Roboți, comuniști și diversitate: o mână de filme

Am început articolul ăsta cu două luni înainte de carantină, așa că să nu vă mire avalanșa de titluri din el.

De fapt, dacă ar fi să fim onești cu noi, am recunoaște că aproape nimeni nu citește recenzii de filme până la capăt (bine, nimeni nu prea mai citește). În plus, mulți nici nu se mai uită la filme, mai ales de când serialele au devenit un fast food accesibil. Despre arta pierdută a „reluărilor” nici n-are sens să mai vorbim.

Înainte însă de a vă spune cu entuziasm ce mi-a plăcut și mai ales ce nu mi-a plăcut (iar voi să vă prefaceți că vă pasă), ar merita însă să analizăm ultimii doi ani cinematografici. Nu de alta, dar au fost cel puțin interesanți pentru o artă căreia i-a lipsit cel mai important pilon: cinematograful.

A fost un an în care cancel culture-ul și-a făcut de cap, anulând de la desene animate la sitcomuri britanice despre care mulți nu știau că există. Filmele care reprezintă în mod autentic culturi minoritare au lipsit, dar am primit o Anne Boylen neagră și un Ahile negru (ceea ce e posibil să fi și fost). Atât Oscar-urile cât și Emmy-urile au fost încărcate de scandaluri cu tentă de corectitudine politică, iar bătrânul Paramount Channel a dispărut cu totul. James Bond s-a retras și ne putem aștepta la surprize nonbinare. De partea cealaltă a spectrului corectitudinii și, de altfel, a lumii, un film Marvel a fost interzis datorită unei scene minore.

Netflix a fost ca de obicei în centrul atenției, întorcând Emmy-uri cu lopata, lansând Squid Game, lluându-și câteva șuturi public pentru Cuties și apărându-l pe Dave Chapelle. Asta dacă nu vorbim și despre acel dubios reality show cu oameni costumați în animale. Pe lângă asta și-au anunțat planurile de a intra și în zona de ecommerce și în cea de jocuri video. Tot ei ne amenință cu o avalanșă de filme bazate pe cărțile lui Road Dahl (ceea ce e bine, pentru că Warner Bros a făcut praf Witches). Să apucăm doar să le vedem, având în vedere că viermișorii ajunși peste noapte la putere ne amenință cu o taxă Netflix.

Disney a fost pe creștere, dar și-a continuat cruciada de desene editate și remake-uri inutile, eșuând lamentabil cu Mulan (dar nu mai lamentabil decât Warner Bros cu Space Jam 2 sau cu noul Masters of the Universe). Altfel, au reușit să zboare o actriță republicană din The Mandalorian, să schimbe numele navei lui Boba Fett și să mai scoată un serial inutil despre Star Wars, după ce au masacrat seria cu trilogia lor inutilă. Alte rețele au încercat și ele rețeta mizeriei (încurajate și de Rotten Tomatoes), motiv pentru care porcării de tip Cowboy Bepop au fost lansate și apoi anulate cu entuziasm.

La capitolul filme despre muzica ni s-a spus să ne așteptăm la un film despre metale grele cu Metallica și Korn, la un documentar despre trupele KISS și Heart și am primit deja un nou documentar despre Beatles. Cineva a vorbit și despre un Bohemian Rhapsody 2… pentru că de ce n-am mai vrea încă un film mediocru despre o trupă incredibilă. Altfel, filmele despre jocuri par să fi explodat cu Mortal Kombat, Fallout, Uncharted, Assassin’s Creed (da, altul), Resident Evil (din nou) și Metal Gear Solid sus pe listă. Probabil s-au corelat cu recenta grevă a personalului auxiliar de la Hollywood – filmele proaste nu necesită prea mulți oameni.

Chiar și filmul românesc s-a mișcat bine, cu un Radu Jude premiat pentru Babardeală, un Caranfil lăudat pentru activitate, dar descurajat de sistem, și un Cristi Puiu prea încăpățânat pentru binele lui.â. Mai mult, s-a anunțat un film despre Sergiu Celibidache cu John Malkovitch în rol principal, o reclamă ne-a adus cu gândul la un horror în lumea lui Creangă, iar Tipografic Majuscul pare chiar a fi un film de văzut.

În alte știri aleatorii, Nicholas Cage a făcut primul film bun din ultimii ani (Pig), Robert Pattison a făcut Covid în timp ce-l juca pe… omul liliac, iar Andrew Lloyd Weber și-a luat un câine terapeutic după eșecul Cats. Tippett și-a lansat în sfârșit Mad God-ul, iar ucrainienii au lansat un imens film experiment. Unsubscribe a devenit vârf de box office deși avusese buget zero, iar un documentar ne-a făcut să ne amintim că există Val Kilmer.

Printre remake-uri și reeditări mi-au atras atenția sunt Babylon 5 (care a primit deja un remaster reușit), Blade cu Marshala Ali și un serial bazat pe Dark City. Filmele Star Trek au fost în schimb oprite și la fel și serialul Arthur. Tot la capitolul ăsta, din păcate, am aflat că există Matrix 4 și un nou Salvați de Clopoțel și că Nemuritorul îl va avea pe Henry Cavil în rol principal.

Asta nu înseamnă că nostalgia nu ne-a adus și surprize plăcute: distribuția Prințului din Bel Air s-a reunit într-un episod emoționant și la fel și cea din Friends. Lord of the Rings a sărbătorit 20 de ani cu stil și atât Clint Eastwood, cât și Paul Verhoeven au uluit cu filmele lor, deși amândoi au prins din plin Al Doilea Război Mondial. 

