Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Software, Hardware, Online

Archived posts from this Category

1Ghz de Sinceritate

Posted by on 11 Jan 2018 | Tagged as: Software, Hardware, Online

Pentru cei interesați, există și o alternativă în engleză a articolului de față, puțin mai tehnică…

În ultimele două săptămâni e imposibil să nu vă fi împiedicat de două nume grele din spațiul online: Spectre și Meltdown. Dacă nu ați făcut-o, nu e nicio problemă. În maxim două luni, televiziunile de știri vor înțelege greșit situația și ne vor spune panicate cum calculatoarele și telefoanele vor fi blocate de doi „viruși devastatori”. Până atunci însă, permiteți-mi să analizez puțin scandalul tehnologic cu care a debutat anul 2018.

Spectre și Meltdown sunt două vulnerabilități ale procesoarelor despre care s-a scris de ceva vreme, dar pe care producătorii au încercat să le țină sub preș. Dacă Meltdown este legat în principal de procesoarele de la Intel (dar și de câteva procesoare AMD și ARM), Spectre nu discriminează: orice dispozitiv cu procesor e vulnerabil. Vestea bună este că utilizatorul obișnuit n-ar trebui să-și facă prea multe griji. Nu în momentul ăsta, cel puțin. Până acum nu s-au raportat atacuri de tip Meltdown sau Spectre (nu că ne-am fi prins), dar asta nu înseamnă că nu se va găsi curând o cale de a le produce. Chiar și așa, un sistem de operare adus la zi, programe actualizate și un antivirus decent (cu protecție web) ar trebui să îngreuneze procesul.

În plus, exploatarea celor două vulnerabilități cere timp și resurse și puțini atacatori le-ar investi într-un utilizator obișnuit. Utilizatorii din zona de business sunt însă mult mai vulnerabili, mai ales cei care apelează la arhitecturi de tip cloud. Partea cu adevărat proastă este că actualizările care trebuie să rezolve problema sunt obligatorii „pentru toată lumea”. Tot ele au și potențialul de a încetini procesoarele aflate în momentul ăsta pe piață.

Nu vreau ca perspectiva mea să fie una tehnică, dar merită să explicăm puțin ce e cu vulnerabilitățile ăstea și de ce ne interesează. Ar fi de menționat că ambele probleme afectează hardware-ul la un nivel de „bază” și că nu sunt simple erori pe care Microsoft, Google sau Apple să le poată repara de capul lor, deși cei trei fac eforturi în sensul ăsta.

Meltdown este o eroare de design, specifică anumitor arhitecturi de procesoare (în special procesoarelor Intel, așa cum am menționat). Ea permite unui proces extern (unui proces „rebel”) să citească informația din kernel, adică din nucleul oricărui sistem de operare, nucleu responsabil de controlul resurselor fizice ale dispozitivului. Cum face treaba asta? Ei bine, Meltdown exploatează timpii de reacție dintre accesarea memoriei de către procesor și verificarea privilegiilor celui care o accesează. Pentru că lucrează la nivel hardware, un atac de genul ăsta e imposibil de detectat. Soluția actuală pentru problema Meltdown este una software. Ca orice soluție software pentru o problemă hardware, era de așteptat să apară și probleme.

Spectre e o creatură și mai specială pentru că nu e o problemă a producătorilor, ci o eroare de funcționalitate primară. Ea ține efectiv de modul în care procesoarele moderne au fost concepute. Vedeți voi, chestia aia din telefonul, tableta sau laptopul vostru se folosește de ceva numit „execuție speculativă”. Vorbim despre execuția unor rutine rapide și nu tocmai necesare, dar care ar putea fi utile procesorului în viitorul apropiat. Sistemul ăsta ajută și optimizează pe termen lung funcționalitatea procesorului și este bazat, printre altele, pe ceva numit „predicție pe ramificații” (branch prediction).

Practic, vorbim despre abilitatea de a prezice cum și când va evolua un proces și de a-l executa anticipat. Spectre exploatează așa numitele „efecte secundare” ale tehnicii menționate anterior, accesând informații care nu ar trebui să existe (inclusiv cele din cache-ul procesorului). Informațiile de genul ăsta sunt lăsate în urmă de procesele execuției speculative. Dacă vă sună ca o chestie teoretică și ambiguă, pe de-o parte e vina traducerii mele dubioase. V-am zis că am scris articolul inițial în engleză. Pe de altă parte, e de reținut că Spectre nu e o „singură eroare”, ci o întreagă clasă de vulnerabilități care afectează același sistem. Spectre nu poate fi reparat doar prin actualizări software, ci va trebui adresat în viitor, la nivelul designului de procesoare.

