Azilul Balcanic
Iritaţi de lipsa de “raţiune” a compatrioţilor noştri sau încântaţi de câte un exemplu de performanţă, emitem deseori generalizări care încep cu “popor de” şi se încheie cu atribute măgulitoare sau insulte exagerate…
De vreo 20 şi ceva de ani, suntem, pe rând sau în acelaşi timp, popor de genii şi popor de proşti, popor de luptători şi popor de leneşi, popor ales şi popor sacrificat; suntem zeci de concepte pe care le putem demola cu uşurinţă (deşi demersul ar fi inutil). În mod bizar însă, suntem rar catalogaţi drept un “popor de nebuni”, deşi sunt mari şanse să fim unul. Nu, nu e vorba de nebunie în sensul pe care fricoşii îl dau curajului sau în sensul pe care puştoaicele de 16 ani îl dau oricărui lucru pe care nu-l înţeleg. E vorba de nebunie în cel mai concret sens al bolii mentale. Românii şi nu numai ei ar putea fi printre cele bolnave naţiuni şi partea proastă e că vom simţi consecinţele atunci când va fi prea târziu. Să începem însă cu premisele problemei…
Aveţi idee câţi psihologi buni a dat perioada comunistă? În ciuda veleităţilor de psihiatri, psihopaţi şi terapeuţi ale unor torţionari şi ofiţeri de securitate, ultimii 20 de ani de comunism au ignorat şi interzis disciplina psihologiei, considerând-o redundantă şi periculoasă pentru “omul nou”. Asta înseamnă nu doar că psihologia ca specializare a dispărut din facultăţi, dar şi că cercetările în domeniu au fost interzise. De-aici pleacă de altfel şi problemele României de acum, o Românie care încă nu recunoaşte multe afecţiuni psihice şi cu siguranţă nu recunoaşte problemele cetăţenilor ei. O Românie aflată pe locul 3 în topul european al numărului de persoane cu afecţiuni psihice, în condiţiile în care o bună parte din populaţie crede în posesiune demonică, dar nu şi în schizofrenie.
Să ne întoarcem însă puţin la istorie. Dacă psihiatria are o istorie ceva mai veche şi este, poate, mai bine împământenită în mentalul colectiv, psihologia este un domeniu relativ nou. Percepută iniţial ca o preocupare filosofică (la fel ca multe alte discipline, de altfel), psihologia a avut nevoie de oameni ca Wilhelm Wundt si William James să o pună în drepturi, la finalul secolului XIX. Dacă în alte ţări, în special în SUA şi Germania, lucrurile s-au precipitat destul de repede (puternicii vremii presimţind potenţialul financiar şi uman al noii ştiinţe), în ţările mai tinere, lucrurile nu s-au prea mişcat. Testele psihometrice, psihoterapia, dar şi domeniile conexe (animate de oameni precum instabilul Freud sau prolificul Jung) erau teme de discuţie importante în saloanele vremii. Din păcate, România era ceva mai preocupată să-şi creeze o identitate şi să-şi păstreze nişte graniţe.
Asta nu înseamnă că secolul XX şi interbelicul românesc nu au avut câteva rezultate notabile în domeniu. Un curs de psihologie universitar a existat în România încă din 1905, iar la Iaşi a fost predat timp de 15 ani un curs de psihologie socială. Constantin Rădulescu-Motru a fost unul dintre psihologii români recunoscuţi care, la fel ca domeniul pe care l-a îndrăgit (unul dintre domenii), a fost mazilit de regimul comunist. În primii ani ai terorii roşii, pseudo-marxiştii care invadaseră ţara au încercat să “reformeze” ştiinţele umaniste şi sociale, urmând ca ulterior să interzică o bună parte dintre ele. Psihologia oferea un acces la psihicul uman ce risca să submineze controlul asupra gândirii, control pe care partidul şi-l dorea cu atâta ardoare. Destinul ei era fost sigilat din start. Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate, a supravieţuit măcelului. Pe de o parte, psihiatria putea folosi regimului, dar şi oamenilor asupriţi de el. Pe de altă parte, la psihiatru nu te duceai periodic doar pentru a rezista presiunii şi anxietăţilor sociale. Psihiatrul nu risca să-ţi devină confident.
