    Perfect de acord și cu „să deschidem porțile și să acordăm șanse egale”, ceea ce zici tu că vor să facă francezii. Problema mea, și zic problemă ca stil de exprimare, e următoarea: în ce mod se va mula practica pe teorie? Eu văd așa: în Occident există deja derapaje mari în direcția discriminării pozitive. La multe firme, la multe companii, la posturi de televiziune etc. BBC a declarat recent că vremea în care spectatorii își luau informația de la un prezentator bărbat (sau ceva de genul) a trecut. Au ajuns, după cum bine remarci în articol, să fie discriminați bărbații în numele luptei împotriva discriminării și să se încerce rezolvarea artificială a unor probleme a căror cauză rămâne netratată. În aceste condiții, vii tu și spui că Franța va monitoriza cotele de angajați și va cere explicații în cazul unor distribuții non-egale. Păi știi cum citesc eu lucrul ăsta? Că practic vor oficializa discriminarea pozitivă. Deja e pe față. Cine crezi tu că va mai avea curajul să angajeze 10 bărbați și 2 femei, chiar dacă la interviu s-ar prezenta numai bărbați sau ei ar fi cei mai bine pregătiți, sperând că apoi pot argumenta cu notele de la interviu și prezența efectivă? Eu cred, de fapt sunt aproape sigur, că vor refuza al 6-lea bărbat, chiar dacă e foarte bine pregătit, și că vor umbla cu limba scoasă să găsească încă o femeie sau mai multe, ca să fie egalitate și să nu riște nimic.

    În situația actuală, scopul practic al noilor legi propuse de francezi, așa cum îl văd eu, este să împingă și mai tare lucrurile în direcția acestei discriminări pozitive și corectitudini politice, sub masca, e adevărat, a unor principii teoretice frumoase și echilibrate. Cred că cine-și închipuie că va mai exista vreun angajator serios care să riște o deviație de la cotele propuse în acea lege este ușor naiv.

  • Da, pai aia e si problema pe care incerc sa o semnalizez: Discriminarea pozitiva e o solutie lenesa si lipsita de rezultate pe termen lung. Ai o problema reala, structurala? Pai mai adu niste femei si niste negri si s-a rezolvat, nu? Doar ca nu s-a rezolvat: nu stii daca oamenii angajati sunt chiar competenti, iar pozitiile de sus sunt ocupate in continuare de aceiasi dinozauri. Deci problema nu e rezolvata din niciun unghi.

    E de urmarit situatia din Franta: daca o fac bazandu-se doar pe transparenta, e ok. Daca ai angajat doar barbati pe criterii discriminatorii, o sa se vada. Tehnic, nu exista o “cota”, ci un scor care tine cumva de modul in care s-au dobandit niste pozitii.

  • Berlinul are o idee (nu prea grozava si care nu tine cont de faptul ca Berlinul e totusi un oras de imigranti unde barbatii gasesc mai usor de lucru in meserii unde se cere munca fizica): https://www.politico.eu/article/berlin-offers-women-21-metro-ticket-discount-to-highlight-pay-gap

  • >>> Vorbim de situații precum cea în care, din șase rezidenți, vestitul chirurg X îl va promova doar pe cel care face mai multe gărzi și e mereu lângă pacienți. Cum adică, Sarah, ești în perioada aia a lunii și nu te simți bine azi? Păi înseamnă că nu vrei să ajungi mare chirurg, ca John, care e mereu lângă pacienți, neavând deloc viață personală și socială!

    Din asta rezulta (mi se pare) ca tie ti se pare normal ca o femeie, aflata in acea perioada a lunii, are o “scuza”. Sau ca sefii ar trebui sa fie intelegatori. Asta este in sine o abordare sexista (femeile sunt la fel de capabile ca barbatii, remember?). Ceea ce spun feministele nu este ca femeile nu sunt promovate pentru ca 3 zile pe luna sunt mai putin performante ci ca sistemul le ignora pentru ca sunt femei SI IN CIUDA faptului ca au aceleasi performante cu barbatii.

  • Nu, dar sefii n-ar trebui sa fie nerezonabili. Sa ceri genul ala de sacrificiu 100% (mai ales ca informatia aia vine dintr-un caz real) doar pentru a-l promova pe omul care-ti seamana in frustrare, e o problema, mai ales cand spitalul sau meseria in sine nu-ti cere sa renunti la tot. E ce spuneam eu a fi “sexism structural”: creez un locsor strict pentru omul pe care-l vreau eu si-i discriminez pe restul.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.