Pe scurt, ambele vulnerabilități pot fi reduse la același lucru. Un utilizator fără acces privilegiat va putea ajunge cu ușurință la informații foarte sensibile de pe un dispozitiv personal sau server. Informațiile ăstea pot include orice, de la parole și date uzuale, la informații vitale de sistem, genul de informații care pot închide un server întreg în câteva secunde. Pentru o analiză mai profundă a structurii erorilor, puteți consulta articolul ăsta.

Mai grav în toată povestea asta e că atât Spectre, cât și Meltdown sunt cunoscute de ceva timp. Spectre a fost raportat de Google încă din iunie 2017, iar Meltdown a fost prezis de mai multă vreme, fiind o problemă de design. Ele au devenit subiect de discuție de-abia atunci când utilizatorii obișnuiți au început să înțeleagă ce se întâmplă. Tot atunci marile companii au fost forțate să ofere „soluții”. Problema cu multe dintre soluțiile propuse este că mai toate vor avea efecte secundare, unele dintre ele afectând vizibil viteza unor procesoare, mai ales a celor de generație mai veche (făcute înainte de 2016 sau de generația Skylake de la Intel). Puteți găsi o listă cu ele aici. Să recapitulăm deci: două erori fundamentale care au fost ținute sub preș de producători vor fi reparate în detrimentul utilizatorilor și a produselor pe care ei deja le-au achiziționat. E ca și când, după o rechemare în service a modelului tău de mașină, ai primi înapoi un vehicul cu mai puțini cai putere decât originalul.

Unii dintre voi vor spune că, totuși, marile companii de software și hardware lucrează din greu la actualizări. Alții îmi vor spune că problemele nu sunt tocmai ușor de rezolvat, ele acționând la un nivel de bază. De altfel, dacă e să ne luăm după comunicatele de presă, lucrurile chiar așa par să stea. Sunt convins că giganții din lumea tehnologiei lucrează la rezolvarea problemelor, dar asta nu le scuză comportamentul inițial. Ieșirile publice nici nu-l iartă pe CEO-ul Intel de vina de a fi vândut acțiuni, chiar înainte ca cele două erori să fie prezentate în public.

Și aici apare și vina noastră, a utilizatorilor și fanilor de gadget-uri. Aproape la orice oră poți găsi pe un forum o bătălie macOS vs. Windows, AMD vs. Intel, Android vs. iOS. E normal, toți vrem să reducem disonanța cognitivă și să ne apărăm produsele de pe birou, din geantă sau din buzunar. Ce nu înțeleg eu este de ce și acum, când dezamăgirea a venit din toate părțile, oamenii insistă să își apare cu îndârjire mărcile. În cazul ăsta, chiar dacă Intel va fi cea mai lovită, tind să cred că nu vor exista companii mai „puțin vinovate” pe termen lung.

Am tăcut la multe alte vulnerabilități de gen, dar poate acum e de faptul momentul să avem o voce comună. Una care să nu ceară imposibilul, pentru că niciuna dintre problemele amintite nu a fost intenționată. Una care să ceară mai multă transparență față de utilizator. Nici n-ar fi nevoie de mult. Poate doar de un rând sau două în plus la garanție care să ne asigure un bit de… sinceritate.

P.S: Cele două vulnerabilități nu mai sunt de multă vreme noutăți. Ce va fi însă nou va fi modul în care ele vor fi sau au fost deja exploatate, motiv pentru care am decis să public totuși articolul ăsta.

The Fault in Our Stars

Posted by on 11 Jan 2018 | Tagged as: Software, Hardware, Online

For those that would prefer a lighter version of this article, a Romanian version is also available

The last few weeks have been taken by storm by the rise of two unlikely celebrities. Going by the names of Meltdown and Spectre, these two fundamental CPU flaws have sparked a flurry of press releases, controversial statements, and flame wars.

Still, what is everyone afraid of? What are the big companies going to do about it? However, before we find out whose fault it is, we should delve into the problem a little.

First of all, who gets to be affected by these flaws? The short answer is: just about everyone, from die-hard PC fans, to those who only buy mobile products with an Apple logo. While the Meltdown exploit mainly affects Intel CPUs (still market leaders), a few AMD CPUs and some ARM architectures, Spectre makes no discrimination: if it has a CPU, it’s vulnerable.

The good news is that home users shouldn’t worry too much at this point, since updated software, a decent antivirus, and some web protection can keep their systems somewhat safe. Corporate users however, along with those who share cloud architectures can be far more vulnerable. The bad news is that the patches the big players have prepared may slow down everyone. To understand why, we should look at these two vulnerabilities a bit closer.

Meltdown

Well, the problem with Meltdown and Spectre is that they affect your hardware at a very “basic” level. Meltdown is essentially a CPU design flaw that allows an external routine (a rogue process) to read kernel information, information that should not be accessible to common processes. It does so by exploiting a gap between memory access and privilege checking during the actual hardware processing. Since it acts at a hardware level, a Meltdown attack would be undetectable. Although some CPU architectures are immune to it, most of them will have to be “patched” with one or more software solutions.

A software solution for a hardware problem? This involves changing the way the OS handles the reading of memory. Unfortunately, changing  this can and will slow down some architectures.

Spectre

Spectre is a functionality flaw, one that relates to the very idea of modern CPU. You see, most modern CPUs perform something called “speculative execution”. This is basically the execution of small, unnecessary tasks, which may be useful in the nearby future (but are not specifically required). Speculative execution often implies another process named “branch prediction”, which is exactly what it sounds like: the ability to predict how and when a certain process will evolve. Spectre exploits the so called „side-effects” of these techniques by accessing information (including cache) it shouldn’t have access to. This information is left behind by the subprocesses of speculative execution, a process that cannot be completely avoided or replaced. If this sounds a little too general and too technical, it’s not only because we don’t have an editor. It’s also because Spectre is not a single exploit, but a whole class of exploits, relying on the same inherent flaw.

While Meltdown might seem like a more direct “approach”, Spectre has multiple nefarious uses and won’t be fixed by software alone. Future CPUs will have to mitigate this “design choice”.

In Short

Both vulnerabilities can essentially be reduced to the same thing. A user with non-privileged access can get eventually a hold of incredibly sensitive information on a computer or server. This information may include passwords and regular data, but also vital system data. For a better analysis of the flaws, you can consult this article.

Both vulnerabilities had been known for a while, or at least for a few months, according to Google Labs who informed the affected companies about Spectre in June 2017. Meltdown may have an even longer history.

Is There a Solution?

At this point, both Meltdown and Spectre are the target of a series of patches, for operating systems and vulnerable software. However, as updates will be rolling for both these flaws, users might be struck by a variety of side effects, one of them being the slowing down of older hardware. While some fixes may not affect performance, some of them will, as underlined by this Microsoft Blog Post.

Indeed, newer hardware (2016 Skylake range and later iterations) won’t really feel the difference, but that makes it even worse for the owners of slower machines. This is one of the reason why many users will most probably avoid major patches and focus on the easy to apply fixes (such as browser patches for web based attacks) that don’t eliminate the vulnerability, but mitigate its range. At this point, since experts haven’t seen an actual Meltdown or Spectre attack (not that they would have noticed, anyway), it can be assumed that such an attack would involve a considerable degree of effort from the attacker’s part. In other words, home users should not be the main victims. However, that doesn’t make them any less dangerous.

To put it bluntly, an exploit that companies did not want to talk about until recently (or felt they didn’t need to) may soon be affecting both home and corporate users. In order to fix it, the brands that we love to defend or promote require us to no longer benefit from the specifications we were promised when buying our machines. If this was a car recall, it would be like getting your car back without some of its horse power.

So, What Are We to Do?

For the moment, we can’t do much. However, in the future, it would be great if some of the companies whose labels we so proudly display could be held accountable for their attitude. While Intel’s CEO has been under siege for selling shares (after the company had been made aware of the flaws), he shouldn’t become a scape goat.

If we want hardware manufacturers to keep us informed about vulnerabilities such as Spectre of Meltdown and if we desire the same respect that we, as users, have been giving them, we should stop our endless bickering. It’s not about Intel or AMD, about Microsoft or Apple. It’s about openness and about admitting your vulnerabilities. It’s about honesty and that’s what we should be asking for.

P.S: Obviously, the stars in our title have nothing to do with John Greene’s novel. The title just fit.

Asus ROG G752 – In perspective and retrospective

Posted by on 11 Oct 2016 | Tagged as: Engleza, Software, Hardware, Online

While this review may not be what you’ve come to expect from this blog, I’ve decided to dust off my old tech skills and try my hand at it anyway.

