*Later Edit: Se pare că bătrânul Polidin chiar se întoarce, într-o formulă și o formă îmbunătățite.

În mijlocul paranoiei produse de coronavirus, printre oameni care ne sfătuiesc să ne imunizăm cu turmeric și cei care tratează prostia cu panică, a apărut și o mișcare greu de anticipat. E vorba de grupul care luptă pentru bătrânul… Polidin!

Dacă vă întrebați ce-i ăla Polidin și de ce există ditamai protestul pentru el precum și zeci de articole obscure pe tema eficienței lui, probabil că aveți cel mult 25 de ani. Dacă-i așa, sunteți tineri: de ce citiți prostia asta?

Nu de alta, dar pentru generația anilor ’90, Polidinul era la fel de comun ca guma Turbo. Răciseși cumva? Stai să-ți facă doamna asistentă o injecție cu Polidin și îți trece! Roșu în gât? Polidin. Amigdalită? Polidin. Puțină febră? Polidin! Inclusiv pentru suspiciunea de aprindere la plămâni, o boală fictivă, tot fiola aia bondoacă și injecția cu ac subțire erau recomandate.

Desigur, asta se întâmpla dacă erai norocos. Când medicii locali simțeau că „e mai grav” îți făceau penicilină sau moldamin (în esență, tot o formă de penicilină). Cum erai copil și primeai oricum toate injecțiile în fund, aveai de ales între Polidin, care te lăsa să te întorci la joacă după cinci minute (și o mică smiorcăială) și Moldamin, care te făcea să șchiopătezi până în weekend.

Pentru medicii de cartier și asistentele medicale din școli, Polidinul era o invenție comunistă care-și făcea treaba – că na, răceala până la urmă tot trecea. Dacă întrebai, nimeni nu știa ce era efectiv în fiole, așa că toți îl considerau un fel de antibiotic mai slab. Ambiguitatea asta, cuplată cu obsesia față de realizările științei comuniste (nici azi nu poți spune cu voce tare că Ana Aslan a fost mai degrabă director de marketing, decât om de știință) a dat naștere mitului Polidin.

De altfel, mitul e atât de puternic încât protestul inițiat acum vreo săptămână nu doar că cere Institutul Cantacuzino înapoi din ghearele Big Pharma (institut care e de fapt în subordinea Ministerului Apărării, care l-a lăsat în paragină), dar el e susținut intens și pe grupurile de antivacciniști. Ceea ce-i fascinant, mai ales că Polidinul a fost de fapt un polivaccin, oprit din circulație din lipsa unei necesare standardizări!

Înainte de a-i scrie însă lunga istorie, aș vrea să fac o precizare: părerile din acest articol ar trebui ingerate cu un grăunte de scepticism (de către oamenii lucizi, nu de ăia care vindecă gripa cu urzici). Sincer, vreau o doză mai mare de scepticism, dat fiindcă voi specula pe baza unor date fragile. Poziția mea generală rămâne una sceptică și complet provaccin, doar că articolul de față face obiectul unei discuții separate.

Bătrânul Polidin a fost autorizat în 1966, pe baza unor cercetări autentice de laborator care au durat câțiva ani, dar și a unor teste de tip „L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune.” (dintr-un articol în care Polidin e numit „vaccinul care a ținut România sănătoasă” și în care, printr-o crudă ironie, autoarea citatului e o supraviețuitoare evreică a Holocaustului, demnă de toată lauda). După alte câteva discuții, colocvii și teste pe comunități restrânse (în principal pe pacienți de vârste înaintate și gravide), Polidinul a fost autorizat.

Succesul lui, în general testat pe cale anecdotică (“i-a făcut un din ăla și i-a trecut răceala în trei zile, maică”) și prin legenda că ar fi redus pe loc febra, l-a transformat într-un produs foarte vândut. Asta și prin faptul că România comunistă avea o igienă precară și resurse limitate – trebuia să ne simțim acoperiți, măcar medical. De altfel, la începutul anilor ’90 se produceau peste 10-15 milioane de doze de Polidin anual. Medicamentul a rezistat pe piață până prin 2012, deși farmaciile încă îl țineau în stocuri un an mai târziu.

