Săracii bogați săraci

“E jaf pe față, doamnă! Trei sute de lei pentru o lucrare simplă, ce e asta? Suntem făcuți din bani?” mormăi dama care ieșea grăbit din cabinetul stomatologic. Dintr-o curiozitate pe jumătate financiară, pe jumătate antropologică, întorc capul să văd în ce mașină se urcă. Nu de alta, dar femeia se împopoțonase pentru stomatolog ca pentru Zilele Feteștiului. Dacă ați fi răspuns „BMW X5” ați fi greșit, pentru că era un BMW X6, din a doua generație.

S-au scris mormante de texte pe tema oamenilor cu astfel de apucături, dar în continuare găsesc fenomenul absolut fascinant. E vorba despre cei care consideră lucruri esențiale care țin de sănătate, igienă și confort scumpe sau de-a dreptul inaccesibile, dar își plimbă fundul în coloși de otel care consumă sume similare doar ca să plece din parcare. În cultura populară românească sunt asociați cu parveniții sau cu ubicuii „cocalari”, însă fenomenul e departe de a fi local – este vizibil în mai toată Europa de Est și în toate țările post-comuniste, indiferent de gradul de dezvoltare. Vorbim deci despre un fenomen antropologic, unul pe care l-am botezat deloc creativ „bogații săraci”.

Fenomenul a fost clocit într-adevăr în comunism, ca multe alte poveri sociale pe care încă le cărăm. Într-o societate în care nu puteai să „fii”, tot ce-ți rămânea de făcut era să „ai” – cât mai strălucitor și cât mai mult dacă se poate. Și nici nu era greu să te remarci prin ce aveai, pentru că nimeni nu poseda mai nimic pe vremea lui Ceașcă. Poate de-asta și în dureroasa perioadă de tranziție de după Revoluție oamenii își stocau economiile în aparate video, camere foto și alte obiecte de care până atunci fuseseră privați. Tot de-asta toți vecinii mei de cartier din anii ’90 aveau obiecte de aur masiv în casă și trăiau cu frica că cineva le-ar putea sparge locuința – asta în timp ce mâncau varză călită și pâine uscată cinci zile din șapte. Doar în weekend ieșeau la terasă, să-i vadă vecinii că „au”. Practic, bogăția lor depindea exclusiv de yala de la intrare.

Am trăit însă cu impresia că, odată ce ne vom fi obișnuit cu vânticelul de schimbare venit dinspre Vest, vom fi înțeles că bogăția nu se poate obține niciodată doar punând bani la ciorap și spărgându-i apoi pe lucruri prea scumpe. Capitalul n-are valoare dacă nu circulă și nu este investit, iar mai toate produsele își pierd constant din valoare imediat ce au ieșit de pe linia de asamblare. În Estul Europei însă, obsesia asta cu a „avea” s-a așezat perfect și pe un fond de frustrare cauzat de modul în care am fost priviți și de modul în care NE privim. Adică cum, tot eu să fiu săracul Europei? Paradoxal însă, fix epatarea asta constantă ne menține cu adevărat saraci și confirmă suspiciunile altora.

De-asta se tot mirau românii ieșiți din țară imediat după Revoluție și apoi după aderarea la UE de mașinile sărăcioase ale nemților și francezilor. Cum adică, ăla câștigă 4000 de euro pe lună și conduce un Opel vechi? Păi de ce, nu vrea să arate că are? E simplu – pentru că mașina ocupă un loc minor în piramida nevoilor lui. Pentru că vrea să-și permită să mănânce bine și sănătos în fiecare zi, să meargă la doctor când are nevoie, nu când ia salariul, să plece în măcar două vacanțe ca lumea pe an și să aibă răcoare și căldură în casă când are el chef, nu primăria. Ăstea sunt adevăratele lucruri de bază, nu mașina – sunt lucrurile care se iau în considerare când se calculează „nivelul de trai”.

Pentru noi însă, piramida a rămas de fapt o scară în care e mai important să arăți altora că ai, decât să apuci să te bucuri de ce ai. În continuare mi se pare edificator celebrul caz Certeze, unde sătenii își rupeau spatele prin barăci din Marea Britanie, alimentați cu conserve și frig, doar pentru ca acasă să-și poată construi case cu șapte etaje în care nu locuia nimeni. Dar le vedeau alții, nene! La fel e și cazul doamnei din primul paragraf, disperată să-și întrețină mașina de zeci de mii de euro, dar speriată de o plombă într-o clinică privată la care mersese de bună voie. La fel este și cazul zecilor de mașini scumpe, dar cumpărate fără vopsea metalizată și fără dotări elementare de confort, parcate ilegal în fața blocului, că parcarea e scumpă. Mașini pe care foștii proprietari încearcă să le vândă la un preț uriaș, convinși că vor găsi și alți nebuni care vor doar să aibă BMW, nu o mașină de care să se și bucure.

