Iritaţi de lipsa de “raţiune” a compatrioţilor noştri sau încântaţi de câte un exemplu de performanţă, emitem deseori generalizări care încep cu “popor de” şi se încheie cu atribute măgulitoare sau insulte exagerate…

De vreo 20 şi ceva de ani, suntem, pe rând sau în acelaşi timp, popor de genii şi popor de proşti, popor de luptători şi popor de leneşi, popor ales şi popor sacrificat; suntem zeci de concepte pe care le putem demola cu uşurinţă (deşi demersul ar fi inutil). În mod bizar însă, suntem rar catalogaţi drept un “popor de nebuni”, deşi sunt mari şanse să fim unul. Nu, nu e vorba de nebunie în sensul pe care fricoşii îl dau curajului sau în sensul pe care puştoaicele de 16 ani îl dau oricărui lucru pe care nu-l înţeleg. E vorba de nebunie în cel mai concret sens al bolii mentale. Românii şi nu numai ei ar putea fi printre cele bolnave naţiuni şi partea proastă e că vom simţi consecinţele atunci când va fi prea târziu. Să începem însă cu premisele problemei…

Aveţi idee câţi psihologi buni a dat perioada comunistă? În ciuda veleităţilor de psihiatri, psihopaţi şi terapeuţi ale unor torţionari şi ofiţeri de securitate, ultimii 20 de ani de comunism au ignorat şi interzis disciplina psihologiei, considerând-o redundantă şi periculoasă pentru “omul nou”. Asta înseamnă nu doar că psihologia ca specializare a dispărut din facultăţi, dar şi că cercetările în domeniu au fost interzise. De-aici pleacă de altfel şi problemele României de acum, o Românie care încă nu recunoaşte multe afecţiuni psihice şi cu siguranţă nu recunoaşte problemele cetăţenilor ei. O Românie aflată pe locul 3 în topul european al numărului de persoane cu afecţiuni psihice, în condiţiile în care o bună parte din populaţie crede în posesiune demonică, dar nu şi în schizofrenie.

Să ne întoarcem însă puţin la istorie. Dacă psihiatria are o istorie ceva mai veche şi este, poate, mai bine împământenită în mentalul colectiv, psihologia este un domeniu relativ nou. Percepută iniţial ca o preocupare filosofică (la fel ca multe alte discipline, de altfel), psihologia a avut nevoie de oameni ca Wilhelm Wundt si William James să o pună în drepturi, la finalul secolului XIX. Dacă în alte ţări, în special în SUA şi Germania, lucrurile s-au precipitat destul de repede (puternicii vremii presimţind potenţialul financiar şi uman al noii ştiinţe), în ţările mai tinere, lucrurile nu s-au prea mişcat. Testele psihometrice, psihoterapia, dar şi domeniile conexe (animate de oameni precum instabilul Freud sau prolificul Jung) erau teme de discuţie importante în saloanele vremii. Din păcate, România era ceva mai preocupată să-şi creeze o identitate şi să-şi păstreze nişte graniţe.

Asta nu înseamnă că secolul XX şi interbelicul românesc nu au avut câteva rezultate notabile în domeniu. Un curs de psihologie universitar a existat în România încă din 1905, iar la Iaşi a  fost predat timp de 15 ani un curs de psihologie socială. Constantin Rădulescu-Motru a fost unul dintre psihologii români recunoscuţi care, la fel ca domeniul pe care l-a îndrăgit (unul dintre domenii), a fost mazilit de regimul comunist. În primii ani ai terorii roşii, pseudo-marxiştii care invadaseră ţara au încercat să “reformeze” ştiinţele umaniste şi sociale, urmând ca ulterior să interzică o bună parte dintre ele. Psihologia oferea un acces la psihicul uman ce risca să submineze controlul asupra gândirii, control pe care partidul şi-l dorea cu atâta ardoare. Destinul ei era fost sigilat din start. Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate, a supravieţuit măcelului. Pe de o parte, psihiatria putea folosi regimului, dar şi oamenilor asupriţi de el. Pe de altă parte, la psihiatru nu te duceai periodic doar pentru a rezista presiunii şi anxietăţilor sociale. Psihiatrul nu risca să-ţi devină confident.

