Când peste jumătate din prietenii şi cunoştinţele tale trăiesc în afara ţării, să intri cu plugul în subiectul “plecării” poate părea puţin… imprudent.

Mai mult, când votul diasporei atârnă decisiv în alegerile naţionale, e riscant să o faci pe sociologul şi să împarţi milioane de oameni în categorii inventate. Cu toate acestea, o să-mi asum riscul (şi odată cu el avalanşa de comentarii negative) pentru că simt nevoia să lămuresc niste lucruri şi, poate, să-mi vărs puţin năduful. Nu de alta, dar într-o recentă dezbatere de pe un blog mai vizitat, o afirmaţie ambiguă din partea mea a atras un val de înţepături şi defulări venite din partea „românilor realizaţi peste hotare”.

În primul rând, ar trebui să-mi delimitez pe cât posibil poziţia şi limitele actuale. Chiar dacă paragraful ăsta o să pară pompos, prefer să-l scriu acum, decât să-l repet ulterior. La aproape 28 de ani, n-am întors lumea cu fundul în sus, dar nici nu mă plâng de lipsa realizărilor, a jobului sau de situaţia curentă. Am ani buni de profesie, am încercat şi încerc în continuare şi lucruri pe cont propriu sau cu echipe mici şi nici nu sufăr de frustrarea diplomelor sau a atestatelor (hârţogăria se odihneşte liniştită în dulap). Nici febra creditelor nu m-a prins în postura îndatoratului şi nici după atestate de limbă nu sufăr. Sunt deci în pozitia în care am putut experimenta „străinatatea” în vacanţe, vizite prelungite şi delegaţii, dar nu am pretenţia să cred că “ştiu cum e”. E postura în care n-aş refuza un job bine plătit într-o ţară sau într-un oraş ale căror condiţii să corespundă cu reputaţia. O poziţie în care pot numi cel puţin 30-40 de cunoştinţe, colegi şi colege de generaţie.

În ciuda impresiilor celor care au plecat în 91’ din Filiaşi, nici România şi nici Bucureştiul anului 2015 nu sunt nişte haznale infecte, odată ce tu eşti cel care pune condiţiile. Cu un efort corect de orientare, se poate trăi atât în România, cât şi în Bucureşti. Ce încerc să spun este că, dacă oferta ar fi potrivită sau dacă situaţia ar cere-o, aş pleca, dar nu mai am furia studenţească de acum 6 ani, când îmi îndemnam cititorii să „stingă lumina”. Sau poate sunt doar prea optimist şi ancorat în realitatea europeană (nu în poveştile Internetului despre oraşe miraculoase), uşor încurajat şi de direcţia economică şi socială în care pare că se îndreaptă ţara. Asta deşi nu am cultivat niciodată pasiuni naţionaliste.

Şi totuşi, dacă lucrurile sunt „cât de cât ok” (că să-mi citez un prieten) în oraşele mari, dacă poţi lansa o afacere în ţară care să meargă şi afară, de ce încă pleacă lumea pe rupte? Din aceleaşi motive pentru care plecau şi acum 20 de ani, minus disperarea birocraţiei de la graniţă, frica de Iliescu şi fantoma comunismului. Pentru că unii n-au literalmente ce să facă aici. Încearcă să faci cercetare în antropologie sau să te specializezi în fizica Pământului cu 900 de RON pe lună sau, mai bine, încearca să faci cercetare (doctorală sau independentă) în România. Încearcă să-ţi pui în valoare studiile din timpul facultaţii sau masterului (relevante sau nu, pentru unii sunt mai mult decât hârtii). Încearcă să-ţi dedici viaţa medicinei sau profesoratului sau încearcă să trăieşti din propriul atelier de tâmplărie sau din propria firmă de instalaţii. Se poate? Da, doar că efortul şi durata lui sunt atât de mari, încât sacrificiul personal riscă să-ţi stingă scânteia din priviri. Dacă la dorinţă se adaugă şi necesitatea (datorii, copii şi incidente neprevăzute), plecarea s-ar putea să fie ultima soluţie, nu prima opţiune.