Altfel, după atâta pălăvrăgeală, iată și filmele…

1.Cu de toate

On the Rocks (2020) – Un film de Sophia Copola, cu un Bill Murray bătrân, dar încă savuros, și o Rashida Jones în mare formă. Filmul seamănă cu Broken Flowers, în sensul că nu se întâmplă mare lucru prin el (doar o reunine prelungită între o fiică și tatăl ei playboy), dar la final rămâi cu câteva replici excelente și niște imagini superbe din New York. Merită aruncat în lista de vacanță.

Bad Education (2020) – Un film excelent, uitat prin listele HBOGo, despre un caz celebru de fraudă din SUA. Hugh Jackman și Allison Janney sunt de nota zece, iar povestea (aproape 100% fidelă realității) face de una singură treaba scenaristului. Pe scurt, este vorba despre un inspector școlar cu o imagine impecabilă, ale cărui mici, dar scumpe pasiuni, ajung să tragă în jos întregul district.

Knives Out (2020) – Thriller polițist și dramă de familie în același timp, Knives out este puternic inspirat din clasice precum Clue sau Murder on the Orient Express. Filmul e înțesat cu actori mari (Joseph Gordon Lewitt, Daniel Craig, Chris Evans, Toni Collette, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Michael Shannon si… Christopher Plummer), cărora reușește cumva să le dea propriul moment de strălucire. Pe scurt, tatăl și sponsorul unei familii disfuncționale decedează, iar copiii și prietenii lui dubioși încearcă să pună mâna pe moștenire. Mai mult nu vă spun, dar aș adăuga doar că „tipul cel rău” nu are iPhone în film pentru că Apple interzice asocierea cu personaje negative…

The Personal History of David Copperfield (2019) – După In The Loop și The Death of Stalin aveam așteptări mari de la Armando Ianucci. Din păcate, deși pe afiș sunt Dev Patel, Tilda Swinton și Hugh Laurie, filmul e un gunoi incomensurabil, o bătaie de joc (mai mult sau mai puțin voită) la adresa lui Dickens. Înghesuind negri, asiatici și actori de toate culorile în roluri prost scrise, filmul ratează fix comentariul social din cartea originală, dar și povestea de dragoste gay sugerată de Dickens (aici înlocuită cu o dispută minoră). Daună totală.

The Two Popes (2019) – Hopkins și Jonathan Pryce. De atât a avut nevoie filmul ăsta pentru a fi bun. Chiar dacă explorează una dintre cele mai ciudate relații de prietenie din cadrul Bisericii Catolice, The Two Popes stă aproape exclusiv în chimia extraordinară dintre cei doi actori principali.

Bombshell (2019) – Un John Lithgow complet schimbat, o Margot Robbie în plina formă și o Kate McKinnon excelentă, plus Nicole Kidman, Malcolm McDowell, Mark Duplass și Charlize Theron în roluri secundare – totul învelit în povestea unui scandal sexual de proporții. Ar trebui să fie rețeta succesului și, cel puțin la nivel de mesaj și este. Bombshell e un film feminist fără să fie agresiv, care subliniază câteva dintre problemele care fac hărțuirea la birou posibilă. Ce nu reușește să facă este să se concentreze pe un singur fir narativ, motiv pentru care la final nu ești deloc atașat de personaje. Seamănă cu o poveste pe care ți-o spune cineva în pauza de masă.

The Gentlemen (2019) –  Pe-ăsta sigur l-ați văzut, iar dacă n-ați făcut-o, e păcat. E unul din cele mai bune filme ale lui Guy Ritchie, unul care-l aduce pe Hugh Grant înapoi în prim plan. Ok, aș spune că Grant e acolo în postura de imitator al lui Al Pacino, susținut impecabil de Charlie Hunan și Collin Farrell și eclipsat total de Matthew McConaughey. Coloana sonoră este, așa cum mă așteptam, excelentă. Nu are rost să vi-l povestesc, pentru că nici n-aș putea – e un film de Guy Ritchie.

The Sisters Brothers (2018) – O ecranizare dupa o carte celebră, cu Joaquin Phoenix, John C.Reilly și Jake Gyllenhall.  Deși filmul se vrea un western și începe ca atare, rezultatul e mai degrabă un studiu de caracter, iar unele scene par puțin anacronice. Bine, e un film regizat de francezi, filmat în Spania, cu actori americani și tematică western. În condițiile ăstea, The Sisters Brothers e chiar reușit.

Saint Frances (2019) – Un film atât de plin de comentarii sociale, încât nu înțelegi exact ce vrea să fie: un fel de redefinire a avortului, o discuție despre familiile atipice sau o comedie cu o tipă ciudată. Deși nu e chiar rău, nu-l pot recomanda, tocmai pentru că senzația finală e că ai pierdut ceva timp așteptându-te ca filmul să ducă undeva (și încercând să înțelegi scenele de menstruație care sunt comentariu la ceva, dar încă nu m-am prins la ce).

2.Cu umor

Don’t Look Up (2021) – O comedie cu Leonardo DiCaprio, Meryl Streep, Jonah Hill, Jennifer Lawrence, Tyler Perry, Timothee Chalamet și Cate Blanchett. Deși tema e una în aparență SF (doi astronomi amatori descoperă o cometă care se îndreaptă spre Pământ), filmul în sine e mai degrabă un comentariu social la adresa „epocii post-Adevăr”. Cum filmul de-abia a intrat pe Netflix, o să mă abțin de la spoilere, dar aș zice că e unul din puținele filme făcute de Netflix care chiar merită văzut. Are și o doză din Melancholia lui Von Trier.

