Cateva scene

Cum ultimul articol despre carti a lasat milioane de pustoaice insarcinate intelectual, am zis sa ridic putin stacheta…

Astazi, omul care a considerat Pacific Rim o capodopera va scrie despre…teatru! Repede, inchideti purtatorii de papion si ascundeti hipsteritele cu blana! Urmeaza trei recenzii scrise fara respect pentru mimesis si fiorul artistic al vechii arte. Cu alte cuvinte, desi imi place sa ma holbez la oameni in timp real, habar n-am despre ce vorbesc. Prin urmare, nu mi-o luati in nume de rau, luati-o in nume de trol…

Blifat (2013, Odeon)

Un sot autoritar si masina lui de gatit ambulanta. Doii adolescenti dubiosi. Un pusti de generala iritant. Toti sub acelasi acoperis, intr-un decor anacronic unde telenovela de la ora 14:00 coexista cu telefoanele cu disc, in aceeasi camera cu un laptop si un smartphone. Cu alte cuvinte, Blifat ne serveste la foc mic una din multiplele retete ale subzistentei in familia romaneasca. Daca ar surprinde doar un episod haotic din viata unei familii dezbinate, Blifat n-ar fi cu nimic mai bun decat filmele romanesti. Cu alte cuvinte, n-ar fi cu nimic prea bun. Din fericire, atat autorul piesei cat si regizorul au mers putin mai departe.

Blifat nu e o piesa despre banalul momentelor pe care multi le-am trait. Nici despre discursurile, scuzele si conflictele de familie cu care spectatorii pareau deja familiarizati. Blifat e genul de piesa la care poti rade la glumitele de santier, sau te poti infiora de consecintele lor. Mai mult o lectie de sociologie decat o piesa de teatru, Blifat te surprinde cu un final dur, de “scoala noua”, si cu o distributie foarte buna. Imi place sa ma prefac ca-s cult si sa comentez prestatiile actorilor de teatru, dar aici n-am avut ce reprosa. Mihai Smarandache, cam matur pentru rol, joaca foarte bine si se martirizeaza pe altarul artei mancand varza calita la ora 21.00. Ioana Anastasiu Anton este una din actritele mele preferate, mai ales ca am ramas inca in cap cu rolul ei din filmul Nunta Muta. Pustiul joaca foarte bine, la fel si parintii, insa la ultimii doi ma cam asteptam sa fie asa. Actori cu pedigree, greu de criticat daca n-ai blog de ”cunoscator”.


(Ioana Anton apare si in Domnisoara Christina,
dar tot in Nunta Muta v-o recomand. Sursa imaginii)

Acasa la Tata (2013, Teatrul de Comedie)

Pe Mimi Branescu il stiam mai degraba ca actor de film, postura in care nu pot spune ca am fost impresionat. Pe de alta parte, daca vorbim despre autorul dramatic Mimi Branescu, ma declar bucuros de cunostinta. Acasa la Tata surprinde cateva cadre din viata unui scriitor aspirant, proaspat intors in satul natal dupa o batalie pierduta la oras. In cliseele domeniului, as spune ca vorbim despre o ”felie de viata”, adica acea zona a povestirii unde teatrul exceleaza.

Ce deosebeste Acasa la Tata de alte piese de gen este contrastul brutal dintre lumile prezentate. E vorba despre lumea provincialului aspirant si lumea satului romanesc, o lume cumva moderna, dar inca incremenita in proiect. Daca majoritatea pieselor de gen tind sa se transforme in ”hipstareli”, Acasa la Tata isi pastreaza tonul rece, aproape murdar. Comedia in sine deriva mai mult din ciudata chimie dintre Vlad Zamifrescu, interpretul din rolul principal, si Marius Florea Vizante. Un actor de teatru clasic si un bufon talentat. O combinatie interesanta si o piesa care merita vazuta. Macar pentru cele cinci minute de discutii despre renovarea bailor…

Flori, Filme, Fete sau Baieti (2013, Godot Cafe)

O alta piesa a lui Mimi Branescu, scrisa cu sinceritatea pentru care-l laudam mai sus. In cazul asta, recunosc ca am avut din start doua rezerve. Una a fost Godot Cafe, un loc despre care auzisem destul de multe lucruri faine, dar si acuzatii de ”fite”. Cealalta a fost prezenta lui Paul Ipate pe afis, actor cunoscut si drept ”ala brunet si slab de la Vodafone”. Din fericire, micul taran din mine a fost dezamagit: Godot Cafe chiar e un loc fain, iar Paul Ipate e talentat cand nu se combina la cartele. Ar fi totusi nedrept sa nu-i amintesc pe ceilalti trei actori de pe scena. Daca domnisoarele si-au jucat savuros rolurile, tind sa cred ca Alec Secareanu a furat de cateva ori cortina, pentru ca omul a fost foarte bun. Mai mult, am senzatia ca ar putea fi un actor excelent de film. Nu de alta, dar cred ca Dragos Bucur nu poate juca singur toate rolurile. Glumeam, chiar poate.