Still, why review this particular range, at this particular time? you’ll ask. This notebook has won several distinctions in 2016 and has been reviewed multiple times, so reviewing it at the end of the year might not make much sense. However, this has been a highly common and well sold model and putting it in perspective will give you a better view of the current and future Republic of Gamers series. Second of all, after multiple discounts and after reaching the latter phase of its life cycle, this particular series has come to an accessible price, especially on Black Friday deals. Last but not least, Asus has just launched the new G752 OC range, which already hit the US and several EU countries. It comes equipped with the Nvidia Pascal series and you won’t be surprised to read that it features exactly the same chassis, software and parts as the current G752 range (save for a few minor color choices and the Pascal graphics cards, of course). Now, back to our review…

The 17 inch Asus ROG G752VT comes equipped with an Intel Core i7-6700HQ CPU (the Skylake platform) and a 970 GTX graphics card (3GB DDR5), along with 8GB of physical RAM. This particular unit was also fitted with an 128 GB Samsung PM951 NVMe SSD (more on choosing the right SSD for this notebook later) and an extra 8GB of HyperX Impact DDR4. While the extra RAM did not impact our tests, the SSD drive was excluded from several trials. We also used an Asus Republic of Gamers GX950 gaming mouse, which we disabled when performing the battery tests.

In order to spice up this review, we tried to explore some of the aspects most reviews rarely cover, but most users ask about such as the impact of G-Sync on your apps, the sound quality, along with the the graphics’ card supersampling that the latest Nvidia Experience seems to generously apply. We’ve also added some upgrade advice and a review of the bundled software. So, even if your video card might not be lightning fast (Nvidia 970 is now an upper midrange choice), you’ll know what to expect from your machine.

Speaking of expectations, you have to bear in mind that Republic of Gamers is a range of gaming notebooks. This means that, whichever model you choose, you can expect a solid desktop replacement with a rather mediocre battery life, right from the start. Indeed, there are lighter and less power hungry alternatives, but you will most definitely sacrifice performance. While the market features plenty of competition (Acer Predator, MSI Apache Pro, Lenovo Y700, HP Omen, along with Clevo and Alienware machines), we’ve come to the conclusion that this ROG series is a great choice within its price range. That’s good news for Asus, whose previous series received some criticism on cooling and support. But is this the best choice for you? Well, depending on your demands, you’re just going to have to read and see…

  1. Design, build quality and ports

The unit was delivered in a practical briefcase-box with only a few accessories (a simple protection cloth, the AC adapter, a cable band, a brief manual, the international warranty and some serial keys). When you unbox your brand new G752, the first thing that will strike you is: man, this is one big machine! No, seriously. Even for a 17” notebook, Asus G752 is a behemoth. What we’re saying here is that, although the weight is standard for a gaming machine (around 4kg, without the AC Adapter, still lower than a fully equipped Alienware, but far from the likes of Lenovo, HP or Razr), you should pick up a solid backpack for this one, preferably one that is fit for 18” machines.

1-upside

In terms of build quality, we have little to say. The design is aggressive, but not childish, the back cover is covered with aluminum, while the keyboard’s surface is coated in rubberized thermal plastic. A few sideline insertions made of hard plastic complete the overall aggressive feeling. The underside of the notebook follows the same design guidelines, with a transparent piece covering the cooling system and hard plastic decorating everything. Four rubber grips make sure the notebook stays in place and their presence is more than welcome. The back of the notebook belongs to the exhausts and it’s well underlined by tints of orange and other small details. Speaking of small details, it’s hard not to notice the illuminated logo and the two bars on the back cover. The illuminated cooling surface on the back follows the same guidelines.

2-backside

3-the-cooling

6-illuminated-back

Continue Reading»

Scump, dom’le, scump!

Posted by on 24 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata & Nu Numai

Când o parte semnificativă din viaţa profesională şi socială ţi se desfăşoară în faţa unui monitor, lipsa de relevanţă devine o marcă a vieţii zilnice, nu foarte diferită de claxonatul la stop…

Nicăieri însă răspunsurile pe lângă subiect şi aberaţiile insistente nu se văd mai clar ca în momentul în care, împins de un masochism feroce, ajungi să ceri ajutor. Că vorbim despre un forum, site dedicat, un blog sau o reţea socială, indiferent unde decizi să pui întrebarea, e musai să pleci la luptă înarmat cu răbdare şi ceai de tei.

