Angajăm supăraţi. Plata la 30 de zile.

Ce fac, dom’le, ăia? Ce, ăia sunt jurnalişti? Ce, ăia sunt bloggeri ? Toată ziua stau şi se vaită… 

Cam aşa încep multe discuţii online sau offline despre “liderii de opinie”. Multe discuţii enervante, dar în esenţă adevărate. Majoritatea vocilor zgomotoase, de-aici sau de afară, din faţa camerei sau a calculatorului, au făcut din poziţiile scandaloase o sursă de venit. Analiza pertinentă şi documentată pare să fi rămas în seama unor oameni care nu au uneori nici publicul şi nici răbdarea de a-şi transmite mesajul. Oamenii care ştiu când şi cui să vorbească sunt preocupaţi de ocuparea unor poziţii discursive puternice, nu de argumentarea lor. E mai important să fii pro, contra sau să te dezici violent de subiect, decât să explici care sunt avantajele fiecărui punct de vedere. Şi, în mod ciudat, lucrul ăsta e spre binele nostru…

Cum adică? Vrei să spui că toţi cei care vând analize politice la prima mână, scandaluri şi atacuri, fac bine ce fac? Din punct de vedere comercial, aş spune că fac, altfel n-ar mai vinde. Şi nu, nu vă amăgiţi că “la X se uită numai proştii” sau pe “Y îl citesc doar frustraţii”. Ştim bine că nu e aşa, iar motivele sunt simple. Întâmplător, ele coincid şi cu motivele pentru care oamenii ăştia trebuie să existe şi să rămână pe poziţii: zgomotul şi frica.

În privinţa zgomotului, lucrurile sunt relativ clare: dacă cineva se abţine sau încearcă să ducă discuţia într-un domeniu al eleganţei şi pertinenţei, sigur va exista un altul care să-i spună că e “securist, băsist, trădător, dobitoc”. E o competiţie infinită între băieţii care stăteau în ultima bancă şi făceau glumiţe deocheate, băieţi care acum se luptă pentru onoarea de a face pipi în public. Asta dacă nu cumva vorbim despre lupta ternă dintre aşa zişii “analişti” politici, o găşcuţă formată din tocilari şi tipe urâţele, dar sârguincioase, care ridică mâna numai pentru a repeta ce a spus “domn profesor” (chiar şi atunci când domn profesor e după gratii). În orice caz, deşi excepţii fericite există, aş spune că avem liderii de opinie pe care îi merităm. Cel puţin din punct de vedere al zgomotului online şi al scandalului televizat. Sigur, avem nevoie de alţi oameni, dar n-avem încă altă societate. Pe moment, rămâne să sperăm că se vor acoperi între ei suficient de mult încât să nu mai conteze individual.

Cu frica, lucrurile sunt mai nuanţate. Un paradox al epocii “digitale” este că, pe lângă o masă de puşti neglijenţi, a reuşit să creeze şi o generaţie de fricoşi şi să inhibe nepermis de mult libera exprimare. Nu e foarte clar? Nicio problemă. Să-l cunoaştem pe Dănuţ şi să vedem de ce are el nevoie atât de bloguri de scandal, cât şi de emisiuni “rebele”.

După toate standardele, Dănuţ e un tip deştept. Are vreo două mastere, vreo opt ani de experienţă profesională şi un job bine plătit la o corporaţie măricică. E un angajat relativ util, care nu plimbă hârtii şi care îşi permite să plece acasă la o oră decentă. Are o soţie, un copil mic şi încă mai are are cu ce să-şi facă vacanţa în Croaţia. Când vrea, Dănuţ scrie destul de bine şi îşi exersează pasager pasiunea pe un blog unde publică scurte povestiri S.F. Pe Facebook scrie rar şi în general dă link-uri la articole lungi, preluate din Foreign Policy sau New Scientist. E un tip de 30 şi ceva de ani, cu o viaţă confortabilă. Din păcate pentru el, trăieşte într-un oraş şi într-un cartier unde lucrurile nu sunt mereu confortabile. Disconfortul lui recent este cauzat de câţiva etnici minoritari care se ocupă cu orice, de la parcări, la insulte şi la a face drumul spre casă al soţiei puţin mai nesigur. În ciuda intervenţiilor poliţiei, lucrurile nu se pot rezolva într-un cadru legal.