După ’90, în ciuda apariţiei unor specialişti în adevăratul sens al cuvântului (mulţi şcoliţi sau antrenaţi şi în afara ţării, precum Daniel David) şi a înfiinţării unor catedre şi facultăţi de psihologie, domeniul nu a căpătat respectul meritat. De la un curs opţional de liceu pâna la cei trei ani de facultate rămaşi în sistemul Bologna, un potenţial psiholog nu prea are ce să asimileze dacă nu are banii şi voinţa să vadă dincolo de curriculum. Şi efortul ăsta e al naibii de scump, mai ales pentru un student. Psihologia este un domeniu al explorării, deci rezultatele concrete şi vizibile sunt în general rezervate numai celor care pot ţine pasul.
Ai zice, judecând după filmele americane, că psihologii au bani, dar piaţa românească şi cea balcanică nu sunt cele mai generoase cu practicanţii meseriei. Cu atât mai mult cu cât psihologii nu-şi pot practica pe deplin meseria fără diplomă de licenţă, fără master şi fără cursurile de formare profesională atestate şi taxate de Colegiul Psihologilor din România. Chiar şi aşa, banii investiţi în cursuri sau cărţi nu se vor recupera imediat ce tânărul absolvent va alege o ramură de specializare (psihologia muncii, psihologie clinică, educaţională etc). Nu de alta, dar va lucra cu un public încă reticent, care crede că tot psihologi sunt şi magicienii de la tv, cu diplomă luată la Universitatea de Piuliţe şi Şuruburi.
Şi atunci, ca absolvent, de ce să lupţi cu oamenii care susţin că îţi foloseşti doar 10% din creier şi cu cei care prezintă NLP-ul ca pe o ştiinţă? De ce, când poţi foarte bine să te apuci de training-uri şi coaching-uri şi de cursuri de self-help? De ce, când poţi să intri în cercetare de marketing, în publicitate sau într-un departament de HR? Un motiv pe care l-aş oferi viitorilor absolvenţi ar fi faptul că suntem bolnavi, atât ca indivizi, cât şi ca popor şi că lucrurile vor merge spre mai rău. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de psihologi şi va fi nevoie de psihologi buni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, va fi nevoie şi de psihoterapeuţi şi de foarte mulţi psihiatri.
Pe lângă statistica de mai sus, cea legată de locul fruntaş ocupat la categoria “boli psihice”, ţara noastră are şi câteva probleme particulare. Una ar fi problema “stresului post traumatic” care nu doar că nu se poate trata coerent, dar nici măcar nu există în rândurile armatei române, în ciuda victimelor lui evidente. Depresie? Avem din greu, la fel cum avem şi un număr record de sinucideri în rândul tinerilor. Autismul, o colecţie de tulburări şi simptome împotriva cărora psihologia şi psihiatria mondială lucrează din greu, aproape că nu există în zonele sărace ale ţării. Acolo există copii veseli şi copii “mai retraşi”, copii „normali” şi copii care nu învaţă niciodată să vorbească. Copii care, din când în când, mai accidentează pe cineva. Copii care, pe hârtie şi în ochii părinţilor, sunt perfect sănătoşi. Asta dacă nu cumva părinţii îşi încadrează forţat odraslele în diferite grade de handicap mental pentru a obţine un ajutor financiar în plus, tendinţă des întâlnită în anumite medii. Dacă intrăm şi în discuţia despre dependenţa de droguri şi despre alcoolismul cronic, două boli care se tratează foarte des cu “dă-i naiba”, avem material pentru un întreg documentar.

Dar stai, vor urla “puritanii”, bolile ăstea există peste tot şi multe sunt creaţii ale societăţii moderne! De acord cu omniprezenţa simptomelor amintite, deşi România este un caz mai special (deşi nu e singurul). Tranziţia prelungită, condiţiile precare, dar şi valul uriaş de schimbări sociale din ultimii 20 de ani sunt suficiente pentru a înnebuni pe oricine. Într-o ţară în care regimul trecut ne-a învăţat că problemele psihice nu există şi în care tradiţia ne spune că e “ruşine să te tratezi la cap”, lucrurile capătă valenţe grave.
