Roboti, cutremure si hipsteri

Tocmai ma pregateam sa scriu din nou despre subiecte despre care am doar o vaga idee, cand…

Am realizat ca pauza de saptamana asta v-ar putea taia cheful de texte simandicoase. Asta e si motivul pentru care am decis sa abordez subiecte despre care nimeni nu are competenta de a scrie, dar toti o fac. Sa trecem deci in revista ultima luna de aparitii cinematografice mai mult sau mai putin mediocre, dar atent impachetate de masinarii harnice de marketing.

San Andreas (2015)

Filmul asta e un fel de “2012” in care regizorul incearcă sa omoare pe toata lumea cu ajutorul unui manunchi de cutremure. Personajul principal este jucat de The Rock (Dwayne Johnson) care joaca in continuare ca o stanca cu muschi, dar toti cei care-i spun asta sfarsesc imbracati in contuzii. Tipic filmelor de actiune ale deceniilor trecute, eroul nostru e un salvator altruist (la propriu, lucreaza la serviciile de urgenta), bun la suflet si grijuliu, dar parasit de nevasta. Totul pentru ca femeile sunt superficiale si nu stiu ce se aleaga, iar baietii buni sufera in tacere. De altfel, nevasta in cauza asteapta mai tot filmul sa fie salvata si plimbata, spre deosebire de fiica ceva mai descurcareata a eroului (Alexandra Daddario) care asteapta doar sa fie salvata.

In esenta, San Andreas este o colectie de explozii si efecte printre care apar si cativa actori precum Paul Giamatti sau… Kylie Minogue. Scenariul, la fel ca in cazul lui “2012”, e absolut banal si plin de clisee. Fara meritul intepaturilor sarcastice sau al umorului de orice fel, San Andreas poate fi vazut intr-o duminica, in timp ce faceti altceva. Oriunde, dar nu la cinematograf si nu pe banii vostri, cu toata promisiunea “3D-ului” de pe afis. Pare genul de film care in 3-4 ani o sa intre in lista de reluari a Pro TV-ului.

Mad Max: Fury Road (2015)

Reintoarcerea lui George Miller la seria Mad Max a ridicat cateva sprancene pentru ca, dupa vizionare, sa ridice sali intregi in picioare. Despre ce e Fury Road? Despre Charlize Theron (adevaratul erou al filmului), Tom Hardy si Nicholas Hoult care conduc un camion de lupta prin desert. Este despre apa, desert, petrol, sange, explozii, heavy metal si lapte de mama. Mad Max este o capodopera vizuala, cu imagini nu atat spectaculoase la nivel de efecte, cat extraordinar de creative si bine compuse. Filmul este si o metafora la adresa consumerismului agresiv, dar una suficient de inteligenta, incat regizorul sa nu fie nevoit sa ne spuna ce sa NU facem (se aude, Neill Blomkamp?).

Singurul de care mi-a fost putin dor in filmul asta a fost Mel Gibson (cu toata personalitatea lui dubioasa), desi Tom Hardy isi face cu brio treaba de personaj care scoate trei vorbe pe tot parcursul filmului. Asa cum mentionam, adevarata eroina este Imperator Furiosa (Charlize Theron), un general tradator al psihopatului Immortan Joe. Chiar daca feministele au ridicat in slavi personajul lui Theron, nu cred neaparat ca Miller a incercat sa dea o lectie cuiva. Poate ca pur si simplu a incercat sa mai disipe imaginea ultra-masculina (aproape homoerotica) a primelor filme, scuzate totusi de perioada lansarii.

La fel ca Pacific Rim si alte filme preponderent vizuale, Fury Road nu este incarcat de dialoguri inutile (sau de dialoguri, in general) si nici de scenarii ultra complexe, fapt care-i da ocazia sa incheie cu succes un fir narativ fara a ne servi o concluzie stricta. Nux, un razboinic iradiat, mancator de crom, rezuma cel mai bine filmul intr-una dintre putinele replici vorbite, nu mormaite:  O sa ma rog la V8 pentru ca Sfantul Odin sa ma lase sa iau McCina cu eroii in Valhalla! De vazut urgent si de vazut la cinematograf (sau cel putin in format Blu-Ray, pe un ecran cu diagonala sanatoasa).

