Nu stiu cum se face, dar dupa fiecare repriza de Sarbatori, parintii si prietenii se inarmeaza pana in dinti…

Din nefericire, nu e vorba despre arsenalul necesar transformarii unui purcel hulpav intr-o criza de ulcer. Nu, este vorba despre arme cu traditie, special proiectate pentru distragere in masa. Dupa ce tot anul au zacut in colturile lor intunecate si pe HDD-uri uitate, albumele cu fotografii vechi si cutiutele cu “momente unice” ajung cumva in mana celor care abia asteapta sa-ti aminteasca “cat de naspa iti statea parul in poza aiaaaa!”. Asta daca nu esti chiar tu colectionarul care scoate din dulap melancolia de sezon.

Partea frumoasa e ca trucul tine de fiecare data. Spre deosebire de cliseele cu rasarituri inimitabile si selfie-urile din toalete, vechile instantanee au ceva al lor. Mai toti cei care au deschis subiectul asta (si au fost destui) au remarcat acelasi lucru. Incapacitatea de a turna mii de poze si de a edita cu generozitate rezultatele te forta sa iti alegi momentele cu grija. Prin contrast, retelele sociale de astazi abunda de “poze”. Cadre banale si greu de distins, varate pe gatul privitorilor prin mii de Like-uri si Share-uri.

Intr-adevar, vechile camere, cu filmele lor proaste, scumpe si developate in trei zile la turci, aveau un farmec greu de egalat. Un farmec costisitor si consumator de timp, dar usor de observat in contrast cu materialele vizuale de acum. Pana si pozele tremurate si pline de artefacte ni se pareau amuzante, odata trase pe hartie. Altfel, pentru multi fotografi profesionisti, SLR-urile clasice aveau si cateva performante pe care camerele digitale s-au chinuit sa le prinda din urma. Dar asta e alta discutie, una care apartine mai degraba anului 2006. In fine, oricate optiuni ar avea camera unui telefon modern si oricat de bune ar fi obiectivele de acum, abundenta de poze cliseu din ultimii ani scade valoarea unei fotografii singulare. Fie ca-i vorba de camera unui telefon sau de un DSRL ieftin, usurinta cu care poti face o poza si abilitatea de a o edita rapid face putini oameni sa spuna: “Wow, as vrea sa vad mai multe poze cu tine!”.

Pe de alta parte, daca ma uit la multe dintre pozele “de-atunci”, nu cred ca am ce sa regret in termeni de calitate. Majoritatea fotografiilor facute de mine si de cei din jurul meu pana prin 2004 n-au nici cea mai mica urma de bun simt fotografic, chiar daca multe erau destule de clare (proprietatile filmului clasic si lipsa stabilizatoarelor ne faceau sa stam mai des “la poza”). Majoritatea fotografilor amatori de acum reusesc totusi sa incadreze decent o imagine (daca nu ei, atunci camera lor),  sa-i dea rapid un “crop” si sa-i aplice un filtru. Multi au invatat si cateva reguli de compozitie. Da, afirm cu incredere ca pozarii de rasarituri, macro-uri si peisaje au ceva mai multe cunostinte decat oamenii care-ti faceau poza cu maimuta pe plaja. Din pacate, au cam tot la fel de multa imaginatie, pentru ca…

Ce lipseste pozelor pe care le validam zilnic online este tocmai povestea. O poveste reala, un moment surprins in imagini. Magia fotografiilor sta tocmai in caracterul surprinzator al momentelor furate de obiectiv. In figura uimita a pustoaicei de pe plaja. In ghiocelul proaspat iesit de sub sloiuri. In faptul ca prietenii tai nici acum nu au aflat ca le-ai facut o poza. Cate concursuri de fotografie au fost castigate cu selfie-uri programate? Cate cu panorame suprasaturate? Arta fotografica isi trage seva din momente greu de capturat, dar usor de eliberat. Oare daca tanarul din Piata Tiananmen isi facea un selfie cu tancul pe fundal, imaginea avea acelasi impact? Exemplul s-ar putea sa fie prea bombastic, dar ideea e valabila si pentru pozele personale. Daca ma intrebi cum a fost in vacanta, cadrul ala cu prietena plictisita si cu un caine care-mi fura papucul face cat zece mii de poze cu mine si marea pe fundal.

(O “poza”)

Mai exista un motiv pentru care fotografiilor de acum le lipsesc povestile: orice poveste are nevoie de un erou. Din pacate, viata te plaseaza de cele mai multe ori in rol secundar. Nu esti Ileana Cosanzeana… esti, in cel mai bun caz, Regina Furnicilor. Ori, “generatia Facebook”, obisnuita cu un Like pentru fiecare emanatie, n-ar putea accepta niciodata asta. Prin urmare, toate “instantaneele” online sufera de aceeasi manie: sunt construite in jurul unor personaje secundare. Niste personaje care, in scurta lor stralucire, au doar cateva lucruri memorabile de spus. Uneori, nu apuca sa le spuna nici pe alea pentru ca, daca iti numeri orele in 60 de cadre, nu prea mai ai timp sa traiesti.

Sigur, situatia nu era cu nimic diferita inainte, dar atunci cand nu poti citi decat o mana de pagini din cartea vietii, te multumesti si cu personaje secundare, ba chiar ajungi sa le indragesti. Acum insa, cei mai stersi “eroi” ajung sa ocupe romane intregi. A fost odata o printesa pe care o iubea toata lumea. A fost odata un print si era cel mai smecher. Vedeti? Nici macar nu mai avem nevoie de figuranti in povestile noastre. Si nu, hashtag-urile si descrierile nu ajuta. Ba, in multe cazuri, obsesia de a explica imagini banale imi aduce aminte de “comentariile de lectura” din scoala generala si liceu. Niste ziduri terne care omoarau magia posibilitatii.

Asadar, nu militez pentru a aduce inapoi pozele miscate si prost incadrate ale filmului clasic si nici pentru a lasa fotografia in mainile “fotografilor”. Sunt recunoscator ca un telefon vechi de trei ani poate surprinde cadre care m-ar fi costat o avere cu ani in urma. Sunt recunoscator ca nu mai trebuie sa imi plimb filmele personale pe la diversi dubiosi. Fotografia ca domeniu este exact unde trebuie sa fie, adica in mainile oricarui om dispus sa accepte o provocare. Altfel, asa cum ne-o arata si concursurile, exista fotografii banale si exista fotografii exceptionale. Fotografii exista, dar cam lipsesc povestile…

P.S: Aveam de gand sa va las un Best Of de Sarbatori, dar cred ca mai bine astept cateva zile si va las cu traditionalul La Multi Ani!