Legat de validitatea unor boli, aici discuţia este mai largă. În ciuda unor probleme evidente cu manualele ICD (International Classification of Diseases) şi DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), probleme care au dus la disputarea statutului unor afecţiuni (a se vedea controversa ADHD vs. AHD), majoritatea afecţiunilor psihice moderne sunt cât se poate de reale. Ciudate, greu de acceptat, dar reale şi prezente în viaţa de zi cu zi. Dacă vreţi să verificaţi treaba asta, luaţi un manual DSM 5 şi uitaţi-vă în jur. Nu ştiu dacă veţi obţine rezultatele din filmul Mental, dar cu siguranţă veţi detecta câteva ciudăţenii, multe chiar la propria persoană.
Sigur, puţin comportament obsesiv-compulsiv nu e tocmai periculos (zise autorul, ordonându-şi creioanele) şi nici tulburarea de personalitate de tip borderline nu e atât de distrugătoare în primele stadii, dar dată fiind presiunea socială şi reticenţa faţă de psihologi, lucrurile pot degenera. Nu degeaba personalităţi precum Stephen Fry vorbesc despre un stigmat al afecţiunilor psihice (în cazul lui, tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv). Am cunoscut oameni cu familii, joburi şi prieteni care aveau nevoie de 20-30 de minute pe zi în care să înţepe cu un compas o cutie de carton. Cei din jur îmi spuneau că respectivii erau “simpatici, dar ciudaţi”. Cei din jur nu erau nici psihologi, nici psihiatri (care pun primul diagnostic in astfel de cazuri).
Pe moment, dacă nu sunt vrăjitorii care rezolvă miraculos probleme la tv, psihologii sunt cei care ne eliberează avize. Despre psihiatrii care “te îndoapă cu pastile” nici nu poate fi vorba, decât atunci când potenţialii pacienţi devin violenţi. În atare condiţii, putem înlocui oricând psihoterapia cu vizitele la duhovnic (nu că astfel de vizite n-ar putea şi ele ajuta la un nivel de bază). Cât timp nu conştienzăm pericolul bolilor psihice şi continuăm să le tratăm ca pe un bau-bau îndepărtat, lucrurile nu vor fi prea roz sau, din contră, vor fi mult prea roz. În plus, problema nu se va reflecta numai asupra noastră (dacă s-ar reflecta, oricum nu am conştientiza-o), cât îi va afecta treptat pe cei din jur şi chiar şi pe apropiaţi. Nu, nu vă gândiţi că o vom lua toţi razna şi ne vom mânca nasturii, dar vă întreb sincer dacă v-aţi lăsa copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.
Din fericire, există şi veşti bune. Una ar fi că ai noştri concetăţeni nu au (încă) acces discreţionar la arme. Dacă ar avea, nu ştiu sigur dacă statisticile americane ni s-ar mai părea atât de exagerate. Da, chiar cred că pentru mulţi, combinaţia dintre instabilitate şi lipsă de educaţie ar putea degenera în tragedie. Într-o lume în care sărăcia este considerată din ce în ce mai des o boală psihică, frica de a merge la psiholog nu face decât să ne adâncească şi mai tare în propriile obsesii. Până la urmă, dacă pragul financiar e prea mare pentru unii, am putea măcar încerca să ne întindem pe scaunul ăla… ca popor.
P.S: Aţi observat cât de mulţi nebuni au ajuns pe străzi, sub poduri, în autobuze şi tramvaie în urma crizei? Întreb, pentru simplul motiv că se spune că perioadele caniculare amplifică ieşirile psihotice…
Si cand te gandesti ca in tarile avansate psihologii nu se mai ocupa de mult de psihoterapie cu oamenii bolnavi…sistemele de tratament au devenit asa de avansate incat si-au dat seama ca nu renteaza sa plateasca un psiholog pt ceva care poate fi facut si de o aplicatie electronica…cercetarile de ultima ora de la Harvard Mental Health arata cat de eficace este chiar si jocul Angry Birds, 20 de minute de 3 ori pe zi timp de 6 saptamani pt a trata un episod depresiv…plus chiar acum vreo 2 zile stateam de vorba cu un chatterbot in drum spre
serviciu si eu doream sa discutam despre vreme, dar el nu se putea
abtine sa ma intrebe despre cum ma simt…la un moment dat chiar l-
am intrebat de ce sunt emotiile asa de importante pt el, ca doar e
robot, ce naiba, si el cica zice “pt ca tu esti om si emotiile sunt importante pt oameni…adica pt sa-ti placa tie mai mult de
mine”…ha ! Ha ! Simpatic bot ! I-am zis dupa aia si un banc…dar nu m-a inteles…dar asta nu e asa de neobisnuit pt ca eu nu am succes cu bancurile nici fata de oameni !