Vrei să afli care-i cea mai bună sapă electrică? Câţiva o să-ţi recomande modele utilizabile, dar majoritatea te vor întreba nonşalant: dar de ce-ţi trebuie sapă, când poţi săpa cu mâna? Îţi cauţi laptop de gaming? Stai să-ţi recomandăm noi un desktop făcut din bucăţi, că e fix acelaşi lucru. Vrei să afli adresa unui avocat bun? Stai, că-ţi spune Gigel69 cum să te aperi singur în instanţă. Şi peste toate, aceeaşi concluzie zdrobitoare la orice soluţie mai decentă: scump, dom’le, scump! Totul, urmat eventual de discuţii despre cum era mai bine înainte şi despre cum modelele second hand sau de-acum cinci generaţii sunt mai avantajoase.

Şi de-aici problema capătă o consistenţă ciudată, greu de turnat în borcanele cu „bine” şi „rău”. Adevărul e că lucrurile de calitate nu sunt tocmai scumpe în România. Nu vă uitaţi de parcă aţi citit un eseu despre biologie moleculară, scris de un preşcolar. Cu puţină atenţie, din România puteţi cumpăra lucruri la preţuri similare cu cele de pe pieţele internaţionale, mai ales dacă urmăriţi suficient de mult timp promoţiile şi reducerile centrate pe categoria dorită de produse. Sau, mai bine, puteţi comanda direct de pe pieţele internaţionale, din moment ce transportul nu vă mai costa 25% din produs, ca „înainte”, când U.E. nu era nici măcar în cărţi. Şi atunci, de ce „e scump”?

Pentru că, ignorând orice logică economică, bocitorii profesionişti raportează totul la salariul mediu sau, mai grav, la „banii noştri”. Aici, răspunsul cinic ar putea fi: Băi nene, nu e nimeni de vină că aţi votat 25 de ani aceeaşi mizerie şi că aţi pus timp de trei mandate botul la „Nu ne vindem ţara”! Preţul de producţie şi distribuţie al unui produs nu ţine cont de salariile românilor atotcunoscători şi nici de părerile lor despre cum ar trebui să fie lumea. Pe de altă parte, aceiaşi bocitori profesionişti au şi partea lor de dreptate…

România e ţara unde clasa de mijloc se manifestă de mai puţin de 10 ani şi unde aceeaşi clasă de mijloc încape integral în vreo treizeci de cafenele. Mai mult, vorbim despre o ţară unde clasele sociale sunt mai degrabă clase speciale, destinate unor oameni cu nevoi foarte specifice, incapabili să se conecteze la realităţile din jur (chiar dacă nu e vina lor). Tot România este ţara unde graniţa dintre „viaţă decentă” şi „sărăcie” se poate prăbuşi în fiecare lună. România e o ţară de proprietari intraţi în panică, o ţară unde o investiţie de 700 de euro într-o bicicletă sau una de 1200 de euro într-un laptop pare fantasmagorică, deşi pentru orice ţară din Vest, ambele investiţii sunt absolut naturale şi îşi pot amortiza cu uşurinţă costul. Nici măcar nu mă gândesc acum la oamenii cu 5-6000 de euro salariul lunar, din marile corporaţii occidentale, ci la omul de rând pentru care un produs bun de 300 de euro este clar o investiţie mai inteligentă decât unul prost de 150, care face „cam acelaşi lucru”.

Deci da, pentru un om care trăieşte de la lună la lună, să explici că o investiţie mai costisitoare este în general mai avantajoasă nu e cel mai uşor lucru. Chiar dacă le vorbeşti despre o folosire mai îndelungată şi, per total, despre costuri mai mici de utilizare şi întreţinere, argumentele raţionale pălesc în faţa realităţii concrete şi a propriilor convingeri. În plus, mai apare şi disonanţa cognitivă, diferenţa dintre bunul simţ intern şi alegerile deja făcute, disonanţă care trebuie „musai” redusă cu orice ieşire publică, online sau offline. Este de multe ori dureros să recunoşti că nu ai avut bani de mai mult şi că asta a fost alegerea ta, pentru că atât ţi-ai permis la momentul respectiv. Nu dom’le, tu ai ştiut mai bine şi, în plus, ai şi economisit. Pentru că eşti deştept şi informat!