Deci, ce era de fapt medicamentul minune? O suspensie imunomodulatoare din mai multe tulpini de bacterii locale. Ultima versiune, nu cu mult diferită față de prima, conținea vreo 13 tulpini, majoritatea de streptococi, alături de Klebsiella, Neisseria (producătoare de infecții respiratorii) și E.coli. Vorbim deci despre un vaccin multiplu care în prospect era recomandat cam pentru orice, de la infecții genitale la gripă. Da, pentru gripa care e virus, nu bacterie și care oricum nu se regăsește pe lista de ingrediente. Deci Polidinul n-a fost niciodată un antibiotic (precum bătrâna Penicilină) și nici vaccin antigripal, cum par să creadă cei care-l vor înapoi.

Apropo de lista de ingrediente, e bine să lămurim ceva. Deși conține câteva zeci bune de milioane de germeni inactivați (cam mult, dar nu e o excepție) și un alt ingredient „natural” (bila de bou, echivalentul oului de găină din vaccinurile moderne) nu există niciun fel de mențiune a vreunui coronavirus în prospectul Polidin.

Putem deci arunca la gunoi mitul ăsta. Nici Polidin și nici alt medicament antimicrobian comunist, și anume Biseptolul (acum numit Sumetrolim), nu vindecă Covid-2019, chiar dacă prospectul pare să sugereze că vindecă absolut tot. Și totuși dacă nu era chiar soluția la orice, până la urmă ce ameliora Polidin?

Prin faptul că era făcut din tulpini locale ale unor bacterii (o să vedeți prin toate articolele scris mare tulpini ROMÂNEȘTI, știută fiind calitatea fantastică a bacteriilor noastre), e de presupus că Polidinul era eficient asupra tulpinilor indicate în prospect și a câtorva din aceleași familii. Se folosea în principal pe copii, în mare și datorită frevenței îmbolnăvirii ultimilor. Luptând cu bacterii omniprezente, Polidinul trebuia aplicat în repetate rânduri pentru a menține sistemul imunitar adaptiv în gardă.

Cât despre febră, mă îndoiesc că o reducea pe loc sau deloc. Din contră, o înțepătură intramusculară ar fi produs momentan creșterea temperaturii, la fel ca orice activitate susținută a sistemului imunitar pe care Polidinul se presupune că o declanșa. Deci, cel mai probabil, Polidin creștea temporar febra urmând ca, dacă funcționa și sistemul imunitar trecea la lucru, să o scadă treptat.

Problema e că vorbim despre o colecție de bacterii standardizate la nivelul anului 1966  (cu foarte mici schimbări ulterioare) care se folosea la discreție, uneori cu înțepături repetate. De altfel, și prin 2013, încă mai aveai oameni care se înțepau în repetate rânduri cu doze mari din medicamentul minune, spre oroarea unora și disperarea celor care considerau că dispariția Polidin e o traumă națională.

Dar de ce a dispărut de fapt vaccinul? E drept, Institutul Cantacuzino avea probleme, însă Polidinul a dispărut de pe piață datorită lipsei de standardizare la nivel European (mai greu, cu tulpini locale locale de virusuri și o documentație precară) și a testării probabil insuficiente  (testele inițiale aveau deja jumătate de deceniu).

De altfel, ultima parte e menționată și în prospect. O versiune a lui spune “Din cauza experienței Iimitate și a posibilității unor interacțiuni, Polidin nu trebuie utilizat la pacientii cu boli autoimune.”, iar o alta vorbește despre „Studii efectuate pe modele experimentale la animal care au arătat că Polidinul diminuează efectul inhibitor al corticosteroizilor asupra sistemului imun”.

Dacă nu știți ce-i cu corticosteroizii ăia, puteți aștepta articolul meu fluviu pe tema bolilor autoimune sau vă pot spune pe scurt: produși de glandele suprarenale, corticosteroizii intervin într-o multitudine de procese, de la reacția la stres și frică la absorbția zahărului, modularea sistemului imunitar și reducerea inflamației. Pentru ultimele părți, cel mai responsabil e cortisolul, găsit în comerț sub numele de hidrocortizon (Prednison, Medrol, Dexametazonă). În ce se dau corticosteroizi în mod constant, ăia pe care-i inhiba Polidinul? Exact, în bolile autoimune.

