Vă mai amintiți când vă sâcâiam cu faptul că narațiunile prezentului empatizează prea mult cu inamicul, deși în viața reală se mai întâmplă și ca răul să fie rău și binele bine?

Ei bine, la polul opus ticălosului complex, a monstrului cu față umană, se află o altă tipologie de personaj care o vreme mi s-a părut delicioasă, până să ni se vâre pe gât cu aproape fiecare nouă producție.

Este vorba despre „eroul inutil”, acel personaj vulnerabil, cu care empatizezi pe loc și a cărui călătorie inițiatică e mai degrabă centrată pe interior, decât pe schimbat lumea. De fapt, cam asta e și problema: eroul nu schimbă nimic, făcându-ne să ne întrebăm de ce camera încă îl mai urmărește.

Monomitul lui Joseph Campbell vorbește într-adevăr despre o transformare interioară a eroului, doar că ea se întâmplă întotdeauna în fața unei provocări deosebite. Făt-Frumos vrea să schimbe ceva, nu să economisească banii de psiholog provocându-și singur traume (sau răpind prințese din casa altuia). Căutarea eroului nu e o egoistă căutare interioară, ci o luptă cu lumea care ajunge să-l transforme iremediabil.

Schimbarea interioară e necesară pentru privitor, pentru că nu poți empatiza cu zeii și oamenii de fier. Poate de-asta nici Super Man n-a fost niciodată un personaj iubit – e un erou egal cu el însuși. Chiar și așa, dacă acel scop măreț care să inducă transformarea lipsește, obținem un om sau un superom exact ca noi: complet inutil.

De altfel, în literatura română avem un exemplu care ne chinuia cu mulți ani în urmă la BAC. E vorba de Harap-Alb, un personaj care începe prin a fi profund inutil, vrea să-i demonstreze tatălui lui că nu e, face toate greșelile posibile, iar apoi își dă seama că tac-su avea dreptate. Își face o gașcă de bătăuși instabili și animale posedate, pierde din nou, e salvat și la final rămâne cu sexy-vrăjitoarea. Practic, Harap-Alb e un fel de România în Primul Război Mondial: dezastru pe toate fronturile, dar la final primește Transilvania.

Chiar și așa, eroul lui Creangă pornește la drum cu o misiune, fie și una vagă, aceea de a se căsători cu una din verișoarele sale aflate la capătul unei țări bântuite de războaie. Serios, Roșu Împărat și Verde Împărat erau frați. În plus, Harap-Alb e puțin mai puternic în final, știe să joace în echipă și a învățat că toți oamenii cu chelie sunt de facto schizofrenici.

Călătorii similare întâlnim și în cărți precum Harry Potter (unde Rowling s-a gândit la un timp să-l facă pe Neville eroul principal) sau Lord of the Rings (unde toate personajele sunt mai interesante decât Frodo). Doar că, în ambele exemple, eroul devine util pe ultima sută de metri: e arma secretă din buzunarul naratorului, armă pe care a ascuțit-o până la deznodământ.

Personajele moderne însă par să fie preocupate doar de propria creștere și mai puțin de soarta universului. The Witcher, din serialul cu același nume, la fel ca echivalentul lui din primele cărți și jocuri, nu prea crește, nici măcar interior și nici nu schimbă mare lucru. E pur și simplu acolo (și asta îl face cumva simpatic). Întreaga distribuție Umbrella Academy irosește 10 episoade pentru a face exact nimic. Trei sferturi din celebrii Avengers sunt după Apocalipsă exact ca în primul film, iar când dispar din bătălii nu observă nimeni. Mai sunt și personaje care trebuie mereu salvate sau care pur și simplu stau și se uită (n-am citit sau văzut Twilight, dar pun pariu că gagica nu inventează leacul pentru cancer până la final).

Sunt și francize mai titrate care folosesc șmecheria asta, de la filmele Back to the Future (unde Marty se chinuie să rezolve problemele cauzate tot de el, iar scopul final e fix să nu schimbe nimic), până la cartea și filmul Good Omens, ambele delicioase, ambele complet independente de protagoniștii lor.

Nici în jocuri situația nu e cu mult mai brează, mai vechiul Elder Scrolls Oblivion dând personajul principal la o parte pentru ca un alt personaj inutil să se sacrifice în locul lui. Recentul Star Wars Jedi: Fallen Order construiește un erou foarte interesant care în final (spoiler) decide să nu mai încerce. De altfel, mai toate personajele din jocurile moderne sunt cumva personaje secundare care lasă loc altora să preia conducerea.

(Sursa Imaginilor: Slack Wyrm – Joshua Wright)

Înțeleg de ce există genul ăsta de personaj și există și o figură de stil (un „trope”, cum ar zice englezii) pentru asta. Se cheamă chiar „protagonistul inutil”. Scopul ei e simplu: eroul de carton trebuie doar să privească, să permită ușor empatizarea și să arate că, în definitiv, noi ca oameni n-avem nicio putere asupra lumii. Cam ca în basmul românesc Tinerețe fără Bătrânețe, altă odă închinată futilității (una frumoasă, ce-i drept) și ca în jumătate din folclorul nostru, începând cu Miorița.

Dacă lecția destinului implacabil o pot înțelege, creșterea aia interioară s-ar putea să nu mă intereseze. În regulă, eroule, mă bucur că TU ești bine și ai învățat multe despre tine, dar cum rămâne cu mine – privitorul, cititorul, jucătorul? Nu de alta, dar de creștere interioară are parte toată lumea, dar de salvat lumea mai puțin.

Generațiile noi, inclusiv a mea, sunt autocentrate și autoîndreptățite. Nu ne mai spune din start că „toți suntem eroi”, pentru că majoritatea deja o credem. Lasă-ne să mai și visăm puțin, dă-ne un scop mai mare decât noi. Sigur, nu vom salva lumea, dar ne putem imagina că într-o zi ne-am sacrifica puțin din confort pentru a o face.

Prefer oricând un Obi Wan, adică un băiat care încearcă de mai multe ori și pierde, decât un Anakin, adică unul care nu a încercat nimic, dar a căzut. Sigur, universul e implacabil și lupta e futilă, dar eroismul nu e o stare de fapt, e o aspirație. Eroii nu schimbă nimic, dar nu de-asta citim cărți și ne uităm la filme, nu? Hai să mai și visăm…

P.S: Pe scurt, am putea spune că poveștile unora sunt mai interesante decât dramele lor.