De-asta sunt pline forumurile auto de oameni care îţi jură că „bemveul” lor din 2002 „trage mai bine” decât un Volkswagen nou-nouţ. Şi, dacă prima maşină ar putea avea un motor mai puternic (şi probabil are, având în vedere trendul în materie de motorizări), a doua maşină este clar alegerea raţională pentru cineva care are banii pentru ea. O maşină din 2002 e o rablă prin comparaţie cu una din 2016, indiferent cum ai învârti problema. Exclud aici comunităţile de colecţionari sau de tuning, dar le pot foarte bine şi include, având în vedere că românii consideră clasice Daewoo-urile şi că există multe cluburi de tuning auto care se limitează la abţibilduri şi bare de protecţie (nu contest că sunt şi pasionaţi adevăraţi, dar câţi?).

Cum spuneam, preferăm să-i spunem tuning, upgrade sau pasiune, dar este în esenţă disonanţă cognitivă, un fenomen apărut în urma unei alegeri făcute din raţiuni financiare sau, uneori, din pură necunoştinţă de cauză. Sigur că există şi produse unde vina este exclusiv a producătorului, la fel cum există şi produse unde diferenţele de preţ nu prea contează (a se vedea celebra şi inutila discuţie pe tema cablurilor HDMI). Am insistat puţin pe comunitatea auto nu pentru că m-aş pricepe (cred că lucrul ăsta era clar oricum), ci pentru că este o comunitate extrem de gălăgioasă şi de puţin dispusă să-şi susţină afirmaţiile cu investiţii. Din păcate, fenomenul ăsta se vede peste tot şi este, la fel ca multe altele, o rămăşită a gândirii comuniste, unde cârpeala şi micile „şmecherii” făcute pentru a ţine un produs prost pe linia de plutire deveneau dovezi de ingeniozitate. Rar auzeai pe cineva să recunoască faptul că Daciile ălea cu piese legate cu sârmă erau consecinţa sărăciei şi a unui sistem care nu putea produce valoare pentru că se compara cu el însuşi.

Vreţi alt exemplu? Iată unul pe care am mai insistat şi la care voi mai reveni şi pe viitor: software-ul original. Pe lângă scuzele absolut tâmpite ale luptătorilor pentru piraterie (care, nu-i aşa, e o luare de poziţie socială şi face parte din presupusul nostru „drept la divertisment” şi nu-i nicidecum o potlogărie la care oamenii mari apelează din lipsă de alternative), mai aud din când în când una absolut amuzantă: software-ul piratat este exact la fel, doar că e gratis. Practic, să intru pe un site infestat de mizerii (să zicem că nu e o problemă, nu pentru generaţia care a prins zilele de „aur” ale CIH-ului), să caut o variantă „autentică” a produsului contrafăcut, să descarc un pachet imens şi neactualizat, să îl scot dintr-o imagine a unui DVD, să-i aplic un crack şi apoi să nu-l pot juca online… este varianta uşoară. Varianta scumpă ar fi să dau 2-3 euro pe Steam sau pe un serviciu similar, să am jocul legal la îndemână când vreau, să-l instalez la discreţie şi să primesc actualizări automate şi mici recompense în joc (cu ajutorul cărora îmi pot cumpăra ulterior, tot legal, alte jocuri).

Nu ştiu cu cât îşi vând cei care susţin logica asta ora de muncă, dar pentru un om normal şi matur e mai important ca lucrurile să meargă corect, repede şi fără bătăi de cap, decât să fie „puţin mai ieftine”. De-asta au succes şi multe produse Apple (mă rog, şi de-asta). Pentru că, în ciuda statutului construit şi a imensului adaos de brand, majoritatea MacBook-urilor, iPhone-urilor şi iPad-urilor pur şi simplu funcţionează, chiar dacă sunt mai slabe la alte capitole decât echivalentele lor PC. Oamenii ajunşi la o anumită vârstă şi uneori la un anumit nivel profesional vor lucruri care funcţionează imediat ce le scoţi din cutie, nu BMW-uri din 2002 în care să mai investească nişte mii bune de euro. Ăsta e şi motivul pentru care unii cheamă electricianul când au o problemă, nu se apucă să repare singuri tabloul electric. Da, e mai scump, dar mitul lui ieftin şi bun e cam din aceeaşi perioadă cu cel al lui „poţi să faci şi singur”. Uneori poţi, dar merită oare efortul?