Ca om care nu e nici medic, nici cercetător, doar supraviețuitor al unei boli autoimune și ca amator care a citit câteva jurnale medicale, nu pot decât să mă activez când știu că o doză insuficient testată de bacterii s-a aplicat la discreție timp de zeci de ani pe copii, o categorie vulnerabilă. Practic, în copilărie, sistemul nostru imunitar era ca Moroșanu în ring: primea 20 de lovituri, în ideea că se va enerva și va riposta.

Repet, sunt complet pro vaccinare, iar vaccinurile combinate s-au dovedit a fi foarte eficiente în trecut, doar că întotdeauna a fost vorba despre virusuri și bacterii din familii complete diferite și despre vaccinuri supra testate. Aici vorbim despre o suprasaturare cu același vaccin, declanșată la orice răceală sezonieră. În plus, la persoanele cu o predispoziție la boli autoimune, vaccinurile se recomandă doar cu o schemă personalizată. Efecte adverse au mai fost, chiar dacă într-un număr foarte mic.

De altfel, problema cu imunitatea este că e un domeniu fantastic de greu de stăpânit, motiv pentru care nu prea avem doctori în temă. Cei care totuși au rămas în țară, descriu modularea imunității precum „reglarea centralei de la Cernavodă”. Ceva ce poate că s-ar putea face cu un vaccin controlat, testat pe mii de persoane și actualizat, dar mai puțin cu o colecție de bacterii „100% românești”.

Bolile autoimune, despre care vă spuneam că am un articol în sertar, sunt una din principalele amenințări ale peisajului medical modern. Mai periculoase decât orice coronavirus, boli precum diabetul de tip 1, Lupusul, hepatita autoimuna, artrita reumatoida, celiachia, miastenia, IBD, sau tiroidita Hashimoto fac anual mii de victime.

Și motivul pentru care o fac este că nu au un singur factor declanșator. Dacă inițial se credea că rădăcina lor este una genetică, teoriile actuale combină un cumul de factori de mediu și predispoziția genetică cu stresul și dezechilibrele din microbiota intestinala. Cu alte cuvinte, nu prea știm ce face ca limfocitele T să identifice părți din organism drept „pericole”, dar dacă avem o idee că asta deja se întâmplă, trebuie să procedăm cu mănuși.

În lume numărul autoimunelor a crescut înfiorător (odată cu schimbările de stil de viață și alimentație din ultimii 20 de ani, spun unii), iar în România sunt încă prost diagnosticate, victimele lor (mai ales cele foarte tinere) fiind de multe ori ignorate sub suspciunea unor „boli închipuite”.

De altfel, ciudățeniile din peisajul imunitar autohton sunt mai degrabă recunoscute de universități de-afară (precum satul ăsta plin de oameni cu afecțiuni autoimune, fără explicație) și mai puțin studiate de fragila cercetare românească.

Nu aș îndrăzni să pun acel dureros egal între cauzalitate și corelație. N-am de unde să știu dacă anumite afecțiuni autoimune locale ar putea fi un efect întârziat al „geniului comunist” (deși cunosc un exemplu al naibii de intrigant de omuleț tratat cu Polidin) sau dacă polivaccinul ăla chiar putea să creeze o suprasarcină în sistemul imunitar.

De altfel, pentru a nu specula și mai mult, o să vă întreb pe voi ce experiență ați avut cu celebrul Polidin și, mai ales, dacă ați lucrat ca medici cu el. Până la urmă, sunt dispus și să accept explicația unei minuni medicale comuniste, cât timp e argumentată de un cadru medical cu experiență. Nu de alta, dar și Cuba a creat un vaccin eficient anti cancer pulmonar (celebrul CimaVax) în deplină izolare.

Dacă nu sunteți medici, e în regulă. Amintirile voastre cu injecții sunt la fel de binevenite. Totuși, dacă v-a deranjat profund „dispariția vaccinului românesc”, vă spun mai degrabă să militați pentru vaccinarea corectă cu medicamente testate, decât pentru aducerea înapoi a unei fantome.

Și, dacă totuși e să-l aducem înapoi, hai măcar să venim cu un Polidin pentru 2020, nu cu leacul pentru coronavirus din ’66.

P.S: Dacă ați uitat cum stăm de fapt, iată și ultimele cifre despre speranța de viață. Sursa imaginii.

P.S 2: Un interviu recent cu femeia din spatele Polidin arată un om care a trecut prin multe dar care, medical vorbind, susține vaccinurile și combate pseudoștiința.