Țin să vă avertizez din capul blogului că urmează un articol despre politicieni, însă nu vă faceți griji: nu e unul care să vă spună că sunt toți degeaba. Există, în mod paradoxal, oameni plătiți pentru revelații de genul ăsta. Ce mă deranjează pe mine e altceva…

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre Sanna Marin, prim-ministra Finlandei, pe care se treziseră analiștii locali să o judece pentru că e femeie, se simte bine în corpul ei și își permite să danseze la petreceri (în loc să vină la costum și să țină discursuri lângă piscină, eventual). La asta s-au adăugat și alte acuzații grave la adresa finlandezei: poartă geci de piele, e rockeriță și mai are și tupeul pe care nu l-au avut zeci de oameni de stat înaintea ei, acela de a scoate țara din neutralitate și a o îndrepta spre NATO. Pe scurt, dincolo de misoginismul analiștilor români, problema era că Sanna Marin și-a permis să aibă o personalitate.

De altfel, cam asta pare a fi problema multora cu politicienii care nu sunt niște fantome terne: personalitatea. În România ultimilor ani, mai toți politicienii au avut carisma unui document din Excel. Cu CV-uri doldora de abilitati precum “doctorat plagiat” sau “cunoștințe de lucru cu calculatorul” si un limbaj care face funcționarii de la ANAF să pară poeți interbelici, politicianul contemporan e una dintre cele mai anoste forme de viață. Și, credeți sau nu, asta e o problemă destul de mare. De ce? Pentru că politicienii cu personalitate sunt fix oglinda celor care-i votează.

Habar n-am ce politici economice și sociale susține Sanna Marin, dar știu că e socialistă declarată (parte dintr-un partid cu orientarea asta) și vorbește des despre drepturile femeilor și reciclare – prin urmare, aș putea ghici că susține politici ecologiste și feministe și că va înclina impozitarea spre stat, nu spre companii. O căutare pe Google îmi confirmă bănuiala. Nu trebuie să citești 30 de pagini de program politic, trebuie să o vezi pe femeie în interacțiunile ei naturale și să te gândești la hipsterii finlandezi care au promovat-o: puțin rockeri, puțin îngrijorați pentru economiile lor.

Exemple de gen sunt cu duiumul pe-afara. Știți cine e Freddy Lim? E băiatul ăsta curățel, ambasador Amnesty International și de două ori parlamentar în Taiwan. Freddy e în același timp și solistul trupei de black metal melodic Chtonic, un băiat obișnuit să urle cu orele pe scenă, pictat fiind pe față. Ce îi leagă pasiunile? Păi fix ce spuneam, personalitatea: muzica Chtonic vorbește des despre libertate personală, despre independența popoarelor și protecția tradițiilor. Acum că știți ce cântă muzicianul Lim, vă puteți închipui ce idei are politicianul Lim? Dacă ați zice pro-independența Taiwanului, pro-liberale și orientate spre cultura locală, ați ghici.

Exact la fel aș zice că a fost și Boris Johnson, un păcălici deștepțel, obișnuit să-și schimbe comportamentul după public și să iasă în budigăi la jurnaliști, servindu-le cănuțe cu ceai. Râdeți cât vreți de om, dar a scăpat relativ ușor de acuzații grele (de la instigarea Brexitului la discriminare) și a reușit să aibă un nivel de mare de aprobare, chiar și la retragerea din funcție. De ce? Pentru că prin combinația lui de încăpățânare, glume proaste și hobby-uri dubioase evoca exact imaginea britanicului clasic. Pentru mulți a rămas un politician chestionabil, dar un personaj simpatic (ceva ce nu va putea spune nimeni despre Macron, de exemplu… dacă ar putea spune ceva). Omul de rând a zis “da, bă, Boris seamănă cu mine, deci pot să apreciez”, motiv pentru care a rămas în cap cu freza lui Boris, cu atitudinea față de Rusia și cu mișcările economice corecte din pandemie, nu cu tonele de greșeli făcute înainte. Pentru că omul de rând cam așa gândește, da fapt, iar asta ne aduce și la reversul medaliei…

Politicienii cu personalitate nu sunt mereu rockeri bine intenționați sau clovni benigni. De fapt, aș spune că personajele politice cu cea mai vizibilă personalitate sunt dictatorii și autocrații narcisici. Putin e un individ cu o personalitate extrem de coerenta, dar profund dezechilibrată. La fel sunt și egoistul și populistul Erdogan, periculosul Bolsonaro sau xenofobul Modi. La fel era și Berlusconi. Sunt oameni ale căror politici sunt sau erau extrem de predictibile și pe-ai căror votanți îi puteai vizualiza cu ușurință. Dar, așa cum am spus, sunt indivizi cu personalitate, la fel cum sunt și George Simion sau Șoșoacă, oameni cu un succes aparent inexplicabil, dar ușor de intuit dacă îi întrebi pe votanții lor de ce îi susțin. „E băiat de-al nostru, din popor, e patriot, îi place muzica populară, citește Eminescu, nu-i plac ungurii și are tricou cu Mareșalul…” – sunt argumente care îți spun ceva despre omul ăsta, chiar dacă nu ceva de bine.

