Articolul de fata pleaca de la o fraza pe care o puteti auzi atat in corporatii, cat si in filmele porno…

Si, daca in cazul fimelor porno sunt sigur ca va descurcati, in al doilea caz merita sa deschidem discutia. Fraza problema suna banal si se poate reduce la: Vreau sa fac ceva cu mainile. Cum adica? Adica foarte simplu si fara nevoia de a sterge istoricul browser-ului. Dupa ani de zile in campul muncii, corporatisti ambitiosi, angajati fara pretentii, functionari publici, manageri cu propriul start-up, dar si bloggeri sau freelanceri simt nevoia sa abandoneze tot si sa “faca ceva concret”.

Boala “muncii pe care sa o simti” loveste in general pe la 35-40 de ani si nu tine cont de crez, sex sau de locul de munca. Dupa minim un deceniu de ars neuroni, oameni care au ajuns deja la un anumit nivel de profesionalism simt nevoia sa se dedice unor domenii care n-au nicio treaba cu pregatirea sau cu aptitudinile lor. Astfel, specialisti in marketing, publicitari, designeri, economisti, dar si programatori sau tineri manageri decid brusc ca e timpul sa-si faca propria gradina de legume bio, propriul magazin de sapunuri, de ceaiuri sau cafele sau propriul ONG prin care sa ajute copiii din Bulgaria si alte tari africane.

Unora le iese, pentru o vreme. Altora le iese atat de bine, incat afacerea se extinde, iar contactul lor cu “munca adevarata” e din ce in ce mai mic. Majoritatea insa isi sparg economiile si se intorc dezamagiti la vechile joburi, doar ca ceva mai blazati si plini pana la refuz de “lectii de viata”. Cert este ca, cel putin in orasele mari, mai toti “tinerii” profesionisti au la un moment dat revelatia asta. Mai mult, odata cu scaderea varstei de intrare in campul muncii, ea se produce din ce in ce mai devreme.

Pana si producatorii de jocuri video au simtit ca exista o piata aici si astfel au aparut opere de arta moderne precum Agricultural Simulator, TowTruck Sim, Warehouse and Logistics Simulator sau Minning Tunnel Sim. Daca e sa ne luam dupa vanzari si frecventa cu care titlurile de gen apar in oferte, realizam ca din ce in ce mai multi oameni vor sa se relaxeze dand cu mopul si sapand puturi de mare adancime, in defavoarea salvarii vreunui regat fictiv sau colonizarii unor galaxii indepartate.

(As fi scris un articol despre asta in seria Jocurile de Alta Data,
dar v-as fi plictisit ingrozitor).

Am stabilit deci ca trendul exista, desi nu cred ca se mai indoia cineva de asta. La capitolul explicatii insa, am auzit tot felul de aiureli de la “criza varstei de mijloc” (care, din pacate, e un mit greu de aplicat categoriilor mentionate), pana existenta unei “chemari primordiale”. Ultima nu este complet de ignorat, avand in vedere ca al nostru creier nu s-a obisnuit complet cu ideea ca munca inseamna sa stai 8 ore pironit intr-un scaun si sa muti pixeli. Altii sustin ca pur si simplu trebuie sa-ti faci propria afacere sau sa lucrezi de acasa, lucru care nu explica de ce fenomenul apare si la oameni care au avut nu una, ci chiar mai multe afaceri de succes.

O explicatie mai credibila vine din insasi natura muncilor insirate mai sus. Dupa 15 ani de campanii premiate si vanzari reusite, specialistul in publicitate cu ce ramane? Cu amintirile altor oameni din profesie? Dar auditorul? Dar programatorul specializat, cel care depaneaza mai mult cod decat scrie? Nici macar textele bune nu traiesc mai mult de cateva zile. Pe de alta parte, bucatarul creeaza ceva la fiecare ora. Sculptorii isi testeaza indemanarea cu fiecare vas. Designerul vestimentar si croitorul isi vad ideile purtate pe strada. Pana si voluntarii in diferite ONG-uri isi vad munca rasplatita concret, prin recunostinta altora. Placerea de a ajuta reprezinta oricum mai mult decat depasirea cu trei procente a unui obiectiv fictiv. In orice caz, beneficiul concret, palpabil, este tentant, chiar daca valoarea lui materiala nu e pe masura muncii depuse.