Get Duked! (2021) – Cunoscut și ca Boys in the Woods, filmul ăsta arată ca o comedie făcută de Guy Ritchie după o noapte de beție. E amuzant, într-un stil britanic și haotic (cu puțin prea multe cadre aleatorii), însă e amuzant pentru un anume tip de oameni. Povestea urmărește un grup de delincvenți juvenili care sunt pedepsiți să facă un traseu montan împreună, sfârșind prin a fi vânați de un grup de lorzi decrepți al căror hobby era „curățarea Angliei” de elemente nocive. Da, și ăsta are tentă socială, dar dacă vă plac comediile britanice, merită urmărit și îl găsiți pe Amazon Prime.

8 Bit Christmas (2021) – O comedie nou-apărută pe HBO Go, cu Neil Patrick Harris și Steve Zahn, despre povestea unui puști plecat în căutarea cadoului suprem al anilor ‘80: un sistem Nintendo Entertainment System. Aduce aminte de celebrul Jingle All the Way și are puțin din The Sandlot, The Goonies și chiar din recentul Stranger Things. E un film perfect de urmărit cu o ciocolată caldă în nas, rezemat de brad. 

Irresistible (2020) – Un film regizat de Jon Stewart si produs de Brad Pitt cu Steve Carell, Rose Byrn, Chris Cooper și o Mackenzie Davis în mare formă. Filmul se vrea o critică la adresa sistemului electoral american și al modului în care este finațat – ce reușește însă este să fie o comedioară ușoară, dusă în spate de Carell, aici un consultant politic mutat temporar la sat. Din fericire, twist-ul final face vizionarea destul de plăcută. Dacă adăugăm asta la faptul că nu se prea mai fac deloc comedii decente, aș spune că merită văzut.

The King of Staten Island (2020) – O comedie în stilul celor din anii ‘90, cu Pete Davidson și Marisa Tomei, regizată de Judd Apatow. Bill Burr face și el un rol foarte bun și antipatic în același timp, rol pe care de altfel îl joacă și în viața de zi cu zi. The King of Staten Island nu e memorabil, dar e printre puținele comedii apărute în ultimii doi ani la care poți râde fără să fii nevoit să absorbi vreo morală. Cel mult, arată cât de greșit comunicăm uneori, ca bărbați, fără însă a face din asta o țintă a discursului corect politic. Este bazat parțial pe drama reală a lui Pete Davidson..

A Serial Killer’s Guide to Life (2020) – Un fel de comedie neagră (britanică, evident) despre o tipă prostuță și crescută într-o familie opresivă al cărei mare vis este să aibă „succes” și să devină autor de self-help. Din fericire pentru ea, dă peste un life coach talentat care e și criminal în serie care-i deschide o nouă paletă de posibilități. Chiar dacă premisa e bună, filmul e amuzant până nu mai e… și asta se întâmplă puțin prea repede în poveste.

The Wolf of Snow Hollow (2020) – Un fel de comedie horror cu pretenții de Fargo, dar fără talentul din spatele producției pe care o emulează. Un orășel montan din SUA se trezește terorizat de ce pare a fi un vârcolac, marele ghinion al locuitorilor săi fiind că șeriful e un imbecil. Filmul are câteva momente savuroase, dar și multă violență greu de justificat. Merge într-o zi mai ploioasă.

An American Pickle (2020) – Un film tipic Seth Rogen, produs de Seth Rogen și cu Seth Rogen in dublu rol. Simpatic, dar nu fantastic. Bazat pe o premisă ridicolă (un evreu est-european rămâne conservat în oțet), filmul încerarcă cumva, în mod subtil, o satiră a ceea ce am putea numi „hipster culture”. Rogen încearcă aici să producă un film în stilul lui Judd Apatow, însă duce lucrurile prea departe și amintește cumva de vechile filme ale lui Leslie Nielsen.

Brittany Runs a Marathon (2019) – Un film de relaxare de pe HBO Go. N-are o temă prea grea, are doza obișnuită de „incluziune”, dar nici pretenții prea mari nu are. În esență, o tipă vrea să slăbească… și slăbește!

Driven (2018) – O comedie polițistă cu Ed Helms, bazată pe cazul real al capturării fondatorului DeLorean. Istoric, filmul merită luat în considerare. Din păcate Driven nu se descurcă grozav nici pe post de film polițișt și nici pe post de comedie.

Brigsby Bear (2017) – Un film uitat în pleiada de filme din 2017, cu un Mark Hamil în mare formă și cu probabil una dintre cele mai candide povești spuse în ultimii ani. Un puști răpit și crescut de mic într-un bunker de un producător nebun și o matematiciană țicnită este eliberat în lumea de afară. Adaptându-se cu greu, fostul captiv rămâne fixat pe dorința de a încheia serialul Brigsby Bear, singurul serial pe care avea voie să-l vadă în bunker. Problema? Serialul fusese inventat exclusiv pentru el…

This is Where I Leave You (2014) – O comedie neagră cu Adam Driver, Jason Bateman, Rose Byrn, Jane Fonda și mulți alții. Un film profund subapreciat pe care îl recomand oricărui posesor de abonament Netflix și oricărui om care s-a gândit vreodată mai atent la… conceptul de familie.

3.Cu supereroi

The Suicide Squad (2021) – The Suicide Squad e un „reboot” și în același timp o continuare a lui Suicide Squad din 2016. Dacă nu înțelegeți cum vine treaba asta, e în regulă, nici nu trebuie. Deși James Gunn a făcut o treabă mai bună decât Ayer, iar Margot Robbie e în ambele filme, tot rămâi cu întrebarea: de ce era nevoie de filmul ăsta? Marea diferență între cele două versiuni e că The Suicide Squad din 2021 e stupid în mod intenționat (și sensibil mai violent decât primul) și că personajele lui Gunn chiar au personalitate. Ca o notă adițională, aș menționa că steagul dubioasei națiuni Colto Maltese seamănă cu al României.