După ’90, în ciuda apariţiei unor specialişti în adevăratul sens al cuvântului (mulţi şcoliţi sau antrenaţi şi în afara ţării, precum Daniel David) şi a înfiinţării unor catedre şi facultăţi de psihologie, domeniul nu a căpătat respectul meritat. De la un curs opţional de liceu pâna la cei trei ani de facultate rămaşi în sistemul Bologna, un potenţial psiholog nu prea are ce să asimileze dacă nu are banii şi voinţa să vadă dincolo de curriculum. Şi efortul ăsta e al naibii de scump, mai ales pentru un student. Psihologia este un domeniu al explorării, deci rezultatele concrete şi vizibile sunt în general rezervate numai celor care pot ţine pasul.

Ai zice, judecând după filmele americane, că psihologii au bani, dar piaţa românească şi cea balcanică nu sunt cele mai generoase cu practicanţii meseriei. Cu atât mai mult cu cât psihologii nu-şi pot practica pe deplin meseria fără diplomă de licenţă, fără master şi fără cursurile de formare profesională atestate şi taxate de Colegiul Psihologilor din România. Chiar şi aşa, banii investiţi în cursuri sau cărţi nu se vor recupera imediat ce tânărul absolvent va alege o ramură de specializare (psihologia muncii, psihologie clinică, educaţională etc). Nu de alta, dar va lucra cu un public încă reticent, care crede că tot psihologi sunt şi magicienii de la tv, cu diplomă luată la Universitatea de Piuliţe şi Şuruburi.

Şi atunci, ca absolvent, de ce să lupţi cu oamenii care susţin că îţi foloseşti doar 10% din creier şi cu cei care prezintă NLP-ul ca pe o ştiinţă? De ce, când poţi foarte bine să te apuci de training-uri şi coaching-uri şi de cursuri de self-help? De ce, când poţi să intri în cercetare de marketing, în publicitate sau într-un departament de HR? Un motiv pe care l-aş oferi viitorilor absolvenţi ar fi faptul că suntem bolnavi, atât ca indivizi, cât şi ca popor şi că lucrurile vor merge spre mai rău. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de psihologi şi va fi nevoie de psihologi buni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, va fi nevoie şi de psihoterapeuţi şi de foarte mulţi psihiatri.

Pe lângă statistica de mai sus, cea legată de locul fruntaş ocupat la categoria “boli psihice”, ţara noastră are şi câteva probleme particulare. Una ar fi problema “stresului post traumatic” care nu doar că nu se poate trata coerent, dar nici măcar nu există în rândurile armatei române, în ciuda victimelor lui evidente. Depresie? Avem din greu, la fel cum avem şi un număr record de sinucideri în rândul tinerilor. Autismul, o colecţie de tulburări şi simptome împotriva cărora psihologia şi psihiatria mondială lucrează din greu, aproape că nu există în zonele sărace ale ţării. Acolo există copii veseli şi copii “mai retraşi”, copii „normali” şi copii care nu învaţă niciodată să vorbească. Copii care, din când în când, mai accidentează pe cineva. Copii care, pe hârtie şi în ochii părinţilor, sunt perfect sănătoşi. Asta dacă nu cumva părinţii îşi încadrează forţat odraslele în diferite grade de handicap mental pentru a obţine un ajutor financiar în plus, tendinţă des întâlnită în anumite medii. Dacă intrăm şi în discuţia despre dependenţa de droguri şi despre alcoolismul cronic, două boli care se tratează foarte des cu “dă-i naiba”, avem material pentru un întreg documentar.

