De când ne-am prins că România nu le are nici cu școala online și nici cu digitalizarea, în spațiul public a reapărut un termen cu valențe esoterice: alfabetizarea digitală.

Ce e alfabetizarea digitală? Conform experților online, termenul ăsta se reduce la „să știi cu calculatoarele și telefoanele, frate!”. Conform American Library Association (ALA), este „capacitatea de a utiliza tehnologia pentru a găsi, evalua, crea și comunica informații, combinând abilități tehnice și cognitive”. Cu alte cuvinte, nu e doar abilitatea de a apăsa butoane, ci de a le apăsa cu intenție și de a înțelege de ce le apeși.

Diferența dintre ce crede lumea că e alfabetizarea digitală și ce e ea de fapt a dus la o avalanșă de discuții inutile – mai ales după ce Ministerul Educației s-a lăudat că o va reduce aproape complet până în 2027. Cum să nu fie, domne, România alfabetizată digital? N-ați văzut câți „hackeri” avem? Fugi de-aici vericule, că ăla micu’ al meu stă mereu pe telefon și tabletă. Alfabetizare digitală? N-avem nevoie, frate, că avem super viteză de Internet! Ne alfabetizăm și singuri!

Din păcate să ai acces la ceva, să folosești acel ceva și să-l înțelegi sunt trei procese diferite. În cazul competențelor digitale, de primul proces ar trebui să se ocupe Statul, de al doilea tu și de-al treilea sistemul de educație. Din păcate, doi actori din schema asta nu-și fac treaba și de-asta avem o țară de analfabeți digital cu acces permanent la Fortnite și Instagram.

Motivul pentru care am invocat Fortnite-ul (în afară de ăla că sunt bătrân) e că lipsa alfabetizării digitale pare să afecteze mai degrabă generațiile tinere, decât pe cele de tranziție sau pe mileniali. Culmea, ai zice că puștanii de azi sunt nativi digitali și au o serie de abilități pe care le deprind de la vârste fragede. Numai că nu e deloc așa: generațiile tinere și foarte tinere au una din cele mai mici rate de alfabetizare digitală. Conform unui studiu din 2019, doar 19% dintre ei pot crea și manipula corect conținut media și înțelege procesele din spate. Restul știu unde e butonul de Share și cam atât.

Vedeți voi, modul în care generațiile anterioare au învățat să folosească tehnologia a fost unul exploratoriu. Au pornit jucăria și au încercat până a mers. Nici profii de informatică și nici cei din jur nu aveau cunoștințe aprofundate, motiv pentru care, dacă aveai totuși acces la un calculator, învățai din curiozitate și nevoie. De-asta și mulți din generația mea au montat și desfăcut calculatoare, au încercat măcar o dată să programeze și cunosc un lung șir de coduri de eroare și probleme de sistem. Au crescut o dată cu tehnologia și au trecut prin aceleași dureri de creștere.

Noile generații sunt aruncate direct într-un torent de aplicații simplificate la absurd și monetizare la infinit. Aplicații în care aproape fiecare decizie este luată de sistem. Apeși pe buton, îți faci un selfie, programul îți sugerează niște tag-uri și lumea îți dă like-uri sau inimoare. Dacă ai noroc, apari în „trending”. Nu te prea gândești la ce e în spate, nu îți pasă de protecția datelor și nici nu e nevoie să știi prea bine să scrii. Din două atingeri sau click-uri primești validare instantă. Și apoi mai vrei.

Același lucru e valabil și pentru browsing, jocuri și în general pentru tot ce înseamnă media. Un puști de 18 de ani habar n-are ce e un codec. Ăsta nu e neapărat un lucru rău, dat fiindcă mai toate codecurile necesare sunt acum incluse în sistem. În același timp, asta înseamnă și că respectivul puști nu va avea niciodată curiozitatea să afle cum anume redă un calculator sau un telefon diferitele tipuri de media. Pur și simplu nu are de ce.