Free Guy (2021) – Un film cu Ryan Reynolds (căruia Canada i-a mulțumit recent pentru întreaga activitate) și cu Taika Waititi despre jocuri video și lumile cărora le dau viață. O comedie relaxantă, un Ready Player One fără substrat filosofic. Pe scurt: un personaj secundar dintr-un joc online (un NPC, pentru gameri) devine brusc conștient de propria condiție, datorită unui cod A.I. ascuns în sistem. Personajul ajunge să se îndrăgostească și să-și salveze lumea. Un fast-food cinematografic ușor exagerat, dar în final bine venit.

How I Became A Superhero (2021) – O ecranizare franceza după o bandă desenată, despre o lume în care supereroii au devenit ceva comun. Foarte similar cu mai vechiul Powers, din care a împrumutat mult și serialul The Boys. Funcționează mai degrabă ca o comedie polițistă, decât ca un film cu supereroi, în mare și datorită limitărilor de buget. Din fericire, lucrul ăsta îl salvează și îl face un film simpatic. Îl găsiți pe Netflix.

Birds of Prey (2020) – Un Suicide Squad cu gagici, cu o Margot Robbie în mare formă și cu un Ewan McGregor care joacă „fix ca în vremurile bune”. Mary Elizabeth Winstead e degeaba, dar personajul lui Victor Zsaz e beton. Editarea e iar destul de bună, mai ales că scenariul e haotic, iar tonurile de culoare în stil Wes Anderson îți dau senzația că urmărești ceva mai bun decât urmărești. Merge lăsat pe fundal, ca film de weekend.

Brightburn (2019) – Un film care-și pune întrebarea simplă „Ce s-ar fi întâmplat dacă Superman era un adolescent tipic, adică un individ necopt, confuz și agresiv?”. În esență, filmul e o metaforă subtilă care lovește în celebra dispută „nature vs. nurture” și pare  inspirat din seria Dragon Ball. Atipic printre filmele cu supereroi sau, mă rog, cu super-răufăcători, Brightburn ar fi putut să-și pornească propria franciză, dacă nu insista să se transforme brusc în film horror și să irosească talentul lui Elizabeth Banks.

4.S.F-uri 

Dune (2021) – Blockbuster-ul care a adus lumea înapoi în cinematografe. E foarte ok dacă n-ai citit cartea, decent dacă ai citit-o și relativ ok pentru un film de Villeneuve, care din păcate nu-mi place ca regizor. Da, puteți trece peste, dar nici Arrival, nici Sicario și nici noul Blade Runner nu m-au dat pe spate. Din Dune lipsesc câteva subtilități prezente în carte (de la personalitatea Jessicăi la modul în care Harkkonenii își pregătesc complotul), iar Timotee Chalamet e un actor mediocru, însă Jason Momoa, Oscar Isaac, Stellan Skarskgard și Javier Bardem compensează.

The Tomorrow War (2021) – Filmul ăsta se vrea un blockbuster în stilul lui Roland Emerich, dar făcut pentru Amazon Prime. Și reușește cumva să fie ce-și propune, dat fiindcă nu și-a propus oricum prea mult. Succesul le este cumva datorat lui Christ Pratt și J.K Simmons și unei căldări de efecte CGI. Cumva, are prea puțin hard S.F. (acțiunea se petrece simultan în prezent și viitor), prea puțini extratereștri și prea multă acțiune pentru a fi un film „mare”. Este însă un film plăcut, cu un final care mi-a amintit de subapreciatul Kingdom of Fire.

Finch (2021) – Un film cu Tom Hanks, de pe Apple TV. Practic, filmul e un Castaway futurist unde, în loc de o minge cu ochi, Hanks vorbește cu un roboțel tembeluț și cu un cățel. Hanks salvează filmul și tot el îl și îngroapă, dat fiindcă în Finch nu se întâmplă mai nimic. Merge lăsat pe fundal în timp ce faceți altceva.

Stowaway (2021) – Un S.F. lent si inutil de tehnic cu două femei super deștepte și un asiatic la fel de deștept care s-au dus în spațiu ca să… ceva. Lor li se alătură în mod evident un negru ascuns sau uitat prin puntea de comandă. Deși cele două femei sunt Toni Colette (#zeiță) și Anna Kendrick (#simpatică), Stowaway e un plictis fără cap și coadă care de-abia atinge definiția ideii de film. De evitat.

Project Power (2020) – Un film cu Jamie Fox și cândva promițătorul Joseph Gordon-Levitt. Seamănă la rându-i cu Powers, dar e mult mai puțin complex și centrat pe o temă clară: (spoiler) un tată își caută fiica ale cărei particularități par a sta la baza unui drog care a dus la o „explozie” de oameni cu puteri supranaturale. Arată bine, acțiunea e decentă, iar vizionarea nu vă va aduce mari revelații, dar nici dezamăgiri. Recomandat.