 

(Sursa Imaginii)

Dar stai, vor urla “puritanii”, bolile ăstea există peste tot şi multe sunt creaţii ale societăţii moderne! De acord cu omniprezenţa simptomelor amintite, deşi România este un caz mai special (deşi nu e singurul). Tranziţia prelungită, condiţiile precare, dar şi valul uriaş de schimbări sociale din ultimii 20 de ani sunt suficiente pentru a înnebuni pe oricine. Într-o ţară în care regimul trecut ne-a învăţat că problemele psihice nu există şi în care tradiţia ne spune că e “ruşine să te tratezi la cap”, lucrurile capătă valenţe grave.

Legat de validitatea unor boli, aici discuţia este mai largă. În ciuda unor probleme evidente cu manualele ICD (International Classification of Diseases) şi DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), probleme care au dus la disputarea statutului unor afecţiuni (a se vedea controversa ADHD vs. AHD), majoritatea afecţiunilor psihice moderne sunt cât se poate de reale. Ciudate, greu de acceptat, dar reale şi prezente în viaţa de zi cu zi. Dacă vreţi să verificaţi treaba asta, luaţi un manual DSM 5 şi uitaţi-vă în jur. Nu ştiu dacă veţi obţine rezultatele din filmul Mental, dar cu siguranţă veţi detecta câteva ciudăţenii, multe chiar la propria persoană.

Sigur, puţin comportament obsesiv-compulsiv nu e tocmai periculos (zise autorul, ordonându-şi creioanele) şi nici tulburarea de personalitate de tip borderline nu e atât de distrugătoare în primele stadii, dar dată fiind presiunea socială şi reticenţa faţă de psihologi, lucrurile pot degenera. Nu degeaba personalităţi precum Stephen Fry vorbesc despre un stigmat al afecţiunilor psihice (în cazul lui, tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv). Am cunoscut oameni cu familii, joburi şi prieteni care aveau nevoie de 20-30 de minute pe zi în care să înţepe cu un compas o cutie de carton. Cei din jur îmi spuneau că respectivii erau “simpatici, dar ciudaţi”. Cei din jur nu erau nici psihologi, nici psihiatri (care pun primul diagnostic in astfel de cazuri).

Pe moment, dacă nu sunt vrăjitorii care rezolvă miraculos probleme la tv, psihologii sunt cei care ne eliberează avize. Despre psihiatrii care “te îndoapă cu pastile” nici nu poate fi vorba, decât atunci când potenţialii pacienţi devin violenţi. În atare condiţii, putem înlocui oricând psihoterapia cu vizitele la duhovnic (nu că astfel de vizite n-ar putea şi ele ajuta la un nivel de bază). Cât timp nu conştienzăm pericolul bolilor psihice şi continuăm să le tratăm ca pe un bau-bau îndepărtat, lucrurile nu vor fi prea roz sau, din contră, vor fi mult prea roz. În plus, problema nu se va reflecta numai asupra noastră (dacă s-ar reflecta, oricum nu am conştientiza-o), cât îi va afecta treptat pe cei din jur şi chiar şi pe apropiaţi. Nu, nu vă gândiţi că o vom lua toţi razna şi ne vom mânca nasturii, dar vă întreb sincer dacă v-aţi lăsa copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.

Din fericire, există şi veşti bune. Una ar fi că ai noştri concetăţeni nu au (încă) acces discreţionar la arme. Dacă ar avea, nu ştiu sigur dacă statisticile americane ni s-ar mai părea atât de exagerate. Da, chiar cred că pentru mulţi, combinaţia dintre instabilitate şi lipsă de educaţie ar putea degenera în tragedie. Într-o lume în care sărăcia este considerată din ce în ce mai des o boală psihică, frica de a merge la psiholog nu face decât să ne adâncească şi mai tare în propriile obsesii. Până la urmă, dacă pragul financiar e prea mare pentru unii, am putea măcar încerca să ne întindem pe scaunul ăla… ca popor.

P.S: Aţi observat cât de mulţi nebuni au ajuns pe străzi, sub poduri, în autobuze şi tramvaie în urma crizei? Întreb, pentru simplul motiv că se spune că perioadele caniculare amplifică ieşirile psihotice…