Pe lângă cei care nu şi-au găsit aici vocea şi cei cărora viaţa le-a spus „Acum!” există şi oamenii care aveau un trai cel puţin satisfăcător aici, dar li s-a oferit unul senzaţional afară. Sunt oamenii pentru care banii, timpul liber şi străzile mai curate sunt simple beneficii pentru o ofertă deja generoasă. Lor li se adaugă şi oamenii care pur şi simplu vor o altă experienţă şi se simt pregătiţi pentru ea, oameni suficient de maturi psihic, emoţional şi financiar. Suntem cetăţeni europeni, dar turişti globali, deci… „home is where the heart is”, nu? Pe toţi cei enumeraţi mai sus şi pe mulţi alţii îi pot înţelege cum m-aş putea înţelege şi pe mine dacă într-o zi o să-mi vând posesiunile, o să-mi iau jumătatea de mână şi o să-mi hrănesc grafomania din Praga sau Reikjavik.

Bun, ar zice cititorii ocazionali. Ai enumerat aici mai toate categoriile de emigranţi (sau imigranţi, dacă citiţi din partea cealaltă a graniţelor)… ce a mai rămas? Eu zic că mai rămâne un 50% din masa totală a celor care au plecat, o masă vocală şi mult prea activă pentru CV-ul subţirel de care dispune. La cine mă gândesc? La oamenii care n-au văzut mai departe de orăşelul lor de munte, dar au impresia că o găleată precum Catania (exemplu aleatoriu, dar real) depăşeşte cu mult „tot ce se găseşte în România”. La oamenii care au plecat afară pentru că aici e „plin de proşti”, „se ascultă numai manele” şi pentru că „ei ar fi trebuit să fie deja manageri”. Mă gândesc şi la cei care ne-au ameninţat că pleacă să vadă lumea, dar s-au oprit în primul cătun unde au gasit un job part-time, descoperind cam un sfert din ce vede un om cu un job decent într-un city break. Vorbesc despre o masă de oameni care se supraestimează grav, oameni care n-au reuşit nimic aici pentru a pleca şi a nu reuşi nimic nici “dincolo”.

Când vorbesc despre “ei”, mulţi se gândesc instinctiv la oameni precum cei scoşi în evidenţă de documentarul The Romanians Are Coming (pe care vi-l recomand din nou, cu ocazia asta, dar nu pentru reprezentativitatea statistică). Oameni fără prea multe perspective şi educaţie, dar care nu au curajul să-şi admită înfrângerea şi să se întoarcă. Oameni dintr-o fictivă clasă de jos, în general. Cu toate acestea, clasa învinşilor pe hârtie (dar a învingătorilor pe Facebook) include şi alte categorii. De la studenţi de anul I, proaspăt ieşiţi din adolescenţă, dar autori de scrisori deschise (de care vor râde singuri peste ani), la intelectuali de provincie (în sensul dat de link) care-şi părăsesc bula natală pentru a se închide într-o alta. O bulă în care cei care eşuează în Spania sunt mai buni decât cei care eşuează în România.

Îi include şi pe cei care au două facultăţi aici, dar lucrează ca zidari acolo. Nu, nu pe toţi, doar pe cei care nu admit că au făcut un compromis şi se complac ani de zile în noua postură, arătându-şi cu degetul vechii colegi pe care-i “domină” cu 3-400 de euro în plus la salariu. Îi include şi pe cei care şi-au părăsit ţara de un an, dar ne dau lecţii despre rasism, feminism şi civilizaţie, în timp ce fac cu nonşalanţă diferenţierea dintre români şi ţigani, de parcă asta i-ar pune într-o lumină nobilă. Îi include şi pe cei care muncesc de la 8 la 8 pe salarii de nimic (comparate cu media ţării gazdă), dar care îşi acoperă frustrarea complexând puştani pe forumurile auto. Vorbesc despre o categorie de oameni mai mare decât ar trebui şi mai vocală decât am vrea. O “mică diaspora cu gura mare”.

Mulţi dintre cei care au impresia că ne-ar face o favoare imensă dacă ar reveni în ţară au o problema reală cu „civilizaţia”, un concept pe care-l aruncă în fiecare discuţie de parcă tu n-ai fi văzut în viaţa ta străzile din Hamburg sau castelele Cehiei. Nu dom’le, o să-ţi spună povestească unul care curăţă străzile în Wittenburg ce înseamnă civilizaţia, ce-i ala „mall” şi de ce România n-o să fie „niciodată aşa”. Similar cu vizionarii care prin 2006 ne întrebau dacă avem McDonald’s în România (nu, încă ne mâncam între noi pe-atunci), cam aşa sunt şi oamenii care au plecat dintr-un mediu rural sau semi-rural într-un alt mediu rural sau semi-rural. Mai toţi au senzaţia că în România nu exista salarii de peste 1000 de euro şi că plecatul peste graniţă cu buletinul e un simplu mit. Nu de alta, dar mulţi nu şi-au părăsit de ani de zile oraşul gazdă, motiv pentru care viziunea lor este extrem de îngustă.