Avengers – The Age of Ultron (2015)

La fel ca primul Avengers, si The Age of Ultron ne surprinde cu o distributie de zile mari care-i include pe Robert Downey Jr., Chris Evans, Mark Ruffalo, Samuel L.Jackson, Chris Hemsworth, Jeremy Renner, Aaron Taylor-Johnson (Kick-Ass), Andy Serkis, James Spader (vocea lui Ultron) si Paul Bettany, dar ne scuteste de personajele lui Gwyneth Paltrow si Natalie Portman (pastrand insa fundul lui Scarlett Johanson).

Daca deja v-am plictisit, o sa rezum al doilea film din seria The Avengers la cateva cuvinte: spectaculos vizual, autoironic si decent scris. Da, si aici filmul a meritat vazut in 3D si la cinematograf. Da, si aici personajele realizeaza cat de bizara e situatia in care se complac (inclusiv Hawkeye, omul care distruge roboti cu sageti) si da, si in Age of Ultron apar personaje de tip parapet, complet inutile (pustiul numit Costel printre ele).

Totusi, problema mea si a multor critici cu al doilea titlu Avengers este ca, desi repeta reteta originalului, nu duce cu nimic povestea mai departe. Dialogurile nu au aceeasi tensiune, miza nu pare a mai fi la fel de mare, iar cei implicati incheie filmul cu exact aceeasi mentalitate ca la inceput. Merita vazut, dar, fara un Avengers 3 senzational (film care va avea doua parti, se pare), The Age of Ultron poate ingropa involuntar seria.

Chappie (2015)

Dupa un District 9 bun si un Elysium cel mult mediocru, prin Chappie, regizorul sud african Neill Blomkamp avea sansa sa demonstreze ca nu este omul unei singure retete. Filmul este povestea unui robotel futurist de politie transformat in primul A.I. functional, poveste de care regizorul se foloseste pentru a ne livra un o metafora subtire despre mahalale si familii disfunctionale, ci nu, asa cum ati crede, despre inteligenta artificiala.

In mod ciudat, desi criticii nu l-au digerat deloc, Chappie mi s-a parut un film reusit. Tocmai pentru ca imi aminteste excesiv de mult de RoboCop (originalul), Short Circuit si Real Steel si pentru ca foloseste actori precum Hugh Jackman, Sigourney Weaver, Dev Patel (Slumdog Millionaire) sau Sharlto Copley (vocea lui Chappie) pe post de recuzita de scena. Adevaratii actori sunt robotelul mentionat anterior si “rapperii” (sau ce or fi ei) Ninja si Yolandi, adica trupa Die Antwoord, care-si intra inca o data in rolul asumat de “cocalari sud africani” (zef, in limbajul lor).

Personal, am apreciat combinatia din distributie, mai ales ca Chappie e un film interesant vizual (la nivelul paletei de culori alese, a decorurilor si personajelor, nu insa si al efectelor) si in acelasi timp un film destul de usor. Povestea trece cu usurinta peste niste intrebari de bun simt pentru a livra o concluzie destul de similara lui District 9, deci sa nu va astepti la cine stie ce ce scenariu. In ciuda criticilor post-vizionare, filmul e decent, dar nu o sa resusciteze prea curand cariera regizorului.

(Chappie e un robotel cu mult bling-bling. Sursa imaginii.)

The Lazarus Effect (2015)

O mana de actori de categoria B, printre care si Olivia Wilde si Donald Glover (Troy din serialul Community) descopera accidental un ser care poate resuscita oameni si animale recent decedate. Evident, lucrurile se complica odata cu interventia unei companii farmaceutice si cu un accident al unuia dintre membrii echipei. Apar intrebari legate de constiinta umana, dar si de spiritualitate, si la un moment dat apare si destul de multa violenta. Filmul nu e Re-Animator si nici vreo adaptare dupa Stephen King (desi face aluzii la cateva dintre ele), insa nu este nici un film rau. Daca sunteti in cautarea unui horror usurel pentru o seara de weekend, puteti trece si The Lazarus Effect pe lista.

Jupiter Ascending (2015)

Fratii Wachowski au darul de a livra exclusiv doua tipuri de filme. Cei doi creeaza fie titluri propulsate de executii vizuale superbe si naratiuni pe mai multe planuri (The Matrix, V for Vendetta, Cloud Atlas), fie mizerii de care nu-si mai aminteste nimeni (Speed Racer, Ninja Assasin, The Matrix Reloaded?). Jupiter Ascending intra din pacate in a doua categorie.

