Binele nu se discută

Acum două săptămâni discutam cu niște prieteni pe tema gestului unei corporații de a dona 10 milioane de euro pentru un spital.
Interlocutorii mei susțineau că imaginea persoanei sau a instituției care face un bine nu poate fi ignorată, indiferent de generozitatea gestului. Mai mult, pentru că inițiativele de genul ăsta (programele de CSR) au beneficiul de a reduce impozitele, firma donează bani pe care i-ar fi „donat” oricum. Cu alte cuvinte: dacă tu cu totul nu te schimbi și dacă nu resimți efectiv gestul, atunci binele nu prea contează. Corect?
Păi nu, nu prea. Oricât de pertinente ar fi fost argumentele, nu pot să fiu de acord cu ele. De altfel, am avut aceeași poziție și când trupa Metallica a donat o sumă considerabilă după ultimul concert. Și n-am fost singurul. De ce? Păi, hai să o luăm cu începutul.
Pentru a ajunge la o definiție mai clară a ce înseamnă „binele” astăzi, ar trebui să înțelegem o diferență fundamentală dintre bine și rău: aia că binele cere întotdeauna un efort, pe când răul se întâmplă. Nu mă înțelegeți greșit: răul are deseori agenți umani, dar… trăim pe o planetă unde viața inteligentă e o anomalie, nu o regulă. Asta înseamnă dacă stai pur și simplu și aștepți, șansele să se întâmple ceva rău (aleatoriu sau din cauze externe) sunt mari. Șansele să se întâmple ceva bun sunt minime.
Uitați-vă la bătrânii care nu-și pot face cumpărături sau se opresc în mijlocul străzii – câți oameni se opresc să-i ajute? Doi-trei? Din câți? Binele nu se întâmplă pur și simplu, așa că cei care-l practică pot foarte bine să nu o facă! E foarte ușor să rănești, să lezezi sau să abuzezi – e mai greu să vindeci, să alini sau să salvezi (da, știu că sună ca o poezie de Macedonski refuzată la tipar). Legile universului nu te obligă să ajuți, chiar dacă empatia și sacrificiul sunt considerate de mulți trăsături „pur umane” – nu sunt, dar asta e altă discuție. Bunătatea ca trăsătură de caracter e foarte rară, dat fiindcă implică o predispoziție nativă spre altruism. Deci, ne putem mulțumi și cu oamenii care fac bine circumstanțial. Ah, că tot veni vorba de altruism…
Al doilea lucru care merită discutat e că binele are de multe ori și un substrat egoist. Nu, nu vorbesc de oamenii care cer ceva în schimbul unei fapte bune, ci tot de altruism. Altruismul îți poate oferi o senzație fantastică, atât la nivel fizic, cât și intelectual. Și nu e nimic rău în asta, cum nu e nimic rău nici să te bucuri când ți se mulțumește sincer. Altruismul ăla budist (selflessness) nu mi se pare un model fezabil în societatea modernă. În orice caz, dacă după o săptămână la corporație donezi niște bani sau plantezi un copac și te simți bine (poate chiar puțin plin de tine) e absolut în regulă. „Egoismul binefăcător” e oricum mai în regulă decât binele făcut din obligație față de vreo fixație religioasă sau autoritate morală inventată.
Așa cum poate ați observat din propriul proces de creștere, predispoziția spre a face bine apare o dată cu maturitatea și cu schimbarea sistemului de valori. Cam tot atunci când încetezi să mai alegi personajul cel rău în jocurile video. După ce-ți câștigi singur banii și nu mai gândești în termeni de „acum”, ajungi în punctul ăla de criză și creștere în care ai nevoie de un scop mai mare decât tine. Binele e suficient de ambiguu în definiție și satisfăcător în efecte ca să umple golul ăsta. De-asta ai o groază de oameni de peste 30 ani care-și fac ONG-uri și salvează păduri, specii de animale și oameni. Și de-asta cei care nu au ajuns încă în punctul ăla sau care nu pot face efectiv nimic pentru a-și satisface propria devenire îi disprețuiesc pe primii.
Din fericire însă pentru umanitate, paradigma generală s-a schimbat. După câteva decenii de egoism și aroganță aduse la rang de virtute în filme, muzică și cărți, binele a devenit cool. Asta s-a întâmplat și datorită faptului că am încetat să mai ridicăm statui concurenței obsesive și capitalismului de tinichea și am înțeles că, deși necesare, ele nu pot supraviețui ignorând ideea, fie și teoretică, a unui bine comun (nu însă și a „comunismului”, idee pe care sper ca umanitatea să o uite definitiv). Totul în condițiile în care nivelul general de alienare a crescut și în condițiile în care media nu vrea de nicio culoare să participe. Prin urmare, n-a crescut cantitatea de bine, ci s-a creat o piață pentru el. A apărut altruismul eficient.
De-asta de vreo 10-15 ani toate brandurile se întrec în inițiative de CSR (Corporate Social Responsibility) și își atârnă etichete precum „sustenabil”, „responsabil” sau „ecologic”. De-asta societatea nici nu mai e dispusă să ierte gafele vedetelor talentate, dar cu personalități de doi bani. Poate că după ce se va limpezi și febra corectitudinii politice exagerate, vom asista cumva la un nou umanism, unul în care oamenii (și prin extensie și companiile) trebuie să fie și buni, nu doar buni la ce fac. Da, e un trend profitabil, dar e și un trend pozitiv – daca binele are și efecte reale, nu e doar un artificiu discursiv.