O a doua cauza a fenomenului ar fi si aroganta, o aroganta specifica oamenilor tineri si de succes, una imposibil de evitat. Cand la 30 de ani cineva iti da 2000 de euro ca sa invarti niste cifre, e usor sa crezi ca “poti sa faci orice”. Un an si vreo patru salarii mai tarziu, realizezi ca nu poti sa faci mii de euro din cercei handmade si nici din vandut ceapa bio sau oua de preplita. Daca te prinzi ca e vina ta, experienta n-a fost in zadar. Daca te plangi ca “romanii sunt prosti si nu inteleg”, poate ca n-ai pierdut destui bani. Cunosc oameni care au plecat sa faca munca de jos prin tari straine, convinsi fiind ca, in 2-3 ani, vor avea propria firma pentru ca “ii duce capul si pot sa munceasca”. E aceeasi aroganta care-i trimite pe multi sa salveze lumea. Sunt manati de ideea ca ei, omuletii de la etajul trei, au puterea sa schimbe totul si ca incercarea de a face asta ii face speciali. Pe de alta parte, poti sa blamezi pe cineva pentru ca incearca sa ajute sau sa se ajute?

Acum ca m-am vaitat de existenta unui fenomen de a carui capcana nu am fost ferit nici eu… care ar fi solutia? Teoreticienii HR-ului de multinationala mi-ar spune ca activitatile sponsorizate de firma, team building-urile si anii sabatici pot rezolva problema. Din pacate, la fel ca autorii ipotezelor anterioare, mai toti observatorii fenomenului aleg sa omita adevarata lipsa: timpul. Daca angajatul obisnuit si-ar putea satisface nevoile financiare fara a trage de la 9 la 21 zilnic, lucrurile ar sta poate altfel. Daca, dupa opt ore de munca in conditii decente, micul manager ar putea sa uite complet de job si sa se dedice gradinaritului, lucrurile ar sta sigur altfel. Sigur ca generatiile tinere au nevoi si aspiratii care depasesc siguranta materiala, dar ele nu explica comportamentul haotic al multora si nici invidia celor din jur, atunci cand cineva chiar reuseste sa se desprinda din “campul muncii”. Contrangerile profesionale si incapacitatea de a evada au insa un cuvant greu de spus in problema.

Cand un job care nu-ti ofera satisfactia unui produs finit (fie si unul virtual) iti ocupa 90% din timp, beneficiile materiale nu prea mai au sens. Nu de alta, dar n-ai cand sa le constientizezi si, mai ales, n-ai cand sa le investesti in tine. Modelul angajatului care isi mananca pranzul la ora 20.00 si care, la finalul weekendului, sparge 10 milioane pentru a se face muci, e teribil. La fel si modelul angajatului care-si ia sapte zile de concediu pe an, pentru a-si umple wall-ul cu poze dintr-o croaziera costisitoare. Cheltuielile din frustrare, din nevoia de a demonstra ceva nedefinit, asigura inregimentarea in sistem pe termen lung… dar nu foarte lung, pentru ca sanatatea are niste limite.

Concluzia e una simpla: daca vrei sa faci ceva cu mainile, fie ca-i cofetarie, tamplarie, scriitura traditionala sau ciclism de performanta, fa-o acum! Fara disperari si angoase, fara demisii dramatice si discursuri de hipster si, mai ales, fara incercari de a-ti schimba “fundamental” viata. Ai nevoie de un singur lucru: de limite clare. De limite intre momentul si spatiul in care se sfarseste munca si cel in care incepe viata.

P.S: Se pare că și știința e de acord cu genul ăsta de manifestare…