5.Horror

Old (2021) – Cândva, M. Night Shyamalan se plângea că horror-urile sunt ignorate la Oscar. Lucrul ăsta e aproape adevărat (Jordan Peele l-ar contrazice), doar că motivul pentru care lumea nu ia genul în serios constă fix în filme precum Old. Dacă Shyamalan și-a mai spălat din greșeli cu Split, Glass și The Visit, trebuie să vă spun Old e un film al naibii de prost. Deși are o premisă bună, adică o plajă izolată unde oamenii îmbătrânesc subit, o exploatează prost, folosindu-se de actori de mâna a paișpea (cu excepția lui Rufus Sewell) și de cel mai incoerent scenariu văzut în ultima vreme. Serios, în decurs de 5 minute, o puștoaică de 10 ani crește și naște, un negru ia bătaie și unei alte tipe i se extirpă live o tumoare. Ratați-l cu prima ocazie!

The Empty Man (2020) – Un film horror bazat pe legenda lui Slender Man și pe conceptul esoteric de „tulpa”. Formula e clasică și acțiunea aduce puțin cu cea din Candy Man, dar filmul nu e chiar rău. Din păcate, în ultimele treizeci de minute, The Empty Man vrea extrem de mult să fie Twin Peaks și nu reușește, mai ales că personajul principal e al naibii de enervant. Decent, dar nu fantastic. Disponibil pe Netflix.

The Invisible Man (2020) – Probabil cel mai bun horror din 2020 și asta datorită lui Elizabeth Moss, care pare să-și fi găsit o nișă din a juca femei oprimate care la un moment dat „schimbă lucrurile”. Versiunea asta este mult mai bună decât ecranizarea anterioară, iar subtema abuzului domestic îl face cât se poate de recomandabil și persoanelor care nu ar fi neapărat dispuse să pășească în zona thirellere-lor horror. Disponibil pe HBO Go și absolut recomandat.

Daniel Isn’t Real (2019) – Un film cu fiul lui Tim Robbins și cu cel al lui Arnold Schwarzenegger, doi băieți care joacă sensibil mai bine decât celebrii lor tați. Din păcate, asta nu salvează întru-totul filmul. Daniel Isn’t Real are o premisă bună (un tip cu probleme psihice începe să-și pună întrebări cu privire la prietenul lui imaginar), însă execuția este mediocră, cu sau fără jocul actoricesc peste medie. Merită încercat dacă sunteți fani ai genului, dar nici nu pierdeți nimic dacă-l săriți.

Underwater (2020) – Un “isolation horror” subapreciat cu Kristen Stewart, Vincent Cassel și tipul din Deadpool – ăla care nu e Ryan Reynolds. Deși e inegal și înecat de obsesia regizorului pentru tonuri de albastru, Underwater e plin de referințe pentru fanii genului horror, de la cele la Lovecraft, evidente din trailer, la Alien, film pe care de altfel îl și emulează. Numai pentru ultima treabă și pentru faptul că de la Abisul nu mai văzusem un film bun plasat sub apă, Underwater merită o vizionare mai atentă.

Sea Fever (2020) – Un film cu o tema similară celui de mai sus, dar mult mai simplu și mult mai… normal. De fapt, Sea Fever e mai ușor de încadrat la dramă, mai ales de când pandemia a făcut unele din situațiile descrise în film destul de comune. În orice, caz, filmul tratează tema unor marinari blocați în mijlocul oceanului de o creatură adusă aproape de mal de un dezastru ecologic. Interacțiunea cu respectiva creatură ajunge să pornească o… pandemie.

The Wretched (2020) – Cum vrăjitoarele au revenit la modă de ceva vreme, The Wretched, unul din primele filme lansate pe rețeaua Shudder, exploatează din plin tema. Nu e un film prost, în ciuda bugetului mic, dar nici nu-ți dă senzația că ar duce undeva. E o poveste horror clasică, unde în loc de zombie/vârcolac/maniac găsim o vrăjitoare (destul de apropiată de imaginea monstruoasă din poveștile germane).  Îl salvează puțin și coloana sonoră care e absolut excelentă.

Ready or Not (2020) – Samara Weaving, această Margot Robbie îmbibată în horror, face un rol excelent în rolul unei mirese care trebuie să supraviețuiască propriei nunți. Deși tema nu e chiar nouă, filmul are o estetică faină (gotică, aș spune, deși simbolurile sunt mai degrabă parodice) și e suficient de bine scris încât să-ți pese de final. În plus, filmul demonizează deopotrivă ideea bogăției moștenite, cât și pe cea de familie. Foarte recomandat, chiar și pentru non-fanii genului.

Brahms – The Boy 2 (2020) – Acum ceva vreme am recenzat The Boy și l-am numit unul din puținele “filme clișeu” reușite. În The Boy 2, regizorul ia tot ce a construit în primul film și aruncă la gunoi, după care dă foc coșului. În primul film, o bonă chemată să aibă grijă de un copil special descoperă că respectivul era de fapt o păpușă care părea posedată. Într-un twist bine executat, bona află adevărul, care nu era deloc supranatural. În The Boy 2, regizorul revine și ne spune că de fapt vinovații pentru tot ce se întâmplase în primul film erau niște demoni despre care nu se menționase nimic până atunci. Mai mult, introduce elemente care nu existau în povestea inițială și macină totul într-o pastă mediocră de o oră și jumătate, în care Katie Holmes pare cumva a fi captivă.

Apostle (2018) – Un film apărut în mijlocul unei avalanșe de filme horror marca Netflix. Subiectul nu e nou (un tip pleacă în mijlocul unei comunități religioase izolate pentru a salva pe cineva), însă execuția e foarte bună. Dacă puteți trece peste scenele ușor grotești din final, e un film care o să placă atât fanilor horror, cât și fanilor filmelor polițiste.