Prin urmare, Dănuţ a trecut de la o atitudine reţinută (prin facultate chiar milita pentru toleranţă) la sentimente mai puţin paşnice. Din păcate sau din fericire, mediul multicultural al firmei în care lucrează şi amicii “toleranţi” nu-i permit să-şi expună pe deplin viziunea. Dar ştiţi cine o face? Hârciogul Furios, cel mai nou luptător al blogosferei. Are 22 de ani, scrie binişor, dar nu foarte bine, ca majoritatea celor din top, e imatur şi răzvrătit. Suferă de un provincialism intelectual zdrobitor, dar face totuşi ceva ce Dănuţ nu mai poate face de ani buni. Hârciogul îşi asumă cu uşurinţă articolele cu tentă xenofobă şi exprimările de tip “să expulzăm cioroii” şi nici nu dă în spate la avertismentele CNCD. Poziţiile lui sunt destul de slab argumentate, dar amuzant explicate şi îndelung comentate. Şi, printre comentariile de-acolo, mai apare uneori şi un anume Dan84, un nene care scrie printr-un proxy şi care are nişte idei aproape extremiste, dar foarte civilizat exprimate. Dănuţ al nostru sigur îl cunoaşte.

Desigur, minorităţile etnice nu sunt singura problema a lui Dănuţ. El ar cam avea o problemă şi cu PSD-ul, una transmisă din tată în fiu. Dacă ar fi după el, şi-ar umple zilnic Wall-ul cu motive pentru care un anumit prim-ministru ar trebui să zboare de pe scena politică. Dar nu poate. De ce? Pentru că şeful soţiei, care-l simpatizează foarte mult, e unul dintre cei mai vechi membri PSD din oraş. Noroc cu emisiunea unui tip semi-coerent care are o poreclă pentru fiecare membru al partidului detestat. După trei luni de plimbat un produs prin service, Dănuţ al nostru ar vrea să spună şi câteva lucruri despre producătorul de maşini de spălat Chillips. Din păcate, nici asta nu poate, pentru că Chillips e un client important al firmei lui. Dar ştiţi cine tocmai i-a comparat pe cei de la Chillips cu un “depozit de sclavi chinezi care produce păcănele vopsite“? Exact, Hârciogul Furios, aplaudat din umbră de Dan84.

Vedeţi voi, chiar dacă oameni precum bloggerul din exemplul meu fictiv nu împing înainte cultura sau literatura română şi nici măcar scena locală de dezbateri, vocea lor trebuie să existe. Măcar ca supapă pentru vocile cititorilor care, deşi sunt integraţi în sistem, nu îl susţin cu adevărat. Supăraţii online-ului şi offline-ului pot fi un excelent barometru al lucrurilor pe care oamenii nu le spun în sondaje. Înmulţirea acestor voci poate fi şi un semn de avertisment, cu atât mai mult cu cât accesul la informaţie şi la un public nu mai este un privilegiu.

În plus, existenţa acestor poli de opinie, mai ales în mediul online, este şi o treabă foarte convenabilă pentru cititori. Dănuţ al nostru poate comenta în continuare sub anonimat, dar el ar putea fi de acord cu Hârciogul Furios şi în mod public. Cum? Păi e simplu: un Like dat la un articol “primit de la cineva”. Un share neglijent. Un link uitat într-un articol propriu. Dacă e luat la rost, nu trebuie să-şi asume nimic: el nici măcar nu ştia ce era în articolul ăla. A dat aşa, Like la nimereală sau din simpatie pentru cel care a postat iniţial. E mult mai uşor să nu-ţi asumi ceva citit şi aprobat tacit, decât ceva scris de tine sau vorbit. E la fel de uşor să pretinzi că-l citeşti pe X sau că-l urmăreşti zilnic pe Y pentru că “vrei să vezi ce prostii mai spune”, demarcându-te astfel de publicul lui, public din care faci invariabil parte. Există desigur şi o curiozitate reală, dar nu din cauza ei intri zilnic pe o pagină. Vorbim deci despre o altă consecinţă a fricii.