Si situatia asta de marginalizare a pshihologiei o sa mai existe multa vreme, pentru ca in Romania nu prea se cauta oameni care gandesc sau care pun intrebari prea multe.
Rudolph: Si terapia prin jocuri (folosita inclusiv pentru testarea si imbunatatirea reflexelor prin spitale) e tot terapie si se face tot cu un psihoterapeut, altfel n-ar mai fi toti jucatorii de Counter Strike si Dota 2 🙂 (P.S: Si tie iti plac conversatiile cu boti, cand mai joci cate ceva si daca mai joci :)) ?).
Romania Inedit: Si mai mult, nu se cauta oameni care sa le spuna altora cand si cat gandesc…
Mi-ar plăcea să pot repera vizual link-urile din textele tale. Chiar nu se poate umbla la CSS?
Pe de altă parte, de ce n-am considera psihoterapia ca tratament profilactic? Luăm o aspirină, băgăm un psiholog o dată pe lună măcar… Și va apărea expresia “mă ține psihoterapia”, un fel de “m-a tras curentul”.
Acum două zile citeam un articol dintr-un ziar de provincie, text apărut după sinuciderea medicului militar suferind de depresie, în care se se comunica faptul că Asociaţia Română de Psihiatrie şi Asociaţia Română de Prevenţie a Suicidului au depus o solicitare de finanţare pentru demararea unui program naţional de abordare a pacientului cu risc suicidar. De acord, cer bani ca să facă ceva cu cei care se aruncă de pe blocuri, preferabil înainte de a se arunca. Dar ce înseamnă program de abordare a pacientului? Or să dea teste psihologice de completat prin şcoli şi prin uzine? Or să-mi bată la uşă studenţi la psihologie şi or să mă roage să completez formulare să vadă dacă am tendinţe suicidale şi să-mi calculeze gradul de depresie la temperaturi maxime şi minime? Nu mi se pare decît praf în ochi şi o metodă de a spune “uite, pe noi ne preocupă soarta copiilor de 15 ani care se aruncă în faţa trenului şi chiar vrem să facem ceva dar nu avem bani”. Poate mă înşel, dar mult mai importantă mi se pare informarea populaţiei prin toate mijloacele posibile despre ce înseamnă depresia, despre faptul că e o boală, nu un moft şi… Read more »
Pai da, cam ala ar fi inceputul, un program pentru a creste notorietatea bolilor psihice (s-a si facut ceva de genul asta, dar de catre firme private). Pe moment, pacientii diagnosticati cu asa ceva sunt si stigmatizati si incomplet informati.
Altfel, e posibil ca respectivul program sa fi fost pentru pacientii cu potential de stres post-traumatic care chiar trebuie “abordati” inainte si dupa fiecare misiune. Nu-mi dau exact seama de context, dar as incuraja orice tip de program de genul asta (desi as prefera sa-l puna in scena niste asociatii private, chiar daca fondurile ar fi publice).
George Hari Popescu: Americanii cam asa fac si, in ciuda parerilor noastre despre ei, nu o duc chiar atat de rau 🙂
Legat de linkuri: Le pastrez mai degraba pe post de surse si le subliniez cand e nevoie de ele. Pentru ca apelez des la referinte, am decis sa nu aglomerez vizual interfata. Cu alte cuvinte: am incercat din CSS, dar nu-mi placea cum se vedea :))
Fir-ar-al naibii…cum am zis “suicid” si “commonwealth”, cum m-a cenzurat akismetul ! Oricum chiar daca s-au pierdut panseurile mele, in acest caz chiar consider ca au avut un aport contributiv total lipsit de vreo valoare preventiva, erau chiar cam fatalist-defetiste…zau, imi cer chiar anticipat iertare si dau Disclaimer totodata in mod cat mai etic preventiv…
Sa-ti caut comentariul. E un flow de spam (reclame) pe blog in ultima vreme si cred ca motoarele de filtrare au devenit mai paranoice. Nu-i problema cu continutul 🙂
^Nu l-am prea gasit, din pacate 🙁
Să știi că deseori stau să mă gândesc dacă eu sunt normal, iar restul sunt nebuni ori toată lumea e dusă cu pluta, iar eu sunt singurul cu scaun la cap. 🙂
Încă nu m-am prins de adevăr, dar simt că-i pe-aproape. 🙂
Psicologia face parte din stiintele umane care se invata la Universitate si care studiaza psichismul si mecanismele cognitive ale unui individ sau al unui grup de indivizi.
Cind vorbim de patologii (depresie, sindrom maniaco-depresiv,paranoia,tendinte suicidare, caracter bi-polar…etc), vorbim despre psichiatrie, disciplina medicala practicata de un doctor in medicina, un specialist!
Nu-i acelasi lucru!
“copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.”
In general copilul nu are nevoie de psihoterapie. Nu copiii trebuie tratati, ci parintii.
Ela: Psicologie :)? In articol e clar facuta diferenta dintre cele doua discipline (am vorbit si despre psihoterapie care uneori necesita formari separate, chiar daca pleaca din psihologie): “Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate…”. Chiar daca diagnosticul ti-l pune un psihiatru, evaluarea si psihoterapia se fac mai mereu cu un psiholog, cel putin in Romania. E drept, cei doi trebuie sa conlucreze. Un psiholog nu poate pune diagnostice atat de grave de unul singur. In State, de exemplu, psihiatrii pot face si psihoterapie si merge mai departe cu o boala de genul asta, dar si psihologii pot prescrie medicamente, ceea ce in Romania nu e posibil. Aici ruta unui om ajuns intr-un stadiu grav al unei astfel de afectiuni (unul care necesita deja prescriptie) e cam: psihiatru-psiholog/psihoterapeut, dar daca situatia nu e grava (gravitate evaluata in general de psihiatri), ci vorbim doar despre obsesii incipiente si potential de agravare, lucrurile se pot rezolva prin evaluarea unui psiholog si programarea ulterioara la el. Am adaugat o mica explicatie in articol, sa nu se inteleaga ca minimalizez rolul psihiatrilor 🙂 hary: Ba da, daca manifesta semne de retard, autism si asa mai… Read more »
Krossfire,
daca vorbim de retard si autism, nu putem vorbi de psihoterapie.
… ci de neuropsihatrie infantila.
Vor ajunge si la psihoterapeut, dupa “verdict”(desi in cazurile usoare, el este de multe ori pus la repezeala de catre psihiatrii “statului” – apropo de exemplul cu ADHD). In orice caz, daca un pusti are o forma de autism care nu-i afecteaza pe deplin capacitatile intelectuale, un psihoterapeut bun il poate ajuta sa se integreze (cred ca in exemplul meu nu era cazul, totusi).
ADHD e un exemplu clasic ca problema a fost localizata gresit. Parintii copiilor cu simptome de ADHD ar trebui sa faca psihoterapie, nu copiii.
Aici sunt de acord. ADHD (al carui “descoperitor” a recunoscut ca nu are o baza) a facut diagnosticarea unei afectiuni existente (Deficitul de Atentie) mult mai usoara, la fel ca si prescrierea de medicamente pentru ea. Cheia a stat fix in H-ul ala, adica in hiperactivitate.
Daca deficitul de atentie clasic se diagnosticheaza de la sase ani in sus si in general nu e urmat de tratament (daca nu afecteaza dezvoltarea intelectuala), cu ADHD poti diagnostica aproape orice pusti activ si curios. Un prilej numai bun sa-i dai niste Ritalina si sa te prefaci ca nu ai, de fapt, un copil de ingrijit.
