Duminica trecută, când tropăiam spre casă după o plimbare cu trotuare de februarie și miros de aprilie am văzut în centru, aproape de Unirii, un protest…

Nu, nu era genul ăla de protest în care ne strângem optzeci de mii și atacăm o lege ostilă sau în care ne cerem pentru a suta oară dreptul la drepturi. Nu era nici vreun protest organizat online sau vreo reacție așteptată. Ați fi auzit cu siguranță de el.

De fapt, nu era nici măcar genul ăla de manifestație în care o mână de amărâți sunt scoși de Primărie să-și arate susținerea față de generosul partid. Ați putea spune că era un protest… obscur. De-asta mulți nici nu au observat că era.

Practic, într-un colț de parc se desfășura un „miting” de buzunar. Genul pe care-l vezi în fiecare zi a săptămânii vizavi de Palatul Victoria, în parcul de lângă MȚR. Genul de lucruri pe care le vedeai de două-trei ori pe zi în anii nouzeci. Opt-nouă oameni, un cort, o mână de peturi și câteva pancarte cu prea mult scris de mână. Fără acoperire TV și live streaming, fără sloganuri deștepte și fără obiective mari. Doar lucruri simple – în cazul ăsta, o nedreptate făcută victimelor Revoluției.

Un polițist trece prin zonă și îl legitimează pe „lider”, un bătrân care stă pe un scăunel și mâzgălește pe o pancartă aproape plină. Schimbă câteva cuvinte, polițistul se uită puțin la perimetrul îngrădit de protestatari și apoi se îndepărtează. Știe că nu cu oamenii ăștia o să aibă probleme duminică seara. Probabil o să sune mai târziu să-i ridice cineva, dacă e cazul.

În ultimii ani am avut ocazia să particip și să observ mai toate marile proteste. Totuși, de fiecare dată când văd câțiva omuleți cu o pancartă la colț, îmi dau seama ce lipsește din „stradă”. E doza aia de deznădejde care nu te lasă să intri în casă până nu spui ce ai de spus. Strigătele micilor protestatari n-au nici ecou și nici acoperire, deci mi-e greu să cred că oamenii ăștia îndură 2-3 zile în frig având siguranța unei recompense sau măcar speranța unei schimbări.

Ăștia sunt protestatarii care știu sigur că „ceva nu merge bine”, deși n-ar fi în stare să ți-o spună într-o frază. Sunt oameni cărora nu le pasă nici de delirul soroșist, dar nici de lupta cu sistemul. Le pasă de acum, și pentru ei acum nu e bine.

Sunt poate chiar aceeași care au ieșit și la Revoluție, fără planuri de lovituri de stat și fără să se gândească la urmări. Au ieșit pentru că „nu era bine” și au murit în gloanțele unor trădători. Totul din același motiv: nu voiau să-și cerșească normalitatea (sau doar să cerșească).

Protestele se aprind din scântei diferite, însă mai toate se reduc la indignare, furie, deznădejde și, uneori, la rațiune. Schimbarea e o rețetă care are nevoie de toate ingredientele: furia și deznădejdea te scot din casă, indignarea te ține acolo, iar rațiunea oferă iluzia unei soluții. Din păcate, extremele sunt mai ușor de atins: doar rațiunea și indignarea pot naște celebrul „protestar de Facebook”, iar furia dezlănțuită e un pas iremediabil spre conflict.

Spre ghinionul lor, protestatarii ăștia au doar deznădejde. Nu merg la protest ca la concert (sau doar la concert, dacă se întâmplă să fie vreunul prin preajmă) și nici nu sunt plătiți cu ora. Sunt fix oamenii care s-au rătăcit printre apelative și nu se regăsesc nici în „hipsteri” și „tefeliști”, nici în „pensionari” și „asistați”. Sunt bătrâni care nu pupă sigle de partid, dar care știu că răul poate fi oricând înlocuit de mai rău. Sunt fantome urbane care se așază cu disperare lângă același cort, pentru că asta e singura activitate care îi face să simtă că există.

Și, sincer, chiar e greu să-i auzi în atâta zgomot. Până la urmă, avem probleme mai importante de discutat, precum cine va forma al cincilea guvern în trei ani și cine va ocupa importanta funcție de „ambasador al lui Brâncuși”. E foarte greu să observi micile scântei, când ai mereu în față flacăra monotonă a existenței cotidiene.

Bine, e greu să observi până când nu mai sunt 10 oameni cu trei pancarte, ci 100 000, într-o piață din Timișoara. E un proces lent, catalizat de oameni apăsați de „probleme care nu ne interesează”. E un proces lent, dar e un proces sigur și știți care e partea cea mai interesantă? Pe-aia 100 000 n-o să-i mai poată calma nimeni cu promisiuni și îndemnuri la negociere. La ei deznădejdea s-a transformat în disperare și n-o să aibă vreo reținere să calce totul în picioare. Nu de alta, dar au mai făcut-o și, până la urmă, ce s-a schimbat?

P.S: Că veni vorba, încă așteptăm niște condamnări pentru modul în care au fost gestionate protestele trecute. (Imaginea articolului a fost preluată gratuit de pe Pexels.com)