Zgomotul şi frica. De-asta avem nevoie de voci furioase şi de taste nervoase. Avem nevoie de supăraţi pentru că avem nevoie de oameni care să-şi asume roluri în afara convenţiilor sociale. De oameni care să fie “Gică Contra” pe cartea de muncă şi care să spună şi să scrie ceea ce alţii doar gândesc sau bârfesc la cafea. Chiar dacă idealul ar fi dezbaterea civilizată şi moderată, ea este în continuare rezervată unui anumit public, un public căruia de multe ori îi e frică să “spună lucrurilor pe nume”. Avem nevoie de oameni furioşi şi pentru că, din păcate… rahaturile nu dispar daca le ocoleşti cu demnitate.

P.S: Din simplă curiozitate, fără legătură cu subiectul de faţă, care credeţi că ar trebui să fie preţul corect al unei cărţi în România? Vorbim despre o carte de beletristică (exemplu aleatoriu), de tip roman, scrisă de un autor român (un singur volum, să zicem)? 

21 Comments

  • Romania are nevoie de “liderii de opinie” de orice fel, pentru ca trebuie ca si vocea multimii sa se faca intrucatva auzita.

    Pretul corect al unei carti in Romania pe care sa o cumpere toata lumea trebuie sa fie 5 sau 6 lei, 8 lei daca se adreseaza unei audiente mai restranse si 10 lei ca sa iasa si profit.

  • Inca un articol despre calitatea terapeutica a literaturii (de toate genurile si de fictiune beletristica si de jurnalism ba chiar si stiintifice) ! Zau, din aceasta perspectiva, pt a raspunde la intrebarea ta, dar si la alelalte care mai apar din cand in cand la bloggerii incepatori din blogosfera re cat sa fie platiti pt un articol, eu as recomanda ca modelul economic dupa care sa se poata raspunde sa fie acela al serviciilor de sanatate mintala, (care chiar sunt considerate cam o “cenusareasa” in cadrul bugetelor de sanatate ale multor natiuni, bugete care si asa sunt stressate la maxim din cauza ca oamenii se incapataneaza sa traiasca si mai mult si posibil si mai prost decat ar fi probabil optim asa social)…Doamne fereste, desigur ca am glumit…Cenusareasa e etern nemuritoare indiferent de economie, cultura, civilizatie, plus exista si in varianta masculina de Cenusar in povestile nordice, drept care atitudinea corecta fata de ea este aceea de a fi protejata, ocrotita, indiferent de crize economice, si istoric chiar a fost, si numai in cateva locuri si timpuri discrete au pus oamenii pe rug vrajitoare sau persoane momentan delirante, (se mai intampla si azi dar e rar, e total nepermisibil, e dezaprobat chiar si de shamanii sau guru experti localnici)…copiii, nebunii si alti oameni senili sau altfel vulnerabili chiar trebuie ocrotiti, si chiar au fost mai mereu ocrotiti in maj civilizatiilor lumii, desi nu mereu asa cu bani de un tratament specific de la buget…si in mod real o proportie reala chiar
    ff mica din ei sunt autentic violenti si
    agresivi sau chiar periculosi pt societate, majoritatea sunt prea dezorganizati sau incapabili oricum de a face ff mult rau real, insa exista exceptii notabile chiar oribile din loc in loc si din timp in timp si din partea lor, nu numai a societatii catre ei. Deci, dupa parerea mea, daca literatura ajuta in cadrul sanatatii mintale, atunci trebuie recunoscuta ca pretioasa. Dupa parererea mea asa estimativ din burta, o carte scrisa de Krossfire ar trebui sa coste in medie 10 lei, si un articol de pe blogul lui 1,90 lei.

  • Plus si Krossfire, ca scriitor si blogger, trebuie sustinut partial de la buget plus din partea BOR si a altor NGO-uri…desi acest lucru poate fi controversabil si discutabil la nivel politic, in UE totusi exista traditie de caritate, inclusiv chiar fata de diversi scriitori terapeuti, in plus de fata de cititorii lor alienati suferinzi. Deci la acei 10 lei pe carte, propun ca bugetul national sa contribuie intre 0,15 si 0,35 lei (discutabil in sedinte de partid si ulterior in parlament), BOR si alte culte (dar BOR majoritar fiind asa de clar o biserica nationala) ar trebui sa ofere 0,75- 0,85 lei, in plus sa vina fonduri europeene de categorie mai inalta in primii 15 ani tinand cont si ca Romania e membru mai recent in UE, cam in jur de 0,90-1,25 lei in primii 15 ani, dupa care o reducere treptata gradata catre 0,35 lei, plus din partea NGO-urilor in medie 0,65 lei. Deci in fond de fapt sunt de acord cu cifrele propuse de Romania Inedit, el propunand contributia aia de 5-6 lei din buzunarele cumparatorilor din public, insa eu am
    detaliat mai clar cine sa contribuie si cat la
    acele cifre. Abia acum trebuie calculat si profitul pt Krossfire, (ca totusi el e profesionist, nu maica Tereza), si vom observa ca si Krossfire va trebui sa se reconcilieze cu ideea ca va fi totusi imposibil ca el sa primeasca 4 lei profit personal per 10 lei, aceasta fiind o utopie, mai ales daca totusi chiar doreste sa isi mentina neatarnarea si libertatea de cuvantfata de BOR si Comisia Europeeana si Parlament plus NGOurile care-l subventioneaza partial, ci va trebui sa fie ori mai modest, ori sa invete cum poate vinde supraevaluat la 12 lei la cat mai multi, (NU la o audienta restransa), dar asta e complicat, desi e posibil, nu zic nu, dar totusi atunci va trebui sa scrie asa ca dna Rodica Ojog Brasoveanu sau dl Lucian Boia, si nu cred ca e inca in stare, poate pe
    viitor…sau, poate se apuca sa mai scrie si cateva chestii asa in interesul UE, al BOR, al unor NGO-uri, nu exact 100 % ca Voltaire, si atunci se mai indura aia sa-i lase si lui sa smulga un leu in plus, si de la ei, nu doar de la public.

  • Plus Romania Inedit nu ar trebui sa vanda utopii lui Krossfire re ca sa isi caute audiente restranse si sa ii jecmaneasca pe aia cu 2 lei in plus, ca asta nu e etic nici fata de Krossfire, ca scriitor terapeut in formare, nici fata de publicul larg de cititori de lb romana care trebuie sa primeasca acces la servicii de sanatate mintala de calitate indiferent ca sunt bogati ca Gigi Becali sau puternici ierarhic ca Ponta, sau saraci delincventi, sau parinti de clasa mijlocie
    stressati, etc. Cel mai bine ar fi ca Romania Inedit sa vada cum sa poata sustine participarea BOR, a partidelor politice, a Comisiei UE, si a unor diverse NGO-uri la sprijinul lui Krossfire si sa promoveze acest lucru pe blogul lui, asa ar fi etic si social responsabil. Iar eu personal ar trebui sa ma simt obligat moral sa ma ocup de a tine niste sedinte si cursuri educativ morale fata de Asociatia Scriitorilor si fata de diverse
    edituri…de fapt eu de mult aveam de gand sa scriu un monumental tratat de Etica in Arte in 26 de volume, (dupa ce ies la pensie, cu indrumari de eticheta pt toti cei care au de a face cu toate artele, fie ei producatori, consumatori, promoteri, profesori, filozofi, vanzatori, indiferent de orientarea lor de ca o fac asa individual sau la nivel de firma mica sau corporatie, sau ca profesionisti sau amatori), si am sa notez aceasta obligatie
    pt unul din capitolele volumelor 3-5 care vor
    fi dedicate artei Literaturii.

  • Romania Inedit: Da, cam asta era ideea. Cat despre pret, in Romania oricum nu se iau in considerare costurile de marketing si promovare, pentru ca foarte putini stiu sa faca asa ceva in zona culturala 🙂

  • Rudolph: Intrebarea era la modul general, nu ma privea pe mine in particular. Altfel, in Romania ar fi o grava problema cu subventiile, dar si cu terapia pentru suferinzi.

    Nu de alta, dar in multe cazuri, am senzatia ca autorii au mai multa nevoie de terapie decat cititorii (a se vedea cativa dintre autorii de aici: http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html)

    In plus, cititorii se pot relaxa online, pentru ca oricum suntem toti inchisi intr-un mare azil 🙂

  • Am citit acel articol din Adevarul si nu mi-am dat seama despre ce autori vorbeai ca ar avea nevoie de terapie, autorii jurnalisti ai acelui articol, (in acest caz de terapie pedagogica si comportamentala sub modul daca mai scrieti asa articole proaste despre argumentarea clara pro si contra sindicalismului in cadrul asociatiilor profesionale ale profesiilor considerate liberale, atunci nu mai citesc nimica vreodata din Adevarul plus o sa reconfirm si prietenilor mei de pe Facebook sa nu maiciteasca Adevarul ca nu are nici un rost plus unora din ei, mai tineri, le-ar putea fi chiar daunator de ex daca ar vrea sa treaca Bacul vreodata…ma rog habar nu am daca Lospa a luat Bacul dar zic asa just in case ca ar trebui sa se pregateasca de vreun test din asta la care vin si intrebari tip eseu, nu doar multiple choice, sa nu cumva sa creada in mod total eronat ca asa se scrie
    un eseu de Bac cum a fost acel articol din
    Adevarul), ori ziceai de terapie pt membrii USR prezentati acolo…ca mie nu mi s-a parut ca aia ar avea nevoie de vreo terapie ca desi netalentati la scris vad ca totusi se descurca si se adapteaza destul de bine, fiecare cum poate pe acolo pe unde e, utilizand uneltele puse la indemana de sicietatea din jurul lor astfel incat sa reuseasca sa se intretina…si desigur ca daca e vorba de pensii asta poate fi o problema pertinenta de prezentat si de dezbatut politic, si trebuie prezentata si asta, dar nu in halul ala ca in articol de gen, vai, tanti Mitza are o pensie mai mare decat tanti Zitza desi ambele au lucrat in cariera la Crucea de Piatra insa una era la resurse umane si cealalta la casierie, sau mai rau, gen juvenil avantat de cum scriu unii de 16 ani pe bloguri, vaitandu-se ca prea multi pensionari se plimba pe gratis in mijloacelede transport in comun in loc sa stea pe acasa, plus mai trebuie sa le dai si locul.

    Hai, ca a reusit acest articol din Adevarul sa ma enerveze asa de tare si ma simt si mai frustrat decat Danut ala cel cu 2
    masterate…noroc cu blogul tau…

  • Ma refeream la terapie pentru unii autori, avand in vedere ca “Viata lui Fuego” nu se scrie asa, de capul ei 🙂

    Altfel da, discutiile despre pensii si salarii din presa nu sunt niciodata prea coerente sau corecte.

  • Instituţia whistleblowerilor de la noi şi din Vest e o păcăleală, o gogoaşă. Cam aşa, ca dizidenţa lui Breban.

    Aşa-zisa “rebeliune” presupune că te iei în gură şi nu în sensul porno al expresiei cu Chillips. Sau cu ciorile vopsi… cetăţenii români de etnie rromă. Sau, dacă foloseşti Uber, cu gândacii galbe… taximetriştii. Iar dacă eşti hipstăr infec… biciclist, cu automobiliştii. Că te baţi cu ei şi asta te face un fel de Rambo. Sau măcar un fel de Breban.

    Cu micul amendament că scrii de pe o tastatură făcută de (să zicem) Fujitsu, pe o legătură la Internet de la RDS, mergi cu o bicicletă Rich Bike, Voxpublica preia ceea ce a scris şi poţi vorbi fără să te ia nimeni de guler fiindcă aşa a hotărât Iorgovan când a scris Constituţia. Dacă te-ai fi numit Breban, şi fiindcă te publicau pe vremuri Luceafărul şi Viaţa Studenţească, iar mai aproape de zilele noastre te publică Humanitas, editura tipului pe care îl insulţi şi ameninţi.

    Adică depinzi de un grup format din câteva mii sau sute de mii de oameni şi eşti rebel fiindcă eşti integrat social, ai buletin, adresă poştală, n-ai cazier şi te poţi folosi de serviciile publice. Ei hotărăsc ce spui, ce faci, cum o spui şi în ce împrejurări. Chiar şi dacă faci chestii pe care ei le cred scandaloase, cum ar fi să fii drogangiu. Scandaloase sau nu, eşti prea integrat social ca să îi afecteze.

    Victoria Stoiciu de la CriticAtac trâmbiţa în 2011 eroismul indignaţilor care au Ocupat Wall Street, fără să ceară nimic precis, ci doar “să cadă sistemul”.

    N-a întrebat-o nimeni: dacă ar cădea sistemul, dacă ar dispărea peste noapte serviciile publice, ca după un război nuclear sau altă catastrofă, unde ai mai ţine conferinţe şi ai mai publica articole? Din ce ai trăi? Sau nu ai mai trăi, soarta probabilă a 90% din oameni dacă le distrugi mediul de viaţă?

  • Kathy Bates: Cred ca “whistleblowers” e o denumire prea pretentioasa pentru niste oameni care doar arata cu degetul. Eu spuneam pur si simplu ca e nevoie inclusiv de a doua categorie 🙂

    Altfel, anarhismul de budoar si stangismul de duminica cu “sa cada tot/sa rupem/sa distrugem” ma atinge prea putin pentru a empatiza cu multi colegi de generatie.

    P.S: Apropo de asta, ai vazut ce reactii a cauzat gestul Greciei in mediul online?

  • Asta au şi vrut “tzipriştii” (sună ca şi cum ai spune cocalari sau tiriplici 🙂 ). Rezultate practice exprimabile în bani nu intenţionau să obţină, că nu aveau de unde.

    Însă ideea de a vota NU are pentru ei o semnificaţie mult mai profundă. NU s-a spus ultimatumului de pe 28 octombrie 1940, când premierul Ioannis Metaxas i-a răspuns “Ohi!” ambasadorului Italiei (şi fiindcă acela nu înţelegea greceşte, a continuat pe franţuzeşte: “alors, c’est la guerre”). Aşa cum în următoarele luni s-a dovedit că grecii sunt serioşi când îl iau pe NU în braţe, fiindcă i-au împins pe italieni peste graniţă şi au mai înhăţat şi o bucată din Albania drept despăgubire.

  • Da, dar pana la urma, cu interventia trupelor germane, Grecia a fost ocupata 🙂

    P.S: Aproape toata lumea i-a batut pe italieni in Al Doilea Razboi Mondial 🙂

  • Un pret normal pentru o carte decenta – 40 lei ( în care să intre cheltuiala de tipografie, marketingul ȘI o plată decentă pentru autor, să înțeleagă totuși ceva din 1000 de exemplare vândute să spunem).

    Un pret la care cartea sa nu fie scumpa pentru Romania – 5 lei la 100 de grame.

  • Pretul corect al unei carti in orice piata de carte din lume, trebuie nu numai sa acopere costurile cu realizarea, productia si distributia ei ci si sa permita o marja de profit pentru fiecare player implicat (autor, editura, librarie).

    Tinand cont de aceste lucruri, in Romania, o carte cu un pret de vanzare de 25 RON, (250 de pagini, softcover, beletristica, produs de calitate superioara), ar trebui sa se vanda in cel putin 700 exemplare, pentru ca editura sa-si acopere costurile (onorariu autor, editare, tipar, rabat comerciant si/sau marketing propriu).
    Ca sa obtina un profit de ca. 12 % ar trebui sa vanda un tiraj de 1000 buc. la acelasi pret final de 25 RON.

    In realitate, daca vrei sa vinzi o carte prin intermediul marilor distributori (Carturesti, Elefant, Librarium, Librarie.net, Libris.ro etc…) trebuie sa oferi intre 35 % si 50 % rabat.

    Carturesti de exemplu iti vinde cartea in regim de consignatie, adica le-o dai pe gratis si daca ti-o vinde, iti percepe un comision de 50 % din pretul tau de lista (25 de RON). Stocurile nevandute ti le trimite inapoi dupa un anumit timp (pe banii tai) sau ti le va vinde cu reduceri si mai mari (din banii tai).
    Astfel, decat sa primeasca stocurile nevandute inapoi, editurile prefera sa le lase aproape pe gratis distributorilor, care au mana libera sa scape de ele.

    Asemenea practici au dus la preturi de vanzare medii de ca. 10 RON per carte, pentru tiraje mici intre 200 si maxim 1000 exemplare.

    Din pacate insa 10 RON, este un pret din care nimeni nu castiga nimic. Singura modalitate de a face bani cu asemenea preturi este sa produci si sa vinzi carti in tiraje mari, de > 10.000 exemplare.
    De aceea clientul cel mai bun pentru edituri este statul roman, care comanda an de an manuale scolare si subventioneaza publicarea anumitor carti de cultura generala.
    Nu este de mirare ca manualele scolare, principale si auxiliare sunt si cele cu tiraje si vanzari cele mai mari, prin urmare si cele mai profitabile.

  • Vlad B.Popa – Trebuie sa adaugi si “pretul pentru o coperta frumoasa”, astfel incat cartea sa poata fi plasata in orice sufragerie, la vedere 🙂

    Hary: In cazul asta, singura “alta” metoda de a face bani din carti in Romania ar fi sa fii autor, cu propria tipografie si propriul lant de distributie si sa publici zeci de carti anual, toate de tipul “Cum sa faci bani ACUM!” :))

  • Krossfire,
    daca esti autor cu propria tipografie si propriul lant de distributie, iti merge si mai rau… :))

  • Intr-adevar, e posibil sa te trezesti intr-o dimineata ca esti Pavel Corut 🙂

    Evident, glumeam in comentariul initial, desi cred ca ma gandeam putin si la oamenii care fac self-publishing digital (mai rar in print) si care si-au creat deja o baza de cititori, dar vorbim despre lucruri inaplicabile (deocamdata) in tara.

  • Absurd să vorbești de preț de carte fără să specifici:
    • Mass-market paperback
    • Soft cover
    • Publisher’s edition
    • Hard cover
    • Etc

    Nuș’ cine te împiedică să publici digital – Amazon e pretinu’ tău. Nu-ți rămâne decât să bați toba la porțile orientului, unde, precum știm cu tonții, marchetingu’ e floare la ureche și orice Vasilică Ciment are Chindăl în traistă.

    Hai, serios acuma.
    Ce bază de clientelă ai – dacă scrii în românește?
    Câți vorbitori de limba română sunt la nivel mondial?
    Câți din ei știu să citească?
    Câți din ei cumpără cărți?

    Păii… vezi?

  • Blegoo: E o curiozitate personala. Am destule proiecte pentru urmatorii doi ani, unele semnate si parafate, atat pentru Romania, cat si pentru piata din afara (Amazonul e un mit din toate punctele de vedere – la nivel de profit, cel putin, la fel cum e si self-publishing-ul daca nu faci o cariera din asta). M-am bagat deja prin concursuri si altele si am vorbit cu editori si agenti de prin UK. In U.S. inca n-am incercat mare lucru, dar nici nu m-am lovit de o respingere atat de mare pe piata europeana, incat sa sar direct peste ocean 🙂

    In Romania, din ce am lansat pana acum, a mers senzational cartea pentru copii, probabil tocmai din cauza unei audiente mai sincere, dar si a pretului foarte accesibil 🙂

    Pe piata din Romania exista doar paperback si rar hardcover, pentru best seller-uri. Varianta eBook e un fel de “ajutor de vanzare” pentru minoritatile din orasele mari care citesc in principal asa (eBook, chiar si la nivel international, nu are vreo sansa sa cucereasca vreodata piata – dupa o crestere brusca, zona e in scadere de vreo 3 ani si pare a se restrange la un anumit tip de lectura unde domina peste cartile clasice, ceea ce-i foarte convenabil).

  • Bre, io ți-am zis că trebuia să ne facem editură. 🙂
    Editură de supărați, ca să ating și celălalt subiect. :))

  • Costa, costa (si cred ca in cazul asta, ar costa mai mult timp decat bani) 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.