De-asta şi noţiunea lor de civilizatie este una la fel de… îngustă. Existenţa oamenilor care se spală zilnic, nu se omoară în trafic şi îşi permit să-şi facă vacanţele şi în alte locuri decât spatele blocului nu va fi asociată niciodată cu România. Nici ideea unor români care rămân cu ceva mai mulţi bani decât ei la sfarşitul lunii nu-i mulţumeşte pe eroii noştri. De ce? Pentru că atunci imaginea unei Românii fetide, pline de oameni limitaţi şi săraci ar trebui să se estompeze. Atunci ar apărea întrebarea „Dar ia stai puţin, oare nu există oameni mulţumiţi în România, oameni care nu fură şi nu muncesc până la epuizare?”, iar astfel de întrebări le-ar demola mitologia atent construită. În plus, apare acelaşi fenomen care uneori ne împiedică pe noi, cei din ţară, să vedem că o mare parte din România chiar o duce prost şi că salariile şi ocaziile amintite mai sus sunt limitate. E vorba despre închiderea în propriul cerc social. Pentru cei din afara graniţelor (pentru categoria despre care discutăm, evident), fenomenul funcţionează puţin diferit: ceilalţi imigranţi confirmă imaginea despre ţară şi lovesc furibund în „fraierii care au rămas”.

Mica diasporă cu gura mare face eforturi serioase în a-şi diminua disonanţa cognitivă. Obsesia cu civilizaţia este doar unul dintre ele. Sigur că un Stat care te respectă şi nu cumpără tablouri din impozitele tale este important. Sigur că politeţea fetei de la magazin şi străzile curate sunt puncte în plus pentru orice om sănătos. Problema e că ai nevoie de o anumită experienţă de viaţă şi de muncă pentru a ajunge la concluzia că lucrurile mici fac diferenţa, experienţă pe care nu sunt convins că cei numiţi mai sus o au. Mulţi pleacă încărcaţi de preconcepţii şi se forţează zilnic să şi le reconfirme. Eforturile lor sunt extrem de vizibile online, un loc unde o existenţă la limită, într-o ţară de care nu te poţi bucura, se poate transforma uşor în „uite ce croissant delicios am mâncat astăzi”. E un loc unde nu există „cetăţeni de mâna a doua” şi unde marile metropole europene pot fi încă locuri magice, nu oraşe supraaglomerate şi murdare, cu un trafic nu la fel de încărcat (unii mai au şi reguli), dar la fel de enervant precum cel din ţară.

Şi acum, dacă tot am adus vorba, ce sunt cetăţenii de mâna a doua? Nu, nu sunt oamenii cu joburi care sunt privite de sus aici (cu atât mai mult cu cât nu există cu adevărat muncă de jos). Sunt oamenii „cu climă bizonică”, pe care doar prietenii din lista de Facebook îi invidiază, pentru că cei cu care împart baraca şi cele 14 ore de muncă ştiu că nu au de ce să o facă. Oameni care stau cu frica în sân că le expiră permisul de muncă, de şedere sau viza. Sunt “şefii” care-şi fac palate în sate irelevante, dar care trăiesc din reducerile la supermarketurile din cartierele de imigranţi. Sunt „vizionarii” care pierd 4 ore zilnic pentru a ajunge la un job pe care nu-l suportă de ani de zile, doar pentru a sta încă 10 acolo şi a câştiga cât un angajat mai răsărit dintr-o multinaţională românească. Sunt oameni care au pretenţia de a fi luaţi în serios în micul mediu intelectual din România, dar care de şase ani au acelasi salariu ultramodest în Marea Britanie.

Sunt românii care se complac în propria situaţie din afara ţării şi au o atitudine de valet în faţa oricărui act de identitate care începe cu John sau Pierre. Aceiaşi care dau lecţii de „civilizaţie” unora cu mai multe clase, mai multă experienţă şi uneori cu mai mulţi bani, care au făcut „greşeala” de a nu pleca. Oameni care cred că încă mai avem răbdare să luăm lecţii de la experţi cu patru clase, de parcă nu ne-ar fi ajuns cei pe care înaintaşii şi contemporanii noştri i-au votat. Oameni care nu înţeleg că valorea banilor stă în modul în care îi investeşti (în tine, în familia, visurile şi proiectele tale), nu în stema care straluceşte pe monedă.