Povestea filmului e o combinatie de Dune cu cateva teme S.F. recurente si se axeaza pe ideea ca Pamantul si alte sute de planete similare nu sunt altceva decat ferme biologice pentru o clasa nobila care conduce de milenii galaxia. In bizarele planuri de dominatie ale familiei nobiliare Abraxos apar din senin Mila Kunis (o imigranta care curata toalete) si Channing Tatum (un om-caine care si-a pierdut aripile). Undeva in film pica si Sean Bean, care aici nu moare, si pentru scurta vreme, si Terry Gilliam, intr-o scena care aminteste de Brazil. N-ati inteles nimic? E in regula: veti fi in exact aceeasi stare dupa vizionare.

Jupiter Ascending are o premisa generoasa, dar o face praf cu efecte speciale aglomerate si prost executate, prapastii narative greu de sarit si personaje care par fi venit din filme diferite. Singurul care face un efort in cele doua ore si ceva de chin este Eddie Redmayne, recent premiat cu Oscar pentru rolul din The Theory of Everything. Eddie da viata unui personaj negativ scarbos si credibil, fortat sa lucreze cu distributia unei telenovele argentiniene. Pacat de efort.

Ex-Machina (2015)

Ex-Machina este un film cu buget micut, dar ambitii mari. Similar ca premisa cu Her-ul lui Spike Jonze, Ex-Machina are in centru o inteligenta artificiala abila, cu trasaturi feminine si apucaturi umane. Personajul principal, Caleb, este un programator invitat de un miliardar excentric (la randul lui programator) in senzationalul bunker de cercetare al celui din urma. Acolo, ca parte a invitatiei, Caleb trebuie sa administreze un fel de test Turing unui robot pe nume Ava.

Ex-Machina are dialoguri bine gandite, un design de costume foarte minutios si reuseste sa puna cateva intrebarile pe care ai vrea sa le auzi despre joaca de-a Dumnezeu. Pe de alta parte, Ex-Machina are o distributie dubioasa (actorul din rolul principal e numai bun de batut) si pleaca de la cateva premise tehnologice dubioase, ca sa nu spunem gresite. In final, filmul s-ar putea rezuma la “doi hipsteri care vorbesc despre A.I. intr-un buncăr”. Dialogul e captivant, concluziile interesante, dar actiunea lipseste.

The Intruders (2015)

Un horror suprapreciat cu Miranda Cosgrove, adica pustoaica aia antipatica din School of Rock. The Intruders are o poveste decenta si interesant pusa in scena, cu un twist pe care toata lumea il asteapta si care nu mai vine niciodata. Filmul este atat de “ca la carte”, incat ajunge sa nu-ti mai rezerve niciun fel de surpriza sau… fior de groaza. Cu alte cuvinte, un film banal, usor de uitat.

What We Do In The Shadows (2014)

O productie care a rulat mai mult pe la festivaluri, What We Do In The Shadows e o parodie excelenta, un “mockumentar” al tuturor filmelor cu vampiri din ultimele decenii. Sub forma unui documentar de tip MTV Cribs, un post TV neozeelandez urmareste patru vampiri dubiosi, intruchipari ale stereotipurilor si cliseelor din cultura populara. Astfel, epopeea este deschisa de un “vampiras” manierat si timid si continuata de colegii lui de casa: un Dracula modern, un Nosferatu aflat in continua hibernare si un vampir-cocalar.

What We Do in The Shadows intoarce pe dos conventiile clasice, face misto de dificultatea a-ti admira tinuta cand nu ai reflexie si de chinul de a fi “invitat inauntru” ca vampir, atunci cand “inauntru” e un club select din capitala tarii. Filmul mi-a amintit ca structura de parodia Four Lions, din 2010, unde tinta mistourilor era un grup de jihadisti. N-are sens sa va povestesc actiunea, dar as vrea sa imi ridic palaria pentru dialogul despre “masca de biscuiti“, probabil unul dintre cele mai savuroase din comediile ultimilor ani.

P.S: Aşa cum unii se luptă pentru diacritice, eu mă lupt uneori (rareori) pentru folosirea unor cuvinte care sună bine în limba română, dar pe care uzul zilnic nu le prea cere. Astăzi, o sa vă rog să folosiţi cuvântul “santinelă“.

