Cel mai sincer protestatar

Duminica trecută, când tropăiam spre casă după o plimbare cu trotuare de februarie și miros de aprilie am văzut în centru, aproape de Unirii, un protest…

Nu, nu era genul ăla de protest în care ne strângem optzeci de mii și atacăm o lege ostilă sau în care ne cerem pentru a suta oară dreptul la drepturi. Nu era nici vreun protest organizat online sau vreo reacție așteptată. Ați fi auzit cu siguranță de el.

De fapt, nu era nici măcar genul ăla de manifestație în care o mână de amărâți sunt scoși de Primărie să-și arate susținerea față de generosul partid. Ați putea spune că era un protest… obscur. De-asta mulți nici nu au observat că era.

Practic, într-un colț de parc se desfășura un „miting” de buzunar. Genul pe care-l vezi în fiecare zi a săptămânii vizavi de Palatul Victoria, în parcul de lângă MȚR. Genul de lucruri pe care le vedeai de două-trei ori pe zi în anii nouzeci. Opt-nouă oameni, un cort, o mână de peturi și câteva pancarte cu prea mult scris de mână. Fără acoperire TV și live streaming, fără sloganuri deștepte și fără obiective mari. Doar lucruri simple – în cazul ăsta, o nedreptate făcută victimelor Revoluției.

Un polițist trece prin zonă și îl legitimează pe „lider”, un bătrân care stă pe un scăunel și mâzgălește pe o pancartă aproape plină. Schimbă câteva cuvinte, polițistul se uită puțin la perimetrul îngrădit de protestatari și apoi se îndepărtează. Știe că nu cu oamenii ăștia o să aibă probleme duminică seara. Probabil o să sune mai târziu să-i ridice cineva, dacă e cazul.

În ultimii ani am avut ocazia să particip și să observ mai toate marile proteste. Totuși, de fiecare dată când văd câțiva omuleți cu o pancartă la colț, îmi dau seama ce lipsește din „stradă”. E doza aia de deznădejde care nu te lasă să intri în casă până nu spui ce ai de spus. Strigătele micilor protestatari n-au nici ecou și nici acoperire, deci mi-e greu să cred că oamenii ăștia îndură 2-3 zile în frig având siguranța unei recompense sau măcar speranța unei schimbări.

Ăștia sunt protestatarii care știu sigur că „ceva nu merge bine”, deși n-ar fi în stare să ți-o spună într-o frază. Sunt oameni cărora nu le pasă nici de delirul soroșist, dar nici de lupta cu sistemul. Le pasă de acum, și pentru ei acum nu e bine.

Sunt poate chiar aceeași care au ieșit și la Revoluție, fără planuri de lovituri de stat și fără să se gândească la urmări. Au ieșit pentru că „nu era bine” și au murit în gloanțele unor trădători. Totul din același motiv: nu voiau să-și cerșească normalitatea (sau doar să cerșească).

Protestele se aprind din scântei diferite, însă mai toate se reduc la indignare, furie, deznădejde și, uneori, la rațiune. Schimbarea e o rețetă care are nevoie de toate ingredientele: furia și deznădejdea te scot din casă, indignarea te ține acolo, iar rațiunea oferă iluzia unei soluții. Din păcate, extremele sunt mai ușor de atins: doar rațiunea și indignarea pot naște celebrul „protestar de Facebook”, iar furia dezlănțuită e un pas iremediabil spre conflict.

Spre ghinionul lor, protestatarii ăștia au doar deznădejde. Nu merg la protest ca la concert (sau doar la concert, dacă se întâmplă să fie vreunul prin preajmă) și nici nu sunt plătiți cu ora. Sunt fix oamenii care s-au rătăcit printre apelative și nu se regăsesc nici în „hipsteri” și „tefeliști”, nici în „pensionari” și „asistați”. Sunt bătrâni care nu pupă sigle de partid, dar care știu că răul poate fi oricând înlocuit de mai rău. Sunt fantome urbane care se așază cu disperare lângă același cort, pentru că asta e singura activitate care îi face să simtă că există.

Și, sincer, chiar e greu să-i auzi în atâta zgomot. Până la urmă, avem probleme mai importante de discutat, precum cine va forma al cincilea guvern în trei ani și cine va ocupa importanta funcție de „ambasador al lui Brâncuși”. E foarte greu să observi micile scântei, când ai mereu în față flacăra monotonă a existenței cotidiene.