Revenind la titlul articolului, motivele pentru care ajutorul util este mai rar decât opiniile politice coerente sunt două: sărăcia şi cultura sărăciei. Aşa cum am văzut, ultima este rezultatul unei educaţii precare care ne spune că a pierde timp şi a investi bani pe parcurs într-un produs prost e cumva mai ieftin decât a plăti o singură dată. Aceleaşi motive sunt cele care ne arată că lucrurile nu se vor îmbunătăţi prea curând. Chiar dacă recenziile profesioniste (câte sunt) şi opinia generală migrează treptat spre calitate, până când nivelul de trai nu-i va permite omului de rând nişte investitiţii esenţiale, fenomenul nu va dispărea. Prin urmare, de fiecare dată când vreun norocos va avea bani să-şi cumpere maşina, telefonul sau PC-ul visat, dar nu-şi va găsi pe loc perechea, vor exista cel puţin trei indivizi care să-i recomande un produs complet irelevant „care e mai bun şi mai ieftin, ascultă-mă pe mine!”.

P.S: Aş fi vrut să revin cu ceva mai serios, dar parcă îmi vine greu să scriu despre locuri pe care le-am văzut şi admirat, acum devenite puncte roşii pe o hartă a Europei din ce în ce mai neclară. 

Prostii Elocventi

Posted by on 05 Jun 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata & Nu Numai

Despre nebuni şi măscărici nu se mai scriu de multă vreme lucruri noi. Nu pentru că lumea online n-ar fi plină de tâmpiţi, ci pentru că trolii şi ignoranţii nu sunt nici pe de parte cel mai mare pericol pentru dezbaterea online…

În ultimii cinci ani, marea problemă a mediului online, inclusiv a celui românesc, au reprezentat-o alte creaturi virtuale. Ce creaturi? Cele care-şi ascut falsele argumente pe tastatură şi care zâmbesc satisfăcute de fiecare dată când omoară o discuţie plăcută. Luptători ai justiţiei sociale (SJW, cum le-ar spune Reddit), extremişti de orice parte a eşalonului politic, feministe, atei militanţi, habotnici deghizaţi… nu contează. Sunt cei care-şi ascund limitările şi vidul intelectual sub masca unor cuvinte bine alese şi care, de multe ori, ajung să câştige argumente prin acelaşi sistem prin care alţii îşi scurtează pedepsele: buna purtare.

Motivul pentru care nu mă opresc asupra unui singur program este că mediul online a dat tuturor o ideologie. Pe Internet, fiecare comunitate poate oferi „ceva” în spatele căruia oamenii oamenii mici şi fixişti să îşi ascundă frustrarea. Da, personal, sunt enervat teribil de socialiştii de duminică care n-au auzit de job până la 30 de ani şi care, până acum câţiva ani, lăudau miracolul venezuelean. Nici feministele declarative care nu pot defini clar discriminarea, dar sunt sigure că „din cauza bărbaţilor nu sunt ele mai sus” nu mă impresionează. Pe de altă parte, nici intelectualii de mucava, majoritatea de sorginte conservatoare sau de dreapta, „intelectuali” care au dominat spaţiul public românesc ani de zile, nu mai conving pe nimeni. În toate cazurile, importante sunt superficialitatea şi ignoranţa, mascate de o elocvenţă pe care trolii obişnuiţi o manifestă în rare cazuri.

O să spuneţi că „prostie” e un termen puţin cam dur, mai ales că nu vorbim despre indivizi care propăvăduiesc homeopatia ca leac pentru cancer, conspiraţiile extraterestre sau legătura dintre autism şi vaccinuri. În cazul lor, incoerenţa şi afirmaţiile stupide sunt uşor de combătut. Nu este însă la fel de uşor să demonstrezi că un om care pune virgulele şi semnele diacritice acolo unde trebuie şi care uneori îşi susţine afirmaţiile cu link-uri (discutabile, e drept) este de fapt un idiot. Ştiu, pentru că mi s-a întâmplat în câteva rânduri să nu am dreptate şi să câştig în baza faptului că păream cea mai coerentă maimuţă. De altfel, ni s-a întâmplat probabil tuturor să ne lăsăm purtaţi de propriul ego (în timp ce raţiunea a rămas la linia de start). Prostia însă e ceva de durată.

Cum recunoşti că omul din spatele ecranului este profund afectat de fenomen? Din fericire, indiferent de cum ai ambala mesajul, prostia are nişte semne evidente. În primul rând, înainte de a-ţi acuza interlocutorii, ar fi de reţinut că vârsta contează. Un adolescent care se exprimă coerent, dar nu prea înţelege ce vorbeşte, are încă scuza lipsei de experienţă. Aia e, are viziuni extremiste şi are impresia că toate lucrurile se pot rezolva simplu. La 16 ani, eşti cantitate neglijabilă într-o discuţie. Dar la 30 de ani, se presupune că ai deschis o carte de istorie, că ai avut câteva experienţe cu partenerele sau partenerii, că ai plătit un impozit. Indiferent de cât de coerent te-ai exprima, când îţi începi frazele cu o idioţenie (indiferent cum ai spune-o), oamenii au dreptul să refuze dialogul.