Apare un contrast puternic între abundența de tehnologii și materiale informaționale și dorința de a le accesa – un contrast între oportunitate și abilitate. Știrile sunt pline de mici programatori și antreprenori care au afaceri la 12 ani, dar școlile sunt pline de oameni care îngheață dacă li se pune în față un program necunoscut.

Într-adevăr, majoritatea copiilor și tinerilor de acum pot folosi cu succes un laptop, telefon sau o tabletă. Și da, mulți sunt sensibil mai informați și „integrați” în noul mediu. Există însă foarte puțini pe care-i intersează modul în care tehnologia funcționează și modul în care o pot face să lucreze pentru ei.

Vedeți voi, cred cu tărie în afirmația lui Neil deGrasse Tyson că mai toți copiii se nasc oameni de știință, fiind în mod natural curioși. Problema e că dacă acea curiozitate nu e dirijată și hrănită corespunzător de părinți și profesori, micul savant se află la cheremul mediului. Din păcate , mediul digital e deopotrivă foarte toxic și foarte accesibil, iar accesibilitatea creează neputință.

Lucrul ăsta se vede și dincolo de băncile școlii, iar oamenii de HR v-o pot confirma. Ai viitori graficieni care insistă să folosească la job „doar programul lor” și specialiștii în marketing care nu pot face nimic fără șabloane. Ai creativi care nu pot scrie un e-mail cap-coadă dacă n-au editor de text și sugestii și dezvoltatori care nu pot scrie cod fără Github. Pe scurt: ai oameni care nu înțeleg că tehnologia în sine e doar o unealtă (una care se schimbă des) și că procesele din spate sunt cele pe care tu trebuie să le controlezi! De altfel, în ultimii ani, a apărut și un concept numit „living bellow the API” (trăitul sub API) care cuprinde meseriile unde dependența de tehnologie și A.I. riscă să înlocuiască munca umană. Soluția pentru a te ridica „peste API” este să înțelegi procese, nu doar interfețe.

Superficialitatea asta (o nouă versiune a formelor fără fond) se vede cam în orice domeniu unde tehnologia e implicată. Avem vloggeri și influenceri, dar foarte puțini depășesc trei ani de popularitate pentru că foarte puțini înțeleg mecanismele din spate și caută să investească și să se extindă. Avem o groază de „gameri serioși”, dar foarte puține echipe de eSports. Despre „hackeri” n-are sens să mai vorbim. Și, dacă vreți și un exemplu non-tehnologic, gândiți-vă la câți români pretind că știu engleza și cât de puțini pot citi și rezuma un text tehnic coerent, de 10-20 de pagini.

Știu că articolul ăsta pare doar lamentarea unui moș care se plânge că era mai greu pe vremuri. Pare, dar apoi îți dai seama că doar 26% dintre românii de toate vârstele dețin „competențe digitale” de bază. Și dacă nu ne afectează cu nimic că țața Floarea nu e pe Facebook, faptul că nepoțelul ei n-a căutat niciodată pe Google e o problemă.

Modul în care facem educație digitală în acest moment construiește doar utilizatori, nu creatori. Și aici nu e doar vina școlii, ci și a felului în care ne-am structurat resursele online și a modului în care controlăm accesul la ele.

Nu mai încurajăm oamenii să afle singuri, ci le servim direct un link care face asta pentru ei. Nu mai avem disponibilitatea de a învăța și ai învăța pe alții, cât timp există ceva deja făcut. Și apoi ne văităm în cor că ne fură A.I.-ul joburile.

Cu peste zece ani în urmă, scriam că Internetul nu ne va mai permite să fim „atehnici”. M-am înșelat: Internetul va face tot posibilul să rămânem așa…

P.S: Pe scurt, n-are sens să arăți unde e butonul, dacă nimeni nu știe de ce trebuie să-l apese. Sursa imaginii.