Nu am o problemă cu oamenii plecaţi să-şi pună pe picioare propria afacere în afară, cum n-am o problemă nici cu firmele româneşti stabilite în Silicon Valley (cum aş putea să am?), dar o să am mereu o problemă cu cei care fac lucrurile din pură frustrare şi resentiment. Să arăţi un buletin la aeroport nu mai e un gest atât de curajos, nu când vezi 3-4 ţări pe an oricum. Să pleci de la ideea că tot ce e aici e un gunoi, doar pentru că tu nu ai reuşit să vezi altfel lucrurile, rămâne o poziţie greşită. Nu de alta, dar până la urmă totul ţine de alegeri.

Dacă tu eşti convins că ai făcut alegerea potrivită şi eşti mulţumit cu ea, nu văd de ce ai face efortul să ne explici zilnic că suntem furaţi pe faţă, că oraşele noastre put, că e plin de gropi şi de hoţi şi că dacă nu plecăm suntem cretini. Da, ştim că lucrurile nu sunt tocmai roze în România şi că joburile alea decente sunt destul de puţine, dar e cam ciudat sa remarci asta de la ani şi kilometri distanţă, în timp ce “fraierii” din ţara care te-a format se chinuie să traiască decent, să lupte (aşa cum pot, unii cu gura, alţii cu scrisul, alţii cu ştampila sau semnătura) şi să creeze de bine, de rău, o Românie. Alegerile se fac sau nu, nu se justifică ani de zile.

În dezbaterile amintite anterior, am întâlnit şi argumente de tip „românii n-au disciplina muncii”, de parcă majoritatea managerilor români de multinaţionale n-au plecat de la filiale locale. Alţii încercau să-şi asume identitatea ţării gazdă, sau se autodenumească „expaţi”. Orice, numai să nu fie consideraţi „imigranţi români”. Alţii îmi explicau că e o diferenţă enormă între a munci pentru a supravieţui aici şi a munci pentru a supravieţui acolo. Da, este, doar că „acolo” ( depinde totuşi de ţară) rişti să nu mai ajungi niciodată la medicul ăla profesionist, atent şi bine plătit, dacă nu urci puţin pe scara socială (din nou, depinde de ţară). Să nu uităm că vorbim despre genul de oameni care nu consideră propria cameră o necesitate într-o ţară străină, dar se plâng că în Bucureşti se ascultă manele. Oameni al căror strâmt orizont se învarte în jurul aceloraşi câteva elemente şi pentru care simpla trecere a graniţei e o “mare realizare”.

Stiu că sunt şi mii de oameni care se bucură de toate beneficiile unui stat funcţional, în Europa sau peste Ocean. Oameni care îşi permit să-şi cheltuie cum vor banii câştigaţi cinstit, oameni care sunt liberi să-şi practice meseria sau să-şi urmeze chemarea într-o ţară ai cărei reprezentanţi nu-i privesc de sus. Ştiu că există şi oameni care sunt cu adevărat liberi să-şi exercite opţiunile politice, chiar dacă mulţi nu le pot aprecia în contextul cultural şi istoric potrivit (doi ani de trăit în Nevada nu te fac “republican înrăit”). Ştiu că există şi destui studenţi apreciaţi pentru ideile şi iniţiativele lor, deveniţi profesori, cercetători sau interni în corporaţii globale. Din păcate, ei nu sunt singurii oameni care au plecat din ţară şi n-au nici timpul sau cheful să-i tempereze pe micii învinşi ai sorţii. Ei au înţeles că trăieşti în ţara în care vrei să trăieşti, indiferent de numele ei, şi că, până la urmă, ţine de tine şi de eforturile tale să faci ca lucrurile să arate şi să fie… bine. Dacă actualele condiţii te forţează la martiriu, nu văd de ce nu ai pleca.

Dacă pleci însă pentru „un pic mai bine”, nu îi face slabi sau leneşi pe cei care îsi caută mai atent sau mai aproape binele. Nu face greşeala să crezi că din România pleacă numai “cei mai buni” şi că în urmă rămâne pleava. Nu-i face pe cei indecişi să creadă că România de afară nu e cu mult diferită faţă de cea de aici. Dacă ai pariat pe o carte greşită, dacă lipsa de H&M-uri era motivul pentru care nu mai puteai trăi aici şi dacă frustrarea este singura ta motivaţie, acceptă realitatea sau… do us all a favour and shut the fuck up.

P.S: M-am gândit că dacă tot fac asta zilnic la muncă şi dacă tot există patru oameni care mă bat la cap de vreo doi ani, aş putea scrie constant cu diacritice. Serios, dacă nu vă afectează feed-ul RSS şi dacă “vă place în română“, efortul ar fi minim.