A fi activ şi curios e o boală. Dar a fi la fel de activ şi curios într-un mediu social de redneci, indiferent de gruparea din care fac parte, de la comunist la neoprotestant şi de la ortodox la fascist, e o boală mai gravă decât afecţiunile psihice tradiţionale, care se manifestă violent. Iar tratamenul bolii începe cu nuiaua peste degete şi continuă cu chestii mai grave. Nu se pune problema să te supraveghez să nu faci vreo prostie, simplul fapt că din primele luni de viaţă ai primit nuiele peste degete face puţin probabil să îţi vină vreodată ideea să faci o prostie. Spălarea creierului. Sebastian Bârgău a lansat moda „blogurilor cu prostiile copilăriei din anii ’80, inventate sau nu”, probabil fiindcă se credea urmaşul de drept al lui Ion Creangă. Toate “prostiile copilăriei” presupuneau chestii minore, care nu lasă urme şi nu te expun la un pericol cu adevărat mortal. Niciunul dintre aceşti Creangă moderni nu a povestit vreodată de chestii cum ar fi demontarea de către copil a televizorului pe lămpi ca să vadă ce are înăuntru, în timp ce televizorul funcţiona. Sau dat cu piciorul în uşa de tablă ruginită a unui post trafo de 10… Read more »
Kathy: Culmea, desi am fost un copil “cumintel”, am fost de vreo 3 ori in pericol real datorita “curiozitatii” si, mai ales, datorita “hazardului”(si n-am fost singurul, as zice).
Totusi, n-am ajuns la nivelul la care ajunsesera pustii din Africa care se urcau pe trenuri de inalta tensiune si faceau intreceri cu viata.
După cum vezi 🙂
“Bloggărul prostiilor copilăriei” a avut cândva şi o cheie de gâtul la care azi are lanţ. E foarte mândru că a supravieţuit. Nu erau mărfuri, nu erau bani, nu erau unelte făcute pentru siguranţă, nu era nici măcar timp să îţi supraveghezi copilul, dar el sau ea a viu, mişcă şi dă din picioare, ca în bancul incorrect-politic cu evreul şi pâinea.
A supravieţuit fiindcă nu era curios şi nici activ, era conservator. Copiii curioşi şi activi ai lui Dorel cu sârma erau pe la Budimex sau Grigore Alexandrescu. Electrocutaţi după ce s-au jucat la prize sau otrăviţi după ce au plecat în pădure la cules de ciuperci.
Am senzatia ca o parte dintre curiosi au depasit momentul si au ajuns sa conduca grupari politice 🙂 (daca nu cumva au participat “activ” la Revolutie).
Ca tot veni vorba: http://ideas.ted.com/the-neuroscience-of-adhd/?utm_campaign=social&utm_medium=referral&utm_source=facebook.com&utm_content=ideas-blog&utm_term=science
O alta parere: http://oficialmedia.com/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate/
La un moment dat, iese un jurnalizd şi dă şi el cu părerea, atât de tare încât părerea a făcut o crăpătură în zid. Tipul zice cam aşa: ca să fii biciclist din cel feroce, care visează numai piste şi maşini incendiate, presupune să ai bani de-o MTB de 3500 de lei din Decathlon şi să ai un serviciu destul de liberal ca să nu te frece la cap vreun dobitoc de şef că ai întârziat sau că te-ai murdărit pe haine. Amărâţii care lucrează la slujbe prost plătite, pe care le detestă (adică mai toţi angajaţii din ţară) n-au nici una, nici cealaltă. Fiindcă aşa e în lumea a doua (fostă comunistă): nu eşti atât de sărac ca în Lumea a Treia, să poţi spune că n-ai bani nici de maşină, nici de bicicletă, dar nici nu ai un regim de viaţă ca în First World, adică să fii leneş, incompetent, cu luni de zile de concediu stabilite prin lege şi cu pretenţii uriaşe. Câtă vreme nu eşti supus presiunilor, adică nu tremuri că nu poţi plăti chiria de 1500 EUR/lună din First World şi te dă afară din casă, sau nu tremuri că te loveşte vreo holeră /… Read more »
De acord, doar ca un laptop pentru gaming decent nu gasesti oricum sub 5000 RON :))
[…] dezechilibrele noastre ca popor și despre relația cu propria identitate am mai discutat. Nu e nevoie să înșir din nou apucăturile românului autentic. Dacă ne uităm la noi cu […]
[…] ori doar săraci, creduli, disperați etc). Trăim totuși într-o țară cu zeci de bolnavi psihic nediagnosticați, una unde sindromul de stres post-traumatic aproape că nu exista până recent (nu în registrele […]
[…] mentale în trecut, dar recitind acum îmi e puțin rușine de cât de subțire a fost analiza de atunci. Na, poate că pur și simplu nu înțelegem! Sursa […]