Să nu faci aprindere la plămâni…

În timp ce o răceală se uită la mine ca un urs brașovean la tomberon, îmi vine brusc în cap o expresie pe care părinții generației mele o foloseau pe post de ordonanță de urgență.
„Aprinderea la plămâni” era o boală mitică pe care, ca puști ai anilor ’90, puteai efectiv să o iei de oriunde, de la terenul de fotbal și sticla cu apă până la obrazul Marcelei. Până să ajungem însă la ea (la boală, nu la Marcela), merită să reamintesc cititorilor mai tineri că începutul anilor ’90 a fost o perioadă absolut fascinantă – săracă moral și financiar, dar plină de magie urbană.
Era o perioadă în care ne întreceam în falsuri originale, când ni se părea că o Dacie 1300 cu spoiler era Ferrari și o perioadă în care, când dorințele depășeau salariul părinților, ni se spunea invariabil că „din aia avem și acasă”. O perioadă în care ghinionul și norocul pândeau în jurul fiecărei gropi neasfaltate și miturile se răspândeau mai repede decât citatele din Dăncilă.
„Aprinderea la plămâni” era un astfel de mit. Tradițional, expresia definește o gamă largă de boli care variază de la bronșite acute la pneumonii. De altfel, deși e mai rar întâlnită astăzi, „aprinderea la plâmâni” încă este folosită ca sinonim al pneumoniei și, până acum nu foarte mulți ani, încă o mai întâlneai prin vocabularul medical.
Pe vremea însă când copiii se rugau de părinți să iasă afară (și nu invers), aprinderea la plămâni era o redutabilă epidemie urbană. Cele mai des întâlnite povești despre ea, știute de toate mătușile care-și plimbau canișul pe lângă groapa cu nisip, erau povestea cu „apa rece” și povestea cu „vorbitul”.
Povestea cu apa rece avea mai mereu același scenariu: un copil neascultător (pe care îl cunoștea o cunoștință de-a vărului povestitoarei) alerga sau juca fotbal timp de ore întregi, iar apoi, însetat, dădea pe gât o sticlă cu apă sau suc rece ca gheața. Rezultatul? La nici câteva minute făcea „aprindere la plămâni” și a doua zi era mort. Nu ajungea la spital… era direct mort. Ai înțeles, Ionele, care nu mai lași sticla aia cu apă din mână?
A doua poveste, cea cu vorbitul, apărea ca prin minune în momentele ălea în care copiii, gâdilați de endorfinele unui „Pitulușu” sau „Gardiana 10” începeau să vorbească tare și aiurea cu adulții care făceau lucruri de adulți (citeau despre Iliescu, de exemplu). Atunci aflam că a mai existat un copil care, după ce a alergat mult, a vorbit și a înghițit aer mult și rece. Ghiciți ce? Aprindere la plămâni! Și știm cu toții unde ducea aia…
De altfel, primul scenariu se plia perfect pe anotimpul cald (alergai, transpirai și beai apă rece), pe când al doilea era un bau-bau perfect pentru iarnă, când aerul era mai rece, iar copiii la fel agitați. Era un mecanism de control care funcționa destul de bine în primii ani de jucat în spatele blocului.
De altfel, aprinderile erau niște boli atât de grave, încât migraseră și pe la alte organe. Stătuseși cumva cu capul în soare multă vreme și acum basculai apă rece? Aprindere la creier, nene! Aia era și mai gravă, dat fiindcă nici măcar nu mai așteptai până a doua zi! Nu vă mai spun cum ajungeai să te sperii când te lovea o banală insolație – să fi făcut aprindere? De altfel, în anumite zone, „aprinderea la creier” este și acum sinonimă cu meningita.
Astăzi, din fericire pentru copii și din nefericire pentru părinți e puțin mai greu să-i controlezi pe ăia mici cu „aprinderea”, la fel cum e greu și să ții mitul lui Moș Crăciun viu. Cu două-trei click-uri pot să afle că apa rece n-are absolut niciun efect negativ asupra organismului încălzit, în ciuda unor basme mai moderne și mai ciudate decât „aprinderile”.