11 Comments

  • Multumesc pt recomandari ! Eu am evitat Mad Max tocmai din cauza ca mi-a fost teama ca mi se va face frica de dna Charlize Theron, (despre care mai stiu ca a jucat chiar si rolul uneia din rarele ucigase in serie feminine reale), ca altfel asa daca Mad Max ramanea cat de cat homoerotic cred ca poate m-as mai
    fi descurcat cat de cat, desi faptul ca filmul nu pare homoerotic nu cred ca e din cauza regizorului cat e din cauza ca dl Tom Hardy arata prea gay, ba chiar are si un nume de scena exagerat de gay, si asta, orice ar zice unii, tinde, dupa parerea mea, sa cam distruga
    homoerotismul…acum nici nu
    indraznesc sa intreb, Mad Max-ul asta e
    totusi cu Happy ending, adica totusi sa
    -mi iau inima in dinti sa-l vad ca sa-l evaluez si eu cf criteriile mele cat o
    fi de homoerotic ?

    Cat despre San Andreas…cronica ta a venit prea tarziu si am apucat deja sa-l vad…zau, dar the Rock se tine ff bine, mie chiar mi-a placut filmul, mi s-a parut chiar ff homoerotic, plus the Rock era mereu in prim plan, de umplea ecranul, si efectiv mi s-a parut ca bustul lui cu adevarat impresionant eclipsa total pe cel combinat al celorlalte 2 personaje feminine.

  • Involuntar şi ilogic simt o antipatie puternică faţă de trupa Die Antwoord (am mai păţit asta cu ăia de cîntau ceva cu Barbie Girl), aşa că săracul Chappie a plecat din start de pe ultimul loc şi orice concluzie obiectivă s-a dus pe Prut. La Ex-Machina mi-a plăcut scenariul şi grafica, deşi parcă prea naiv e personajul principal. Nu îmi aduc aminte dacă ai mai scris de Jupiter Ascending şi am mai comentat odată că sub nici o formă NU trebuie mers şi dat banii la film, aşa monstruozitate de harababură şi plictis… De cîteva ori am zis gata, mă ridic şi plec, dar mi-a fost ruşine de persoana care mă însoţea (şi plătise şi biletele). The Lazarus Effect îl am pe lista de văzut acasă gratis cînd voi găsi o variantă mai bună pe net, iar despre Mad Max n-am auzit decît vorbe la superlativ, deci clar cinema scrie pe el cu proxima ocazie. Despre restul nici nu auzisem, dar o să încerc parodia cu vampiraşi că parcă tot începuseră să se ia filmele de gen în serios în ultima vreme. Şi apropo de filme “serioase” cu vampiri, era unu’ Underworld, o serie ce apărea din 3 în 3 ani, anul ăsta trebuia să-i vină rîndul şi n-am auzit nimic de el. Nu-mi vine să cred că au lăsat baltă subiectul.

  • Rudolph: Da, e cu final fericit Mad Max-ul, atat cat poate fi de fericit un final intr-un decor postapocaliptic 🙂

    Amyobedlam: Cam de-asta au ratat si niste amici Chappie. Nu suporta figurile celor doi de la Die Antwoord, desi nu joaca rau in filmul asta (de altfel, ei sunt o trupa parodica, formata din oameni ceva mai inteligent in realitate decat pe ecran). Underworld a fost o serie care a inceput excelent si care s-a dus din mai slab in mai slab cu fiecare aparitie ulterioara. Si eu eram curios unde se va duce firul narativ.

    Cred ca despre Jupiter Ascending ne-ai avertizat pe un topic similar 🙂

  • Le-ai vazut pe toate?

  • “Santinelă”

    Sworn to avenge
    Condemn to Hell
    Tempt not the blade
    All fear the Sentinel 🙂

  • Romania Inedit: Da, si pe majoritatea in cinematograf (mai putin “What We Do In The Shadows” care nu a rulat la noi).

    Boemul: Bun asa, chiar daca fraza e in engleza 🙂

  • L-am vazut, e super!

  • A sta santinela nu e acelasi lucru cu a sta capra sau depinde de context? 🙂

  • :))

  • Eu tot nu pot sa trec peste socul suprem The Avengers: lipsa lui Jean Claude Van Damme…

  • Din fericire, a aparut in The Expendables.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.