De altfel, discuția cu mașina o avusesem și cu o cunoștință întâmplătoare, cumva mirată că, deși avusesem bani de ceva mai bun, preferasem un model mai ieftin, dar mai dotat. Respectivul îmi zicea cu aplomb: “Uite, eu am economisit vreo trei ani și mi-am luat un Passat în rate”, de parcă marca germană ar trebui să mai impresioneze pe cineva în 2022. Asta deși omul avusese un an cât se poate de nasol la nivel financiar. Practic, tot ce am auzit a fost: „Nu aveam clar bani de Volkswagen, dar am decis să renunț la mici plăceri și vacanțe, doar pentru a lua mașina asta în rate și a mă teme la fiecare parcare greșită în București că rămân fără scut!”.

Economisirea nu înseamnă doar să strângi fizic bani, mai ales într-o economie unde inflația atinge 8%, ci să investești (în bursă, în imobiliare, în ce vrei), să construiești (un start-up, un proiect), să-ți faci fonduri de rezervă sau să-ți alimentezi un cont privat, ajustat la inflație. Are oare sens să pui lunar bani deoparte doar ca să-mi arăți un iPhone pe care în doi ani vei obține 25% din preț, dacă nu-l faci praf până atunci? Cu atât mai mult dacă l-ai mai luat și în rate, crescându-ți semnificativ costurile. Iar aici nu ratele, un instrument financiar, sunt problema, ci modul în care le abordezi. Nu e o problemă să ai rate de 400 de euro pe lună, dacă în casa ta intră lunar peste 3000 – poate că pur și simplu nu vrei să bagi sume mari într-o anumită proprietate. Dacă ratele cresc (și o să creacă), creșterea de la 400 la 450 sau 500 poate însemna mai puține comenzi Glovo dar, să fim serioși, nu te dărâmă. Dacă însă ai făcut rata aia la un salariu mediu pe economie și depinzi de sporuri și muncă la negru pe lângă ca să o acoperi, ai o problemă, mai ales dacă e o rată pentru un X6, nu pentru o proprietate care îți aduce valoare. Întregul tău “statut social” devine o variabilă efemeră care depinde de două procente de dobândă.

România e plină de oameni al căror nivel de trai frizează sărăcia, dar ale căror posesiuni îți dau senzația că trăiești într-o țară de milionari. De fapt, fix sărăcia și mecanismele ei sunt la baza discrepanței. Sărăcia îți dictează că, dacă ai bani, obținuți fie prin propria muncă, fie prin vreun tun (că e totuși România) să îi cheltui pe ceva concret – să faci cumva „să se vadă” că ai banii ăia. De-asta ai oameni care se bat pe tigăi în Kaufland, caută pe forumuri „doctori, dentiști și avocați ieftini”, dar dau 2000 de euro lunar pe benzină. De-asta oamenii nu folosesc niciunul dintre instrumentele financiare de mai sus, dar o să-i vezi băgând bani la loto, la pariuri sau cazinouri, în scheme piramidale și, evident, în crypto și NFT. De fapt, ultimul instrument e perfect pentru cei care speră constant să se îmbogățească peste noapte sau doar să “aibă”. E combinația ideală de obscurantism tehnologic și economic – rapid, nesustenabil și, dacă se poate, fără impozite! De fapt, impozitarea pare a fi o frică a tuturor posesorilor de BMW care n-au bani de-o plombă, pentru că, trecând peste situația din România, impozitele sunt o măsură a contribuției și, indirect, a valorii muncii tale.

Altfel, apropo de impozit, e interesant cu câtă violență a fost privită ideea impozitului progresiv în România, fix de către genul ăsta de oameni, disperați că, deși veniturile lor variază de la 700 la 70000 de lei, lună de lună, guvernul ar putea să vină să le ia „averea”. Acum, logistic vorbind, impozitul progresiv pentru companii nu prea are sens în România. Țara este aproape supraimpozitată (pe hârtie, cel puțin), nu subimpozitată, problema principală fiind că nu se colectează mai nimic – România are aproape 6 miliarde de euro în TVA necolectat. Mai mult, pentru o companie, România înseamnă zero infrastructură, angajați din ce în ce mai puțini și mai scumpi și zero suport statal. Impozitele „mici” prin comparație cu alte țări sunt cam singurul lucru care ne rămâne în discuția cu investitorii.