Revenind la piesa, Flori, Filme, Fete sau Baieti combina subtil jocurile adolescentei cu deciziile imature ale tanarului adult. Doi baieti de cartier, unul timid si neexperimentat, altul smecher si ”versat”. Doua prietene, o nonconformista de bani gata si o curioasă modestă. Omuletii astia fundamental diferiti ajung sa formeze doua cupluri la fel de diferite. Ar fi poate cam greu sa-ti pese de ei, daca nu i-ai vedea la 2 metri in fata, band un suc la masa alaturata. Aici Godot Cafe a oferit un decor mai mult decat adecvat pentru piesa. Ar fi greu sa-ti pese de ei, daca n-ai vedea aceleasi drame si momente de un penibil savuros in jurul tau. O piesa cu un deznodamant asteptat, dar fara un final real. O piesa ca viata.

P.S: Acum vin cu o intrebare fara legatura cu articolul, dar in legatura directa cu motivele pentru care absentez din ce in ce mai des de pe blog. Ati fi dispusi sa cititi literatura in engleza , scrisa de un autor roman? Vorbim de genul de literatura unde nimic altceva in afara numelui autorului nu tradeaza originea.

9 COMMENTS

  • Hmm, da… Nu stiu daca am sa pot trece peste asta cu Pacific Rim o capodopera… Mie mi s-a parut mai degraba ceva de genul In your face, Michael Bay! 😀

    Cat despre teatru, te invidiez. Chiar daca Flippy da in fiecare zi reprezentatii la domiciliu, mi-e dor de-o piesa de teatru.

    Iar in ceea ce priveste romanul scriitor in engleza, chiar ar fi un experiment interesant.

  • Eu n-aveam asteptari de la Guillermo del Torro. Multi vad ca inca aveau 🙂

    Cat despre roman, e mai degraba o colectie de proza scurta si s-ar putea sa fie mai mult decat un experiment 😀

  • ”Flori, Filme, Fete sau Baieti” mi se pare foarte interesanta!
    Cat despre intrebarea ta, cred ca ar fi o idee buna, succes!

  • Sa speram ca este (nu prea mai am timp sa dau inapoi :P).

  • Ca sa rasppund la intrebare, da, desigur. Eu sunt un mare fan al literaturii scrise de oameni care au invatat limba literaturii in care scriu dupa prima copilarie, dupa varsta de 10 ani, de exemplu. Reltiv putini din ei vor ajunge poate sa scrie ca lumea, dar si cei care putini care reusesc, de obicei sunt din cei care vor fi recunoscuti ca deschizatori de drumuri, cel putin asa mi-am creat eu impresia, (recunosc, cam superficiala, pt ca eu nu prea mai citesc alt fel de carti de fictiune decat politiste de destul de multa vreme, si de fapt nici carti de nonfictiune nu amprea citit as de multe in ultimavreme, din ce in ce mai putin, dar inca citesc cu placere diverse articole de critica literara,si nu e ca sa imi creez impresii despre ce carti sa citesc sau nu,ci e mai mult asa ca un soi de fereastra de tren sau vehicol in miscare prin care ma uit uneori la literatura locurilor pe unde trec sau a locurilor de care doresc sa-mi aduc aminte).

  • Eu am cam trecut de etapa confirmarii scriiturii. Am discutat deja cu ceva oameni de pe-afara pe niste texte concrete (profesori, amici care sunt deja in bransa, desi nu sunt romani) si am primit o certificare.

    Cred ca teama mea nu e ca voi fi perceput ca fiind un scritor slab, ci ca voi fi perceput ca fiind neglijabil pentru simplul motiv ca nu am background-ul uzual.

  • Well, primul pas e sa-ti invingi teama si sa ne lasi sa citim. Poate asa indraznesc si… altii sa-si finalizeze din multele proiecte care zac abandonate.

  • Pai n-am teama de cititori pe moment, am teama de publicare. Cateva sunt inscrise in concursuri si trebuie sa astept deznodamantul. In plus, vreau sa incerc sa le trimit si spre niste edituri de unde am primit semne bune. Ma gandesc pana atunci ce “samplez” public 🙂

  • Foarte bun articolul. Frumoase piesele descrise.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts