Jocul de cuvinte din titlu, trist ca o vacanță pe litoral, are totuși o lipsă în comun cu articolul: cercetarea.

Cu ceva ani în urmă, când prietenii masteranzi începuseră să fugă pe la universități de-afară, aveam dubii legate de dorința lor de a face “cercetare”. Dacă pentru unii domeniul de studiu făcea inevitabilă plecarea, pentru alții alegerea unor universități nu foarte cunoscute și a unor teme de studiu atipice părea o metodă de a evita scufundarea în realitate. În ambele cazuri, mediul academic local nu le oferea nicio alternativă viabilă financiar sau social. În România, cercetarea era și este în continuare un cuvânt din prea multe silabe.

Poate ăsta e și motivul pentru care românii nu vor apărea prea curând în seria Civilisation. Glumesc, motivul real este irelevanța. Totuși, e greu să construiești o civilizație numai din iluzii și importuri. Cercetarea e vitală pentru supraviețuirea geopolitică. Altfel, te-ai putea trezi că ajungi pe ultimele locuri pe tabela de scor, un loc pe care ne încăpățânăm să îl dominăm. Lipsa cercetării nu e un simplu bonus la pachetul curent de handicapuri educaționale. Lipsa cercetării e o boală, e semnul unei civilizații blocate în timp.

Despre cercetarea academică și imposibilitatea de a o transfera în economie ne vorbește competent un fost ministru al educației, în a doua parte a interviului ăstuia. Concluzia lui? Cercetarea românească, câtă a rămas, nu se susține din mai multe motive. Primul motiv, doar implicat în articol, ar fi că statul este ineficient în a gestiona resursele academice (surpriză). Al doilea este mai dureros și se referă la calitatea efectivă a cercetării. Coordonată de somități ale altor secole sau de puștani debusolați, cercetarea românească nu are nicio aplicabilitate practică. Este un produs pur teoretic și narcisist, o mângâiere a egoului inițiatorilor. Cu alte cuvinte, cercetarea românească nu vinde.

Studii pe medicamente inexistente sau pe remedii pe care piața farmaceutică nu le poate folosi. Invenții de materiale miraculoase care se folosesc deja de ani de zile pe piețele de-afară. Studii despre procedeele narative ale lui Sadoveanu. Dacă oricare dintre tematicile ăstea (pur fictive) ar fi fost promițătoare și puse în practică de oameni lucizi și pasionați, s-ar fi găsit companii din afara țării care să le cumpere, eventual la pachet cu cei care le-au creat. În lipsă de așa ceva, ne rămân aroganța și jurnalele obscure.

Să nu credeți că nu există exemple pozitive, ascunse printre ciudățeniile sponsorizate de stat și inovațiile cerute de nimeni. Dacă aruncăm o privire pe pagina de cercetare a ASE-ului din București, vom găsi o groază de teme generice și greu de deslușit, precum și o chestie numită “Dance Your Way to Other Cultures” (sponsorizată totuși prin Erasmus). Printre puținele titluri de pe pagină găsim totuși și studii aplicate de companii private precum Rompetrol sau alții. Exemple de cercetări utilizabile se pot găsi cu ușurință la orice facultate, mai ales dacă scormonim printre studiile finanțate cu fonduri europene sau cele finanțate de corporații. Altfel, majoritatea facultăților își umplu paginile cu poliloghii incoerente despre progresul mondial și despre “conceptul de cercetare”.

De ce? Pentru că universitățile trebuie să-și justifice legal existența, motiv pentru care au nevoie de studii publicate. Și le publică… într-un regim similar autorilor de după gratii. Le publică unde vor și în ce condiții vor, pentru că nu există un sistem al jurnalelor oficiale sau un sistem de notare și recenzie “colegială”. Sigur, sistemul jurnalelor academice și cel de “peer review” sunt susceptibile la abuzuri și au fost întotdeauna, dar măcar plecăm de la premisa că există un mediu academic. Putem avea certitudinea că metodologia de cercetare (știți voi, aia la care nu eram atenți în anul II) va fi verificată de cineva, chiar dacă autorul studiului a trișat în alte puncte (eșantion, premise).

Dar în țară, cine să-ți verifice aberațiile? O gașcă de doctoranzi al căror singur merit este incapacitatea de a cita corect sursele pe care cel mai probabil le-au plagiat? Sau poate vă gândiți că am putea apela la profesioniști reali? Cei care au plecat de multă vreme din țară sau din mediul bugetar sunt atrași de salariile de-aici în aceeași măsură în care sunt atrași de o tigaie cu reducere.

(Sursa: SMBC)

Cercetarea nu se face de dragul “frumosului” și a cercetării. Ea nu este un exercițiu de imaginație, ci un proces științific. Un studiu calitativ nu poate exista fără transpirație cantitativă, fără o premisă inteligentă și fără colaboratori și coordonatori pe măsură. Mai bine sau mai prost, autorul studiului va fi plătit. Prin urmare, dacă are alte aspirații, există oricând MBA-urile, cursurile de perfecționare și alte locuri în care își poate investi timpul și banii. Cercetarea este un proces în care investești acum (uneori foarte mult) pentru rezultate pe termen lung.

Nu în ultimul rând, cercetarea răspunde unei nevoi reale, chiar dacă rezultatele nu se văd instant. Că sunt studii de gen aplicate la populația rurală (necesare în România, deși nu sunt prioritare) sau testări de noi tehnici de producție a vaccinurilor, în momentul în care “pasionatul” se apucă de ceva, scopul lui nu ar trebui să fie diploma aia nenorocită. Pe aia o poate plagia chiar și un fost premier. Până la urmă, vorbim despre a da ceva inapoi domeniului de care te-ai îndrăgostit și, dacă se poate, a câștiga și niște bani peste minimul necesar. Ultimul obiectiv nu este nici imediat, nici foarte sigur, dar este posibil într-un sistem sănătos.

Mai nou, necesitatea doctoratului pentru profesorii universitari i-a făcut pe mulți candidați la posturi, îndrăgostiți mai degrabă de predat, decât de profesie, să facă un efort suplimentar de cercetare. Un efort pe care unii nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. Pe lângă asta, impunerea cercetării ca o condiție pentru existență, nu pentru excelență, a îndepărtat și mulți profesioniști care încercau “pro bono” să ridice nivelul învățământului superior.

Dar stai! vor zice cei doi oameni care au ajuns până la paragraful ăsta. Cercetare nu este numai cercetarea doctorală, plătită cu sume mici și necentrată mereu pe rezultate. Există și cercetare post-doctorală, făcută cu succes în institute ca… păăăi… Exact! În afara de Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară de la Măgurele, mai știți de vreun alt institut în care oamenii din țară chiar să vrea să lucreze?

Cele cu rezultate au fost fie privatizate și aruncate în derizoriu (ICA), fie direct desființate, pentru că în ochii guvernanților era mai valoros terenul de sub ele. Cele care au rezistat totuși o vreme, păstrându-și resursele umane, au fost ulterior unite cu alte institute sau hăituite până la dezorganizare. Asta s-a întâmplat și cu atât de necesarul Institut Cantacuzino. Serios acum, uitați-vă la lista asta și spuneți-mi câte institute vă sunt măcar vag familiare. În 2010, numai vreo 5 dintre ele zgâriau cu greu granița utilității în topurile internaționale.

Putem până la urmă vorbi și despre persoane fizice. În afară de Vintilă Mihăilescu, Daniel David și, până acum vreo 12 ani, Septimiu Chelcea, mai știți vreun coordonator de cercetări cu impact în domeniul sociologiei și psihologiei? Nu că nu ar exista (aș putea recomanda și foști profesori), dar cum studiile lor sunt fie contractate de privați care își rezervă rezultatele, fie subfinanțate, lucrurile rămân la nivel “academic” (nivel despre care am discutat mai sus). Companiile de publicitate, de marketing și multinaționalele mai apelează uneori la oamenii din branșa asta, la fel cum apelează și la centre de cercetare private. Le știți: sunt alimentate de statisticienii care publică sondaje pe bandă rulantă (și nu doar la alegeri) și de cei care fac sute de focus grupuri lunar. Din păcate, pentru ei cercetarea înseamnă “justificarea alegerilor clientului” și mai puțin urmărirea unor scopuri clare. Asta dacă nu considerați tartinabilitatea pateului un studiu de viitor.

(Cred că și pagina asta de Wikipedia e scrisă tot de “cercetători”)

Cercetarea post-doctorală și post-universitară în general mai au o problemă: mai toți oamenii care o practică au deja doctorat și vin din mediul academic. Prin urmare, plaja de doritori e cam aceeași, iar rezultatele sunt de multe ori pe măsură. Râdem înfundat de celebrii “cercetători britanici”, majoritatea puștani cu doctorate dubioase care-și vând rezultatele unor reviste de scandal. În regulă, situația e puțin penibilă și face parte din “industria educațională” a Vestului. Totuși, pentru a avea cercetări “slabe”, trebuie să ai și multă cercetare de calitate pe lângă. Altfel, ajungi să publici mizerii precum legătura dintre vaccinuri și autism și, până se prinde comunitatea medicală că ești un dobitoc (adică rezultatele tale sunt imposibil de reprodus, iar tu ai fost plătit să le publici ca atare), răul devine ireversibil. Râdem și de câștigătorii premiilor igNobel, dar uităm că ei sunt acolo pentru a demonstra futilitatea altor cercetări. Dacă stăm să ne gândim puțin, România chiar nu poate face mișto de nimeni, când vine vorba despre cercetare.

Deci, dacă nu vrei să te confrunți cu instituția doctoratului, decredibilizată de politicieni și de impostori, și dacă nu ai niciun institut care te poate ajuta, cum ți-ai putea onora pasiunea? Păi, pe lângă accesibila, dar din ce în ce mai dificila, soluție a plecării din țară, ai putea încerca să aplici pentru un grant sau pentru o finanțare similară. Alternativ, ai putea încerca să cauți finanțare inclusiv pe o platformă de crowdfunding specializată. Dacă studiile tale au fost publicate și în alte jurnale, fie ele și “libere” (open journals), ai mai puține șanse să te scufunzi în gloată.

Cumva, resurse s-ar putea găsi, cât timp rezultatul final ar merita într-adevăr publicat și, de ce nu, cumpărat. Dacă ți-ai putea vinde patentul unei corporații lacome cu piața, dar generoase cu cercetătorii, pasiunea ta ar fi validată. Pentru asta însă, trebuie ca pasiunea aia chiar să existe. Și dacă lucrurile ar merge pentru tine, poate ar merge și pentru alții. Într-un final, am fi cu toții ușurați să putem ieși în sfârșit din epoca bronzului, în acest lung joc de Civilization. Un joc bizar, în care România e singura națiune fără drumuri, dar cu șase universități de arcași.

P.S: Tocmai ce am prins știrea asta, cu Ministerul Cercetării care vrea să ofere niște granturi minuscule olimpicilor. În schimbul lor, ultimii ar trebui să rămână în țară pentru o vreme și să facă cercetare. Nu e chiar rău. Dacă pe lângă sumele derizorii, băieții ar oferi niște institute cu laboratoare decente, niște coordonatori din afară, alături de cazare gratuită și de bonusuri pentru rezultate, aproape că am avea un început.