Sigur, câțiva dintre voi o să spună: măi, la bază sigur e un sâmbure de adevăr, așa cum există unul și în tradiționalul „curent”!
Da, în zonele rurale e foarte posibil să fi existat și să existe (din păcate) fântâni contaminate din care, odată ce un copil (cu un sistem imunitar încă neantrenat) bea, să se fi trezit cu o acută pneumonie bacteriană. Doar că la oraș, chiar și cu dubiosul obicei de a bea după alții din sticlă, șansele să se întâmple asta erau infime. În plus, temperatura apei nu prea are legătură cu contaminarea ei – din contră, apa călâie e un mediu mai propice pentru bacterii decât cea rece.
Să nu credeți totuși că „aprinderile” au dispărut imediat ce ne-a lovit Internetul. La fel ca teoria flogistonului, ele sunt genul de lucruri care par logice doar pentru că sunt simple. Din fericire însă pentru generația de acum și din păcate pentru cele trecute, Sfântul Google are darul de spulbera rapid multe mituri, așa cum pare să le întrețină nesfârșit pe altele.
Părinții au trebuit și trebuie, deci, să găsească noi și noi metode de a calma simpaticele, dar desele crize de energie ale copilăriei. Sau, cum se zice azi: Stai cuminte, că faci aprindere la iPhone!
P.S: Dacă mai era vreo îndoială, ar fi de menționat că nu iau în derâdere niciuna din bolile menționate aici, ci doar nenumăratele confuzii din jurul lor.
Daca mai scrii mult, faci aprindere la blog 😉
Cred că am făcut prin 2010, că atunci mă și citea lumea :))
Tot prin ‘90 , probabil mai local, mai era mitul dacă mănânci zaharul de pe căpșunile pregătite pentru dulceața făci abces instant
Pai ala nu era un mit rău, înseamnă: cineva prevestea viitorul trend anti-zahăr!
Am avut pneumonie în fiecare iarnă, până în clasa a XI-a (ultima). 4 injecții în cur pe zi, timp de 7 zile. Și am avut și una vara, exact cum ai prezis: fotbal + apă.
Mama mia, si nu ti-a facut nimeni investigatii? Ca nu apa era de vina acolo, ci imunitatea (am avut destul timp sa ma lupt si eu cu ultima).
Lasa-ma sa ghicesc: faceau Moldamin (durea ca naiba) si Polidin (durea putin) la fiecare infectie, nu?
Corect, dar noi eram mai rezistenti la microbi decat cei mici de acum, care nu mai au nici imunitate, nici nimic in lumea asta, doar medicamente si suplimente de preventie.
Da, si asta e adevarat, desi nici cu rezistenta aia nu stiu ce sa zic pe termen lung – insa numarul de medicamente pe care copiii il primesc fara motiv s-a triplat.
Nu am copil, nu stiu sa iti spun o parere despre asta, insa sunt pe un grup de Mamici pe facebook si doar probleme au, mi-e si frica de momentul in care voi fi eu parinte.
Ca si un rezumat, din ce am observat, copii nu mai sunt lasati sa se murdareasca si cred ca asta e o problema, deoarece nu li se dezvolta sistemul imunitar.
Noi (cel putin eu) veneam acasa transpirat, murdar si cine mai stie cum, si am fost foarte, dar foarte putin bolnav. Astia in fiecare saptamana au ceva.
Da, am vazut si eu treaba asta cu murdaria. Eu am avut probleme imunitare serioase in ultimii ani, dar nu in copilarie, cand faceam turtite de namol pentru tot blocul :))
Si nu stiu cum rezisti pe grupul ala: am vrut sa intreb ceva pentru o prietena la un timp si era un grup tinut de ceva pediatra. Bai, nene, era un spam acolo si o disperare…
[…] în gât? Polidin. Amigdalită? Polidin. Puțină febră? Polidin! Inclusiv pentru suspiciunea de aprindere la plămâni, o boală fictivă, tot fiola aia bondoacă și injecția cu ac subțire erau […]