„Băi, dar n-au jucat așa cum ar fi putut, era cât pe-aci să pierdem!” „Bine, au trecut ei acum, dar vor fi decimați în optimi, că n-avem echipă.” „Ce domne, ăsta-i fotbal, să câștigi cu un penalty…”

De câte ori n-ați auzit sau citit comentarii de genul ăsta în ultimele zile? Niște zile în care am fost, pentru prima dată după mulți ani, o țară cu o echipă în optimile campionatului european…

Desigur, pentru fiecare indignat că o echipă pe care a ignorat-o n-a putut să câștige cu scor mare, au existat și mii de români care au ieșit urlând în stradă – nu doar în orașele mari și în capitală, ci și prin capitalele altora. De fapt, nu cred că am mai văzut o asemenea revărsare de bucurie „națională” de foarte multă vreme și nici atâta lume care să se uite în tandem la un sport pe care în alte condiții l-ar fi renegat.

Nu de alta, dar noi nici prea uniți nu suntem și nici multe momente de bucurie nu prea avem. Și când zic “noi” mă refer la toți locuitorii spațiului ăstuia geografic, indiferent de orientarea politică, statutul material sau părerea față de manelele cântate la Coldplay.

Într-adevăr, România nu ne-a adus prea multe momente de bucurie în ultimii ani, deși n-a fost numai vina ei. Nu e ca și când alte țări europene ar fi ieșit mai puternice din pandemie sau ar fi fentat inflația cu mai mult talent. Noi avem din păcate și ghinionul unei conduceri incompetente și cleptomane, dar și o lipsă acută de vârfuri, în mai toate domeniile. Cele două sunt, evident, legate – puține vârfuri își doresc să stea într-o țară unde repetenții clasei au aproape toată puterea.

Prin urmare, ne mai miră că sperăm la puțin mai mult de la domeniile în care clasa politică nu a mânjit chiar tot? Ne mai miră că ne agățăm de fiecare fărâmă de performanță pe care o vedem la ai noștri?

Ne-am entuziasmat la Simona Halep (înainte de scandalul aferent), la David Popovici și acum la echipa națională –  echipa cu cea mai mică valoare estimată a jucătorilor din optimile campionatului european (92 de milioane de euro). Belgia, prin comparație are o valoare estimată a jucătorilor de 584 de milioane. Olanda, cu care vom juca marți, are o valoare de 815 milioane de euro! E mai ușor să formezi generații de aur când poți literalmente să ți le cumperi cu respectivul metal, nu?

Prin urmare, aș zice ca în perioada asta să ne bucurăm. Nu, nu cu bucurie din aia „tristă” de adult cu pronosticuri, păreri despre fotbal și bani aruncați la pariuri (bine, toți banii puși la pariuri sunt aruncați). Aș recomanda puțină bucurie de copil, fără sens și implicații profunde. Avem până la urmă și noi nevoie de o defulare departe de politică și micile drame zilnice și dacă bucuria aia este să urlăm la un meci, atunci de ce să n-o facem?

Știu că toată lumea are o părere despre fotbal în ultima vreme (inclusiv eu) și că probabil v-ați săturat de aiureli semidocte despre tehnici defensive și poziții în teren. Îndrăznesc însă să spun că de data asta n-a fost și n-o să fie despre fotbal, ci despre România, iar România chiar are nevoie de încurajări. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să închei prin: Hai, România!

P.S: Acuma fost și prima dată când am văzut mai mult de trei comentatori sportivi căzând de acord. Sursa imaginii.