Prietenii cu care pornisem discuția erau la rândul lor oameni care făceau și fac bine altora, motiv pentru care le-aș putea înțelege poziția. Ei oferă un bine oferit prin sacrificiu de timp și bani, pe când corporațiile oferă un bine negociat din pix, atunci când îl oferă. Cu toate astea, beneficiarii finali sunt cam aceeași! Evident că discursul corporatist nu este sincer, dar nu trebuie să fie. Corporațiile sunt niște constructe concepute pentru a face bani, nu bine. Doar că, așa cum spuneam, absența binelui nu înseamnă neapărat „rău”, iar faptul că o companie își rupe din venituri (fie și cu scutire de impozit) pentru alții tot e un pas.
Nu vă spun să scuzați companii care taie păduri pentru că ajută un orfelinat (o mână nu spală pe alta), dar nici nu mi se pare corect să atacăm o corporație care face totuși ceva, doar pentru că e corporație și nu ne place conceptul. Scopul nu scuză mijloacele, dar un scop nobil poate ajuta (cât timp el nu e șifonat de abuzuri). Ce e un scop nobil? Un scop care aduce o părticică din binele ăla și celorlalți, nu numai ție (spre deosebire de scopurile egoiste). Uneori e doar o chestiune de intenționalitate.
Da, sunt destui care profită de imaginea „cool” a binelui pentru a-și întări propria imagine (sau a-și exorciza demonii) doar că, din nou, asta nu mi se pare un lucru rău. Bill Gates a fost un rechin în anii ’90 ca CEO, dar ca filantrop a făcut fantastic de multe lucruri, de la eradicarea polio în câteva țări la inițiative de încetinire a schimbărilor climaterice. La fel și elvețianul Wyss Hansjorg, a cărui fostă companie a fost implicată într-un scandal monstru. Într-un mod similar, Keanu Reeves va fi mereu un actor mediocru, dar un filantrop desăvârșit. De Tyson Fury n-o să-și mai amintească mulți ca boxer, dar sunt șanse ca unii să și-l amintească drept om. La ultimii doi gesturile par chiar sincere – oricum avem mai mulți actori și boxeri buni decât oameni buni. Deși nu are un „cazier moral” tocmai curat, Elon Musk e recunoscut și el pentru gesturile grandioase (și puțin grandomane). Mai nou, și Michael Jordan a sărit în căruța cu donații. Caritatea nu ajută mereu, dar în general o face.
Sigur, unii vor vorbi despre complexul salvatorului și vor spune pe bună dreptate că grandoarea și grandomania sunt lucruri complet diferite. E clar că nu e greu să arăți cu degetul către personalitățile nu tocmai plăcute ale oamenilor ăstora. Problema e că să faci bine și să fii drăguț sunt lucruri fundamental diferite, iar cei indivizi precum cei indicați mai sus încearcă să schimbe lumea nu neapărat pentru posteritate sau imagine, cât pentru sentimentul ăla de care discutam. Binele în sine te poate face… „bine”.
Dacă oamenii și companiile de mai sus și-au rezumat deseori ajutorul la bani, asta nu înseamnă că ăsta e singurul mod în care cineva poate ajuta. Timpul e o resursă semnificativ mai valoroasă (dat fiindcă nu e la fel de abundentă) și sunt destui care preferă să o împartă cu diverse ONG-uri, în proiecte de voluntariat sau pur și simplu cu oameni care au nevoie de el. E absolut în regulă să ajuți „cum poți”. Ce e mai puțin în regulă e să stai ca pietroiul în drum și să explici tuturor că „ce face ăla nu ajută” și că „e nevoie de mult mai mult”, în timp ce tu faci nimic. Înțeleg cumva frustrarea de a nu putea ajuta, dar nu înțeleg de ce trebuie canalizată în dispreț.
Oamenii în esență nu sunt buni sau răi, ci oportuniști și, cât timp oportunitățile lor nu sunt povara altora, tind să cred că binele se poate strecura în poveste. Prin urmare dacă ai timpul, banii sau resursele materiale necesare… ajută! Când și cum ai chef – plantează un pom, oferă-te voluntar, dăruiește o carte, donează-ți ziua de naștere. Nu contează că vrei să te dai mare la birou sau că simți vreo chemare interioară. Suntem prea mici pentru a face mofturi la fapte bune. Binele nu se discută!
P.S: Știu că articolul ăsta e cam siropos și cred că „aș fi făcut bine” să mă opresc la jumătate. Gata, aveți și gluma zilei sub forma unui fabulos joc de cuvinte!
Lol, chiar nu s-a discutat, ca n-a comentat mai nimeni 🙂
Am observat ca lumea chiar m-a luat in serios ;))
O alta perspectiva – De ce donatiile miliardarilor nu ajuta mereu (desi Bill Gates iese binisor din episodul asta): https://www.youtube.com/watch?v=mS9CFBlLOcg
[…] Binele nu se discută – Sau de ce nu doar oamenii buni fac bine. […]
[…] între categorii și există loc pentru „blândețe” (kindness), însă nu există loc pentru altruism pur. Ultimul, chiar și atunci când pare să se întâmple, are un beneficiu social și personal (de […]