În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de semnele clasice ale prostiei. Dacă nu ne gândim la prostie ca la simplitate sau naivitate (sensul original), ci o interpretăm în sensul pe care l-am auzit de mici (lipsă de inteligenţă, conform DEX-ului), ajungem la un set de atribute pe care, oricât de bine ţi-ai fi făcut temele, nu le poţi ascunde în totalitate. Încăpăţânarea, frustrarea şi obsesiile se numără printre ele. Ele pot fi însă mascate de avalanşa de cuvinte pe care anumiţi concetăţeni online o revarsă la primul atac. Nu poţi însă masca agresivitatea, fie ea ofensivă sau defensivă.

E greu să fii agresiv şi “pornit” pe partenerii de dezbateri, dacă eşti într-adevăr stăpân pe propriile opinii şi, mai ales, dacă ai ajuns la ele prin propriul efort. Dacă însă scopul fiecărei discuţii este să demonstrezi că ai dreptate, atunci da, ceilalţi nu mai sunt parteneri de dezbatere, ci „inamici”. Şi atunci intervin şi falsele argumente, care nu sunt neapărat un semn al prostiei (să fim serioşi, câţi respectăm absolut toate regulile unei dezbateri civilizate?), dar pot fi un început bun în detectarea idioţilor.

Atacurile la persoană, erorile fundamentale de atribuţie (asocierea dintre deciziile cuiva şi personalitatea sa, fără a ţine cont de factorii externi) sunt avertismente subtile că poate ar trebui să părăseşti discuţia. Tot aici s-ar încadra şi aducerea discuţiei pe un teren familiar agresorilor, chiar dacă ea nu avea iniţial nicio legătură cu respectiva temă. Până la urmă, orice temă se poate reduce la feminism, rasism, burghezi, cei 1%… la greşeli istorice, patrie şi morală. Orice problemă complexă poate fi redusă la o întrebare simplă, dar stupidă. Te poţi oricând ascunde după Capitalul lui Marx sau după Biblie, dacă simţi că implicaţiile afirmaţiilor tale te depăşesc. În orice caz, incapacitatea de a înţelege ideea de consecinţă şi falsa legătură dintre corelaţie şi cauzalitate sunt alte semne că domnul în costum virtual din faţa ta e de fapt o maimuţă care a dat o spargere la H&M.

Superficialitatea dezbaterilor online nu ne ajută nici ea. Într-o discuţie uşoară despre cultură populară, poziţii politice, toleranţă sau religie, orice individ care scrie mult şi coerent poate părea că are un „punct legitim de vedere”. E greu uneori să te uiţi la ce spune userul de lângă tine (nu la cum o spune), când alţi participanţi la discuţie par să nu fi absolvit ciclul primar. Mai trist este că, dacă nu va veni nimeni care să facă un efort de analiză şi eventuală demolare, cea mai zgomotoasă şi stufoasă opinie va domina dezbaterea. Prin urmare, leacul pentru proştii elocvenţi ajunge să vină de la pedanţii coerenţi.

Astfel, dacă simţiţi că o discuţie solidă alunecă în derizoriu, uitaţi-vă bine după “ei”. Sunt convins că vor fi acolo, în mijlocul furtunii sau în spatele ei, gata să-şi arunce în luptă arsenalul de cuvinte prin care-şi maschează lacunele. Mulţi dintre ei au învăţat încă din facultate să condamne şi să dispreţuiască orice formă de argumentare sau umor care le-ar putea zgudui lumea formată exclusiv din concepte citite, nu trăite. Mulţi dintre ei susţin că urăsc trolii, motiv pentru care au decis aparent să le ia locul. Orice încercare de a le devia cursul va ajunge să le hrănească egoul. De fapt, dacă sunteţi printre norocoşii care n-au nevoie de confirmarea altora când privesc lumea, vă puteţi permite o mică aroganţă şi puteţi decide liniştit că… nu oricine merită un răspuns.

P.S: Despre eroarea fundamentală de atribuire şi obsesiile luptătorilor pentru justiţie socială ar merita scrise mai multe lucruri. Până atunci însă, vă las cu o mică ilustraţie despre fenomenul denumit şi gândire toxică.

Next Page »