Ciucă, de exemplu, ce personalitate are? Dar Dâncu, Ciolacu sau Bratu? Ce hobby-uri au oamenii ăștia, ce fac într-o zi obișnuită, la ce se uită pe Netflix, care e ultima carte citită? Atât ei cât și cabinetele lor par a fi pline de statui care, odată ajunse în funcții publice au aceleași trei pasiuni: amante tinere, mașini nemțești standard și regurgitarea unor idei venite de la partid sau servicii. Idei care sunt mai degrabă mici șmenuri sau amendamente necesare, amestecate cu puțin patriotism, o doză de limbaj de lemn și multe preconcepții. Majoritatea sunt oameni care n-au alt scop decât să existe (într-un mod puțin mai scump și mai arogant decât restul). Sunt oameni despre care chiar poți spune că sunt… toți la fel! Dovada stă chiar în paragraful ăsta: nici măcar nu v-ați întrebat cine e Bratu și dacă e ministru (nu e), dar ați presupus că e „unul dintre ăia” și n-ați mai căutat!

Măcar golănașii anilor ’90 aveau personalitate, că altfel n-ar fi avut revistele de satiră atâta muniție. Erau niște rechini și niște hoți ordinari, dar așa erau și mulți dintre conaționalii noștri scăpați din comunism. Habar n-am dacă o să-și mai amintească cineva ce pasiuni avea Iohannis (golful, statul și respiratul), dar de Guzganul Rozaliu, Bunicuța, Țapu sau Bombonel încă se vorbește. E ceva trist în faptul că mulți dintre conducătorii de acum nu pot intra în memoria colectivă nici măcar prin trăsături negative. E și mai trist că acum avem policieni și atunci aveam „personalități politice”.

Altfel, stați liniștiți, că nici tabăra progresistă nu stă mai bine. De la tocilari antisociali precum Nicușor Dan până la masa de comentatori de Facebook care au dat de mirosul puterii prin Parlament, nici în USR sau structurile adiacente nu s-a vărsat căruța cu personalitate. Ai bea o cafea cu unul care repetă aceeași bandă de la începutul mandatului și care nu face altceva decât să se vaite? Nu cred, mai ales dacă ai în jur oameni cu pasiuni reale și idei puternice (idei cu care nu e musai să fii de acord). Colegii mei au pasiuni care variază de la construit roboți la colecționat jocuri vechi și câștigat raliuri, dar jur că încă n-am vorbit cu niciunul despre abilitățile noastre avansate de Microsoft Word.

De fapt, ăsta e un test foarte bun pentru orice politician: ai bea o cafea cu omul pe care-l votezi? Dacă nu, e posibil să fi ales o soluție de avarie, una pe care ai votat-o doar ca să nu iasă ternii altor partide. Dar când îți vezi „alesul” sau „aleasa” la televizor, într-o inutilă dezbatere politică, ce simți? Adormi instant sau ți se pare că omul spune exact ce ai fi vrut și tu să spui? Probabil că e prima variantă, și asta e și problema: dacă tu nu-ți promovezi oamenii, altcineva o va face. Și oamenii ăia vor semăna exact cu indivizii din jur pe care-i detești!

Ziceam cu ceva vreme înainte că mi-aș dori să avem partide mai anoste. Îmi mențin părerea: mi-aș dori partide cu oameni care mai și muncesc în fundal, în loc să doarmă la tv. Doar că oamenii anoști nu câștigă alegeri (decât atunci când sunt soluția de avarie), așa că orice partid anost are nevoie de lideri colorați. Deci da, aș vrea partide plictistoare, dar cu lideri interesanți. Aș vrea să văd în politică și oameni cu care aș bea o bere, nu doar oameni care abia așteaptă să-mi ceară un dosar cu șină.

P.S: Politicienii români sunt atât de anoști, încât nici nu ne-am prinde dacă azi ar cădea Guvernul. Am zice doar: „Ia uite, băi, ce costum nou are Bratu!” Sursa imaginii.