The Color Out of Space (2020) – Habar n-am ce am văzut aici, dar cumva mi-a plăcut. The Color Out of Space e o ecranizare (a doua) după Lovecraft cu Nicholas Cage în rolul care-l definește, ăla de nebun patentat. Acum, filmul are câteva momente excelente, dar și câteva unde nu înțelegi exact la ce și de ce te uiți. Merită încercat ca exercițiu vizual, mai ales că povestea este totuși coerentă. Și aici trebuie să aveți însă așteptarea unor scene mai scârboase spre final.

Border (2018) – Un film suedez nominalizat la Oscar, o combinație de dramă socială, film polițist și film fantasy/horror, despre o femeie nu tocmai plăcută vizual și marginalizată care află peste noapte că s-ar putea să fie… troll. Filmul începe ca o producție a lui Mungiu, adică lent și nu tocmai calibrat, urmând să se transforme în Lord of the Rings și încheiând ca un acid comentariu social la adresa politicilor statului suedez. Chiar dacă descrierea mea nu v-a convins, Border e un film excelent.

The Hole in the Ground (2019) – O productie irlandezo – finlandezo – belgiană cu o premisă simplă, dar extrem de eficientă, pe care sigur ați intuit-o din titlu. E un film direct, dar care amintește prin substrat de The Babadook și The Ritual – cu un regizor mai puțin competent, din păcate. O mamă observă o schimbare bizară a comportamentului fiului ei, după ce-l pierde prin pădure. De-aici urmează o cădere a ei într-o transă mistică alimentată de legenda celebrilor „changelings” și a găurii din pădure care s-ar spune că îi produce.

The Vast of Night (2019) – Un film cu o estetica faina si multe trimiteri la Twilight Zone-ul clasic și la filmele lui Hitchcock. Din pacate, estetica nu poate salva o poveste banală (ceva cu o Apocalipsă zombie) și un film care face o oră și jumătate să se simtă drept cinci. De evitat.

The Dark (2018) – The Dark e în aparență un film horror despre prietenia atipică dintre un copil și un… monstru. În esență, The Dark e despre abuzul împotriva minorilor și o parte din dialogurile și acțiunile lui sunt atât de dureroase, încât îți vine să urli de tristețe, nu de groază. Gândiți-vă la Warm Bodies, dar bun. Merită vizionat, dacă aveți stomacul să urmăriți dialogurile dintre un băiat abuzat și o fetiță zombie, ajunsă așa tot în urma unui abuz.


6.Cu cafteală și poliție

Army of the Dead (2021) – Zack Snyder s-a jucat de-a George Romero și i-a ieșit o supă haotică, dar cumva distractivă. Army of the Dead e un film nu tocmai consecvent sau coerent, dar merge pe o rețetă clasică: eroi versus zombie. Dacă dialogurile n-ar fi absolut dureroase, ar fi și un film recomandabil.

Mortal Kombat (2021) – Hei, vi s-a părut că filmele din anii ‘90, inspirate din jocul Mortal Kombat au fost slăbuțe (ok, primul a fost acceptabil)? Această bășină cinematografică a unui regizor anonim le face să pară Lord of the Rings. Practic, noul Mortal Kombat e o colecție de clișee care nu știe ce să aleagă între arte marțiale și delir, motiv pentru care nu face nimic bine. Ok, poate doar pesonajele lui Kano și Scorpion să atingă minimul necesar de mediocritate și talent actorices, dar cam atât. Nicio legătură cu jocurile care ne-au încântat copilăria și nici cu ecranizările precedente.

Bad Boys for Life (2020) – Un film care nu știu dacă trebuia să existe. Will Smith și un Martin Lawrence cam pufos încă au chimie, deși ultimul are acum un rol secundar. Din păcate, Michael Bay abuzează de trucurile obișnuite și omoară și un personaj vital francizei, ducând totul spre o mare de împușcături și bătăi. E în regulă dacă vreți să vă amintiți de serile de acțiune de pe ProTV, dar unele lucruri trebui să se mai și oprească. O acoladă primește și Paula Nunez, care nu doar că joacă bine, dar și arată precum joacă.

Extraction (2020) – Extraction e un film de acțiune cu Chris Hemsworth și David Harbour făcut exact cum se „făceau pe vremuri”, în anii ‘80 și ‘90. E un film cu un scenariu incoerent și râuri de gloanțe, absolut mediocru din toate punctele de vedere, dar cumva lăudat de critici și spectatori. Un film bun dacă n-ai absolut nicio pretenție de la filmele tale și vrei doar să-l vezi pe Thor împușcând inamici clișeu.

The Old Guard (2020) – Un film inspirat de o bandă desenată, la rândul ei inspirată de Highlander. În esență, The Old Guard este despre o gașcă de nemuritori care vor să repare tot răul din lume prin puterea caftelii. Ca în orice film modern, gașca e formată întâmplător și din multe persoane gay (spoiler: albul hetero se dovedește a fi un nasol și e înlocuit de o negresă). Cu toată lipsa de originalitate și corectitudinea cu care vine la pachet (care nu deranjează pentru că e decent integrată în poveste), The Old Guard e un film acceptabil, al cărui sequel probabil că-l voi urmări. În film apare și Anamaria Marinca într-un rol avut și în Ghost in the Shell, adică ăla de doctoriță mirată.

Enola Holmes (2020) – Un film bine executat vizual în care Millie Bobbie Brown (Stranger Things) se achită absolut decent de rolul de mică detectivă. La fel face și Henry Cavill, în cele câteva momente în care îmbracă hainele lui Sherlock Holmes. Din păcate, mesajul feminist e băgat cu furca în poveste, în așa hal încât la un moment dat cineva ridică un exemplar din The Subjection of Women (John Stuart Mill) și o numește pe posesoare nebună. Altfel, Enola Holmes e un film competent, cu niște aparte-uri pe care nu le-am mai văzut de multă vreme în producțiile moderne. Ahh, și dacă vă gândeați că publicul SJW îl va aprecia… stați liniștiți: li se pare că ”Enola e prea privilegiata”.