Bine, e greu să observi până când nu mai sunt 10 oameni cu trei pancarte, ci 100 000, într-o piață din Timișoara. E un proces lent, catalizat de oameni apăsați de „probleme care nu ne interesează”. E un proces lent, dar e un proces sigur și știți care e partea cea mai interesantă? Pe-aia 100 000 n-o să-i mai poată calma nimeni cu promisiuni și îndemnuri la negociere. La ei deznădejdea s-a transformat în disperare și n-o să aibă vreo reținere să calce totul în picioare. Nu de alta, dar au mai făcut-o și, până la urmă, ce s-a schimbat?

P.S: Că veni vorba, încă așteptăm niște condamnări pentru modul în care au fost gestionate protestele trecute. (Imaginea articolului a fost preluată gratuit de pe Pexels.com)

 

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

4 Comments

  • Despre protestatari de-amp*lea, am vazut aseară, la știrile canadiene! 🙂

    Puțin context 1st: imbecilul de prim ministru canadian a tot frecat-o prin media cu “climate change”, prin vară-toamnă anul trecut. Că vezi-Doamne e “national emergency” + a chemat-o în Canada pe sfânta Greta să facă agitație/propagandă. Motivul real? alegeri federale. Între timp nu știu cum dar Trudeau a câștigat. S-a întețit și propaganda în legătură cu climate change. Ei, și de vreo 2 săpt încoace grupuri de indieni nativi + non-natives (majoritatea studenți) manifestează că nu vor conducte de gaz/petrol pe teritoriile lor. Whatever. Doar că blocheaza liniile ferate de marfă + călători. De 2 săptămâni. Iar idiotul ăsta de Trudeau se plimbă prin Africa (visul lui e să obțină un loc în UN Security Council). S-a ajuns așa de rău că au început să crească prețurile la diferite mărfuri. Primării locale nu mai au transporturi de chlorine pt purificarea apei, propan etc.

    Ei bine, ieri a fost zi liberă în Ontario și ce văd la știrile de seara? că mii de oameni (non-natives/“normali”) au ieșit în stradă să manifesteze “in support of natives’ pledge of blah blah blah”. Și pac, văd un bătrânel alb la vreo 65-70, cică: “suntem de sute de ani pe teritoriile lor” etc. Mă gândeam: bre, RĂU tare să fii așa prost să protestezi perfect de-amboulea pt un non-issue.

  • Pai e “emergency” la nivel global (s-a declarat si in UE, iar Trudeau de-acolo ia pulsul, in special de la francezi si belgieni), dar Canada nu e chiar o campioana a poluarii. Din contra, sunteti chiar chill 🙂

    Altfel, eu ma gandeam mai mult la protestele alea nascute din disperare. Ce spui tu e mai degraba ”hipstareala”, oameni care au sarit pe un trend si au zis: da, bai, treaba asta o sa-mi dea mie un scop in viata asa ca o sa protestez!

  • Da, ies doar ca sa se afle-n treaba. Studenti pro-comunisti + de-astia batrani care-au gasit brusc un scop in viata.
    Btw, nu stiu cum e in Europa/UK dar agitatia gen “emergency action”/”climate change” in SUA/Canada pare ca e noul motiv de anarhie/square1 pt revolutie comunista. Acu’ 100 de ani era Internationala/hai la lupta cea mare/rob-cu-rob etc. Insa acuma e zbieratul asta complet idiot ca tre’ sa facem musai ceva-orice pt planeta. Pt ca nu poti face nimic drastic/global fara sa renunti la libertati individuale/private property. Adica exact chestii la care vor sa umble tovarasi precum Bernie Sanders si AOC.

  • Sincer, in Canada nu stiu ce s-ar putea face mai mult. SUA poate face mai mult la toate capitolele, dar cat timp chinezii o sa le sufle cu carbuni in ceafa, ma indoiesc ca o vor face.

    La nivel de climate change ai putea face o schimbare reala, doar ca e o actiune de tip “ori o facem toti, or nimeni”, iar in peste 220 000 de ani de Homo Sapiens (Sapiens), nu stiu niciun moment in care am facut asta ca specie…

    Personal imi vad de micile schimbari si aia e. Vorba unui amic: Baieti, mai putin urlat si mai mult plantat 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *