Ce fac, dom’le, ăia? Ce, ăia sunt jurnalişti? Ce, ăia sunt bloggeri ? Toată ziua stau şi se vaită… 

Cam aşa încep multe discuţii online sau offline despre “liderii de opinie”. Multe discuţii enervante, dar în esenţă adevărate. Majoritatea vocilor zgomotoase, de-aici sau de afară, din faţa camerei sau a calculatorului, au făcut din poziţiile scandaloase o sursă de venit. Analiza pertinentă şi documentată pare să fi rămas în seama unor oameni care nu au uneori nici publicul şi nici răbdarea de a-şi transmite mesajul. Oamenii care ştiu când şi cui să vorbească sunt preocupaţi de ocuparea unor poziţii discursive puternice, nu de argumentarea lor. E mai important să fii pro, contra sau să te dezici violent de subiect, decât să explici care sunt avantajele fiecărui punct de vedere. Şi, în mod ciudat, lucrul ăsta e spre binele nostru…

Cum adică? Vrei să spui că toţi cei care vând analize politice la prima mână, scandaluri şi atacuri, fac bine ce fac? Din punct de vedere comercial, aş spune că fac, altfel n-ar mai vinde. Şi nu, nu vă amăgiţi că “la X se uită numai proştii” sau pe “Y îl citesc doar frustraţii”. Ştim bine că nu e aşa, iar motivele sunt simple. Întâmplător, ele coincid şi cu motivele pentru care oamenii ăştia trebuie să existe şi să rămână pe poziţii: zgomotul şi frica.

În privinţa zgomotului, lucrurile sunt relativ clare: dacă cineva se abţine sau încearcă să ducă discuţia într-un domeniu al eleganţei şi pertinenţei, sigur va exista un altul care să-i spună că e “securist, băsist, trădător, dobitoc”. E o competiţie infinită între băieţii care stăteau în ultima bancă şi făceau glumiţe deocheate, băieţi care acum se luptă pentru onoarea de a face pipi în public. Asta dacă nu cumva vorbim despre lupta ternă dintre aşa zişii “analişti” politici, o găşcuţă formată din tocilari şi tipe urâţele, dar sârguincioase, care ridică mâna numai pentru a repeta ce a spus “domn profesor” (chiar şi atunci când domn profesor e după gratii). În orice caz, deşi excepţii fericite există, aş spune că avem liderii de opinie pe care îi merităm. Cel puţin din punct de vedere al zgomotului online şi al scandalului televizat. Sigur, avem nevoie de alţi oameni, dar n-avem încă altă societate. Pe moment, rămâne să sperăm că se vor acoperi între ei suficient de mult încât să nu mai conteze individual.

Cu frica, lucrurile sunt mai nuanţate. Un paradox al epocii “digitale” este că, pe lângă o masă de puşti neglijenţi, a reuşit să creeze şi o generaţie de fricoşi şi să inhibe nepermis de mult libera exprimare. Nu e foarte clar? Nicio problemă. Să-l cunoaştem pe Dănuţ şi să vedem de ce are el nevoie atât de bloguri de scandal, cât şi de emisiuni “rebele”.

După toate standardele, Dănuţ e un tip deştept. Are vreo două mastere, vreo opt ani de experienţă profesională şi un job bine plătit la o corporaţie măricică. E un angajat relativ util, care nu plimbă hârtii şi care îşi permite să plece acasă la o oră decentă. Are o soţie, un copil mic şi încă mai are are cu ce să-şi facă vacanţa în Croaţia. Când vrea, Dănuţ scrie destul de bine şi îşi exersează pasager pasiunea pe un blog unde publică scurte povestiri S.F. Pe Facebook scrie rar şi în general dă link-uri la articole lungi, preluate din Foreign Policy sau New Scientist. E un tip de 30 şi ceva de ani, cu o viaţă confortabilă. Din păcate pentru el, trăieşte într-un oraş şi într-un cartier unde lucrurile nu sunt mereu confortabile. Disconfortul lui recent este cauzat de câţiva etnici minoritari care se ocupă cu orice, de la parcări, la insulte şi la a face drumul spre casă al soţiei puţin mai nesigur. În ciuda intervenţiilor poliţiei, lucrurile nu se pot rezolva într-un cadru legal.

Prin urmare, Dănuţ a trecut de la o atitudine reţinută (prin facultate chiar milita pentru toleranţă) la sentimente mai puţin paşnice. Din păcate sau din fericire, mediul multicultural al firmei în care lucrează şi amicii “toleranţi” nu-i permit să-şi expună pe deplin viziunea. Dar ştiţi cine o face? Hârciogul Furios, cel mai nou luptător al blogosferei. Are 22 de ani, scrie binişor, dar nu foarte bine, ca majoritatea celor din top, e imatur şi răzvrătit. Suferă de un provincialism intelectual zdrobitor, dar face totuşi ceva ce Dănuţ nu mai poate face de ani buni. Hârciogul îşi asumă cu uşurinţă articolele cu tentă xenofobă şi exprimările de tip “să expulzăm cioroii” şi nici nu dă în spate la avertismentele CNCD. Poziţiile lui sunt destul de slab argumentate, dar amuzant explicate şi îndelung comentate. Şi, printre comentariile de-acolo, mai apare uneori şi un anume Dan84, un nene care scrie printr-un proxy şi care are nişte idei aproape extremiste, dar foarte civilizat exprimate. Dănuţ al nostru sigur îl cunoaşte.

Desigur, minorităţile etnice nu sunt singura problema a lui Dănuţ. El ar cam avea o problemă şi cu PSD-ul, una transmisă din tată în fiu. Dacă ar fi după el, şi-ar umple zilnic Wall-ul cu motive pentru care un anumit prim-ministru ar trebui să zboare de pe scena politică. Dar nu poate. De ce? Pentru că şeful soţiei, care-l simpatizează foarte mult, e unul dintre cei mai vechi membri PSD din oraş. Noroc cu emisiunea unui tip semi-coerent care are o poreclă pentru fiecare membru al partidului detestat. După trei luni de plimbat un produs prin service, Dănuţ al nostru ar vrea să spună şi câteva lucruri despre producătorul de maşini de spălat Chillips. Din păcate, nici asta nu poate, pentru că Chillips e un client important al firmei lui. Dar ştiţi cine tocmai i-a comparat pe cei de la Chillips cu un “depozit de sclavi chinezi care produce păcănele vopsite“? Exact, Hârciogul Furios, aplaudat din umbră de Dan84.

Vedeţi voi, chiar dacă oameni precum bloggerul din exemplul meu fictiv nu împing înainte cultura sau literatura română şi nici măcar scena locală de dezbateri, vocea lor trebuie să existe. Măcar ca supapă pentru vocile cititorilor care, deşi sunt integraţi în sistem, nu îl susţin cu adevărat. Supăraţii online-ului şi offline-ului pot fi un excelent barometru al lucrurilor pe care oamenii nu le spun în sondaje. Înmulţirea acestor voci poate fi şi un semn de avertisment, cu atât mai mult cu cât accesul la informaţie şi la un public nu mai este un privilegiu.

În plus, existenţa acestor poli de opinie, mai ales în mediul online, este şi o treabă foarte convenabilă pentru cititori. Dănuţ al nostru poate comenta în continuare sub anonimat, dar el ar putea fi de acord cu Hârciogul Furios şi în mod public. Cum? Păi e simplu: un Like dat la un articol “primit de la cineva”. Un share neglijent. Un link uitat într-un articol propriu. Dacă e luat la rost, nu trebuie să-şi asume nimic: el nici măcar nu ştia ce era în articolul ăla. A dat aşa, Like la nimereală sau din simpatie pentru cel care a postat iniţial. E mult mai uşor să nu-ţi asumi ceva citit şi aprobat tacit, decât ceva scris de tine sau vorbit. E la fel de uşor să pretinzi că-l citeşti pe X sau că-l urmăreşti zilnic pe Y pentru că “vrei să vezi ce prostii mai spune”, demarcându-te astfel de publicul lui, public din care faci invariabil parte. Există desigur şi o curiozitate reală, dar nu din cauza ei intri zilnic pe o pagină. Vorbim deci despre o altă consecinţă a fricii.

Zgomotul şi frica. De-asta avem nevoie de voci furioase şi de taste nervoase. Avem nevoie de supăraţi pentru că avem nevoie de oameni care să-şi asume roluri în afara convenţiilor sociale. De oameni care să fie “Gică Contra” pe cartea de muncă şi care să spună şi să scrie ceea ce alţii doar gândesc sau bârfesc la cafea. Chiar dacă idealul ar fi dezbaterea civilizată şi moderată, ea este în continuare rezervată unui anumit public, un public căruia de multe ori îi e frică să “spună lucrurilor pe nume”. Avem nevoie de oameni furioşi şi pentru că, din păcate… rahaturile nu dispar daca le ocoleşti cu demnitate.

P.S: Din simplă curiozitate, fără legătură cu subiectul de faţă, care credeţi că ar trebui să fie preţul corect al unei cărţi în România? Vorbim despre o carte de beletristică (exemplu aleatoriu), de tip roman, scrisă de un autor român (un singur volum, să zicem)?