The Guilty (2018) – Un film danez bun și simplu, cum am putea face și noi, dacă nu am avea regizori care vor musai la Cannes. E un film cu un singur om pus într-o situație extraordinară, similar lui Buried sau The Phone Booth. The Guilty fost refăcut recent cu Jake Gyllenhall și nu e rău nici în varianta americană, dar pur și simplu nu e la fel de bun.

7. Românești

Babardeala cu bucluc sau porno balamuc (2021) – Premiat , la fel ca și actorii lui, filmul ăsta are atât ce e mai prost la un film românesc, cât și ce e mai bun. Prima parte, adică vreo oră și ceva de film, e un fel de PowerPoint cu cadre nasoale din București și cu o profesoară îngrijorată că un film pornografic încărcat de ea online îi va cauza probleme. Pe de altă parte, ultimele 45 de minute sunt o radiografie destul de faină a spiritului de turmă și a înapoierii sociale românești. Prin film apar și câțiva actori notabili din epoca de aur precum Costel Băloiu și Ion Dichiseanu, dar și câțiva memari moderni precum Silviu Gherman. Babardeala e un film cu potențial de film mare, dar care ar mai fi meritat să se coacă la montaj.

Cu un pas in urma serafimilor (2018) – Nu știu de ce naiba am amânant atâta vreme să văd filmul ăsta, mai ales că e unul dintre cele mai bune filme românești făcute în ultima vreme. Nu are sens să vi-l povestesc, mai ales că acțiunea e de fapt un set de acțiuni. Singurul reproș pe care i-l pot aduce (dar sigur l-ați mai auzit) este că sonorizarea e absolut horror.

Investitorii (2021) – O comedioară românească regizată de Iura Luncașu, cu Natanticu, Maticiuc și alți actorași care tot apar prin sketch-uri și comedioare în ultima vreme. Filmul nu e un dezastru, unele scene făcând chiar trimiteri la Daneliuc (fără aceeași subtilitate, dar și fără pretenția ei), dar nici nu iese din stilul neveridic și forțat-absurd al comediei românești (deși unele dialoguri aterizează corect). Nu l-aș recomanda, dar nici nu v-aș spune să-l evitați.

8.Filme scurte

Zimnicea (2021) – Un scurt metraj al lui Bogdan Naumovici, despre Zimnicea, orașul „afectat” de marele cutremur. Surprinzător de bun, disponibil pe HBO Go.

Neighbour’s Window (2019) – Simplu și frumos și parcă puțin pliat pe cultura românească.

If Anything Happens, I Love You (2021) – Disponibil pe Netflix: Scurt, nu foarte bun, dar axat pe tema armelor care mănâncă America de vie.

The Age After Extinction (2021) – un film danez scurt, dar foarte bun, despre viața după umanitate.

9.Seriale

În afară de a fi revăzut The Office (pe care cineva va fi plătit să-l revadă anul ăsta), Parks & Recreation și Brooklyn 99 (sunt un om simplu), aici aș nota:

The Umbrella Academy (Netflix), ambele sezoane – un X-Men întors pe dos și gândit de solistul de la My Chemical Romance. Bun, cu o coloană sonoră solidă.

The Boys (Prime Video) pe care l-ați discutat deja anul trecut, un alt film bun cu supereroi inspirat puternic dintr-un serial slab cu supereroi (Powers) și dintr-o bandă desenată așa și așa.

Fleabag (Prime Video) – o comedie seacă, britanică, despre o nimfomană simpatică și modul ei fabulos de a primi lumea.

Truth Seekers (Prime Video) – Un serial excelent cu Simon Pegg, Nick Frost și Malcom McDowell. Se vrea o comedie horror, dar e mai degrabă o comedie în stilul lui Dirk Gently, absurdă și cu tot felul de referințe la conspirații moderne. Merită încercat, deși Amazon a decis să îl anuleze din varii motive.

Love, Death, and Robots (Netflix): Primul sezon e absolut genial, al doilea pare un fel de DLC care n-a mai avut loc pe DVD.

Afterlife: Sezonul doi e la fel de bun ca primul. Ricky Gervais încă livrează.

SuperStore: Un sitcom care te prinde cam după primul sezon, foarte similar ca umor cu primele două amintite mai sus (The Office și Parks & Recreation).

10.Documentare

Sincer, aveam pasiunea documentarelor până să mă abonez la vreo trei canale de YouTube care au început să le suplinească lipsa.

Colonia Dignidad (2021) – Un serial documentar al Netflix despre cea mai mare “colonie” de naziști din Chile.

The Boy Band Con: The Lou Pearlman Story (2019) – Un Youtube Original care merită urmărit de toți cei care au trăit, fie și puțin, epoca marilor „boy bands”. Regizat de un fost membru N*Sync.

Rams (2019) – Un documentar fantastic despre Dieter Rams, designerul care a definit epoca „lucrului german bine făcut”, cel puțin la nivelul aparatelor electrocasnice. De văzut de către toți cei cărora le pasă cât de cât de design, dar și de către fanii Apple. Se poate închiria pe Vimeo, dar expoziția din film apare și într-un alt documentar (Chairs), disponibil gratuit.