Pe de altă parte, la nivel uman și individual, impozitul progresiv are tot sensul din lume. E o măsură care-ți spune: ești liber să câștigi cât vrei în așa fel încât tu și familia ta să trăiți confortabil, dar când treci de o anumită sumă, surplusul merge în alte zone, unde e nevoie de el. De-aia e posibil ca la un salariu de 8000 de euro să câștigi doar cu o idee mai mult decât la unul de 5000 – ai intrat în altă marjă de impozitare. Aproximarea e grosieră dar ideea că după o anumită sumă depășești pragul propriului confort și mergi pe scara aia a lăcomiei care creează libertarieni însetați de profit sau doar oameni extrem de egoiști și obosiți. De-aia genul ăsta de atitudine e coșmarul oamenilor de mai sus (și al tuturor miliardarilor americani care le împărtășesc mentalitatea): Cum adică? După o anumită sumă să nu mai pot să AM și nu mai poate să vadă lumea că AM, decât dacă plătesc foarte mult pentru ALȚII? Adică pot să muncesc suficient cât să am un Polo, dar dacă vreau BMW să muncesc dublu? Asta e dictatură!

Oricât socialism (o boală de care nu sunt încă suspect) ar părea că există în fraza de mai sus, acceptarea vine în general la pachet cu civilizația. Momentul în care te uiți la ce ai realizat personal și profesional și spui „sunt în regulă aici”, indiferent când și la ce sumă vine momentul ăla, e momentul în care ai crescut ca om. Este în același moment în care decizi că surplusul de pe luna în curs n-o să meargă pe jante de aliaj la BMW, ci pe un city break într-un oraș pe care nu l-ai mai văzut. De-atunci nici nu te mai uiți cu invidie după mașinile altora… cu atât mai puțin după ale celor care n-au toți dinții în gură.

P.S: Oricât am vrea să dăm lovitura sau să fim printre puținii care au făcut-o, e bine să ne amintim că dreptul de a nu mai munci se câștigă în timp. Sursa Imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest
10 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Edelweiss

Nu numai că ai dreptate dar scrii și al naibii de bine! Hate you!

John Temple

Frumos de tot spus. Trist, dar adevărat.

costicămusulmanu

yep, am înțeles asta la prima ieșire din țară, în decembrie 2001; mergeam la cumnat, în italia și prima oprire a fost la viena; eram în centrul orașului, pe punctul de a intra într-un bistro (ceva cocoșul vienez, parcă? JT?) cînd din clădire iese o cucoană (haine scumpe, de calitate), care dă cu mîna zăpada de pe potiera unui golf III roșu, urcă, pornește, șterge parbrizul și luneta și demarează…
adică mașina aia, care costa mai puțin decît haina și cizmele doamnei, avea rolul să o ducă din A în B; atît!
mai tîrziu i-am cunoscut pe proprietarii firmei unde lucrez (ca ordin de bogăție, familia a donat vreo 30 de hectare- un parc- primăriei milaneze, pe motiv de taxe, desigur), pe hainele cărora n-am văzut niciodată vreo etichetă (monogramă pe cămașă); șeful meu, tot italian dar din clasa medie, rîdea de ăl mare că a acceptat mașina comandată (una cu 4 cercuri, singura marcă acceptată), fără încălzire în scaune, că-i greșiseră configurația în producție; well, discount-ul primit a fost de multe mii de euro (8, parcă) plus 15% la următorul allroad comandat…
că banii nu cresc în copaci

zamo NG

Esti unul din putinii publicisti care nu uita ca asa (obsesia masinilor, in special pentru cei care de fapt nu si le permit) nu e numa’ in Ro 🙂

Cristian Banu

Câteva precizări: 1) România nu este supraimpozitată, ci este paradis fiscal. Ai doar 27.000 de companii dintr-un milion active pe hârtie care sunt impozitate pe profit, restul cu 1%. Undeva la 80% din companiile românești au capitaluri proprii negative, ceea ce înseamnă că sunt decapitalizate mai mult sau mai puțin deliberat. 2) Acel VAT Gap de care se tot vorbește, e o ficțiune, pentru că nu toate tranzacțiile sunt purtătoare de TVA. Ținând cont că doar undeva la vreo 200.000 de companii (din milionul amintit mai sus) întrunesc pragul de TVA, probabil jumătate din tranzacții nu sunt purtătoare de TVA, deci sunt calculate aiurea. [Side note]Este destul de simplu să verifici pe unde pierzi TVA că ai vreo 2-3 găuri, ușor de astupat dacă se dorește. Dar nu se dorește, de aceea măsurile propuse – legarea caselor de marcat, e-Factura – nu au nici o treabă cu reducerea, nici prostia care era să pună toată economia pe butuci cu Split TVA. Și e și simplu, toate aceste măsuri vizează tranzacții fiscalizate. TVA se pierde pe tranzacții nefiscalizate, gen intră tirul/containerul cu produse la Constanța, cu vămuire la București, dar el se oprește la și descarcă la Bolintin și toată marfa… Read more »

Stefan

Oamenii chiar daca strâng sume importante de bani, le cheltuie pe lucruri inutile, pe care nu le folosesc probabil niciodată.
Mai avem de învățat la acest capitol.

10
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x