10.Stand-up

Aici am văzut prea multe show-uri să le pot ține minte numele, de la Mike Birbiglia și Mark Maron la Bill Burr, care de altfel a avut și unul dintre cele mai bune show-uri din ultimii ani și anume Paper Tiger. Am încercat să-i urmăresc pe Bert Kreischer și Eric Andre însă n-am reușit, iar ultimul Jim Jefrries e așa și așa.

Am încercat să ascult ambele capete ale spectrului comediei, de la Hannah Gadsby și al său Nanette (un comentariu social excelent, dar nu tocmai amuzant), la controversatul The Closer al lui Chappelle (care nu m-a ofensat, dar m-a plictisit cumplit). Tot recent am simțit nevoia să mă uit și la Jimmy Carr, cu al său His Dark Material care, la fel ca Chapelle, m-a cam plictisit (asta deși eram fan Carr și deși îi apreciez poziția pro vaccinare).

Cu alte cuvinte

Pe lângă lista asta uriașă, am revăzut Jojo Rabbit, un film pe care nu l-am recenzat la vremea lui, dar e probabil unul din filmele mele preferate din ultimii 10 ani, dar și The World’s Greatest Dad, o mică bijuterie uitată cu Robin Williams. Tot la capitolul „revederi”, am revăzut și Conspirația (2001, disponibil pe HBOGo), un excelent film despre Holocaust cu un cameo al unui tânăr Tom Hiddleston, dar și Outland din 1981, un film digerabil cu regretatul Sean Connery.

Totuși, cred că aveți destule filme să umpleți mai tot spațiul dintre Crăciun și Anul Nou, aș zice. Prin urmare, vă las cu urarea: Sărbători liniștite!

P.S: Nu știu dacă vă vine să credeți, dar plănuiam să fac articolul ăsta și mai mare! Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

10 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Dragos

Love, Death, and Robots – cred că ai găsit caracterizarea perfectă! Nu e deloc rău, dar impresia a fost că astea au fost episoadele care au picat la primul examen. Singurul de care îmi amintesc e ăla cu trenul care se oprește în porumb.

Dune: Villeneuve e la fel de bun ca de fiecare dată! Adică prost și ultra-promovat! Să decizi că “litania împotriva fricii” merită 10 secunde din 3h e dovada supremă că scenariul/regia/montajul e făcut de unii care nu au înțeles nimic! Îl mai văd încă o dată, acasă, HDR, cu enshpe difuzoare (spre disperarea familiei) și cu subtitrare (ca să trec peste dialogurile “înfundare” marca Villeneuve). Dar nu am mari speranțe, încerc să găsesc ceva calitate ascunsă. La Dune 2 nu mai dau banii la cinema. Poate la 3, că e cu bătaie și Villeneuve asta știe la nivel decent (o fii luat bătaie când nu câștiga ta-su 😉 ).

Ovidiu

Dude, mersi pentru listă !

Antonim

Tocmai am terminat si noi de revazut The Office, incredibil cat de bun a fost acel serial, si totodata facut la vremea potrivita. Radeam cu consoarta la multe faze si ne gandeam “gluma asta n-ar merge azi, ar sari de cur in sus tot Internetul”. Asta ne-a si intristat insa fiindca am realizat cat de grue/imposibil va fi sa se mai faca un astfel de serial, toti merg ca si cum sunt pe coji de oua sa nu deranjeze pe nimeni. Noroc cu Bill Burr ca inca spune tot ce-i trece prin cap, ca tot l-ai pomenit mai sus. Este favoritul meu de ani buni la comedy stand up si ma bucur enorm ca inca nu s-a schimbat (si pare genul care nu se va schimba, mai degraba moare de gat cu totii, injurat si huiduit, decat sa se schimbe pe el), mereu astept cu nerabdare urmatorul lui show. De acord cu Jim Jefferies, aveam asteptari mai mari de el. Dar acum 2 zile a aparut Jimmy Carr, abia astept sa-l vad 😀 Chapelle is overrated for my taste btw. Legat de filme si seriale, din pacate nimic care sa ma dea pe spate. Witcher S1 a fost bun, S2… Read more »

Antonim

Ha, m-am apucat de Superstore de vreo 3 saptamani fiindca mi-l tot “baga pe gat” Netflix prin recomandari, intr-un final am zis sa-l incerc si e decent, sunt pe la sezonul 3. Nu e la nivelul The Office, dar e ok de vazut, cum spui si tu, sunt secvente in care si ei fac misto de corectitudinea politica. Am vazut episodul cu reporterul :)) Legat de Chapelle, mie nu-mi plac nici glumele sale, poate nu sunt eu targetul sau, dar rad foarte rar la el. Si crede-ma c-am incercat, la cat de laudat el. In general mi se par ca comedianii de culoare joaca prea mult cartea “sunt negru si fac glume despre rasism”. Kevin Hart este un alt exemplu, imi place foarte mult de el in comedii, dar stand-upurile sale sunt cringe. Michael Che la fel, foarte funny la SNL, am incercat sa-i urmaresc stand-upul, bleah. Legat de Zendaya, cum ai spus si tu, e mediocra, si-n Dune si-n Spiderman mi s-a parut meh, dar vad ca este foarte impinsa si prinde roluri tot mai mari in serii de lunga durata. Am aflat cu ocazia asta ca ea initial canta, macar nu era faimoasa cum incearca acum toate cantaretele… Read more »

[…] la nivel de media, cancel culture-ul s-a ținut la fel de tare, lumea filmului a rămas cum o știam (doar că fără cinematografe, cu sau fără succesul Dune), iar cea a muzicii a fost plină de […]

Gabriel I.

Spune-mi că ai văzut A very secret service pe Netflix dacă tot ai povestit de Petain!

10
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x