In urma unei recente si interesante discutii despre limitele umane, mi-am adus aminte de o mai veche fixatie.

Avand memoria unui elefant hranit cu barbiturice, m-am oprit asupra unei teme pe care sigur am mai tratat-o. Respectiv, m-am gandit sa folosesc extrem de multe randuri pentru a va spune de ce aparatorii fenomenelor paranormale ma irita. Nu, nu o sa fie un alt articol despre misiuni astrale si nici o noua analiza a gandirii fanatice. Articolul asta nici macar poze cu pisici nu are, desi am inserat absolut aleatoriu o poza inspirationala cu femei (sa vina traficuuu’!). Articolul asta este despre ignoranta si despre faptul ca zeii, energiile si fantomele ne impiedica sa descoperim adevarata “magie”. Sau, in cuvintele lui Douglas Adams si Richard Dawkins, articolul este despre “zanele de la fundul gradinii”.

Fie ca-i vorba despre traditii dubioase sau despre industrii de milioane de dolari, explicatiile supranaturale au acelasi efect: reduc un fenomen complex si perfect explicabil la o pastila usor de inghitit. Ca orice pastila, efectele nu intarzie sa apara: pacientul are impresia ca este familiar cu subiectul, ba chiar ca se afla in posesia unui “adevar”. Mai mult, pastila supranaturala poate fi folosita cu succes si pentru depresie. Lucrurile nu ies asa cum te asteptai? Tactica ta de a sta cuminte si a astepta destinul nu functioneaza? Nicio problema! Tu de fapt suferi pentru viata de apoi. De fapt, sacrificiul tau nici nu mai conteaza, cat timp suntem toti prinsi in ciclul reincarnarilor.

Ei si? Ce-i atat de grav in faptul ca oamenii inghit bazaconii cu polonicul? E grav, pentru ca realizarile stiintei sunt ignorate sau transformate in tampenii. E grav, pentru ca in loc sa finantam cercetarea reala, construim temple. E grav pentru ca pustii de 12 ani invata de la mama ca exista fantome, dar nu si ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. E grav pentru ca avem atata informatie la dispozitie, incat e tragic sa ne rezumam “intelepciunea” celor care fugeau in pesteri la primul tunet. Toate lucrurile sunt explicabile, doar ca unele nu sunt explicabile acum. Nu are sens sa-l citez din nou pe Arthur C. Clarke, cum nu are sens sa ne dam batuti si sa spunem “e paranormal”.

(O poza cu fara nicio legatura cu articolul. Furata de-aici.)

Nici macar la nivelul micilor superstitii nu vad necesitatea supranaturalului. In Blink, o carte de altfel superficiala, Malcom Gladwell insista pe puterea inconstientului adaptiv, pe acea intuitie pe care multi o pun pe seama “sortii”. Intuitie care ne spune din primele secunde ca ceva e in neregula cu omul din faţă. Intuitie care poate interpreta corect schimbarea presiunii atmosferice si sugera sa ne luam umbrela (desi Busu e de o cu totul alta parere). Intuitie care poate citi semnele proprioceptorilor si avertiza ca ceva merge prost in propriul corp. Cu alte cuvinte, nu trebuie sa ti se ”bata ochiul de rau” ca sa stii ca va fi o zi proasta. Corpul tau, un “miracol” in sine, are deja mecanisme pentru a detecta asta. Singura problema e ca ele sunt deseori blocate de propriul creier. Intr-un mediu bombardat cu stimuli, asta nu e neaparat un lucru rau.

Evident, exista oameni unde partea rational-constienta a creierului nu face mereu eforturi, motiv pentru care respectivii ajung sa se simta mai apropiati “de divin”. Nu e pana la urma nimic gresit in a fi in armonie cu propriile trairi. E o problema insa cand fenomene naturale si normale devine “mistice”. Cand intuitia rapida devine precognitie. “Stiu ce am simtit!” iti vor spune adeptii. Din pacate nu, nu stii! N-ai nici cea mai vaga idee. Creierul, asa cum mentionam anterior, are prostul obicei de a ne lucra pe la spate. De la frecvente care-i afecteaza functionarea normala si iluzii ale vederii periferice, pana la omiterea unei cantitati enorme de informatii, capsorul nostru e obisnuit sa se adapteze, nu sa memoreze. Creierul e un manager bun, dar nu unul cinstit. De-asta e pacat sa nu profitam de rarele ocazii in care el ne permite sa intelegem mai mult.

Da, stiu ca discutiile despre stiinta complexeaza si ca certurile pe teme fantasmagorice sunt mai interesante. V-o spune unul care a emis hard disk-uri de tampenii la viata lui. E mai dificil sa te certi pe marginea articolelor din New Scientist sau Smithsonian, decat sa te intrebi daca levitatia e ”pe bune” (nu, nu e). Pura ignoranta te face insa sa ratezi una dintre cele mai faine senzatii: aceea de a te simti mic. Insignifiant. Limitat. Depasit. Pare contraintuitiv, dar e cam singurul sentiment care te ajuta sa cresti, sa evoluezi. E singura senzatie care te face sa pui intrebarile potrivite. N-ai nevoie de miracole pentru a te simti cu-adevarat mic. E suficient sa te bazezi pe singurele ”simturi” care conteaza: ratiunea si curiozitatea.

Un ultim motiv pentru care gradina va fi intotdeauna mai importanta e ca macar gradina este a noastra. Miracolele sunt un favor, un gest impersonal. Marile descoperiri ne apartin. Da, ne apartin noua, specia care face de peste 200 000 de ani umbra planetei. Sigur, nu poti compara copilul infometat din Africa cu un om de stiinta in care s-au investit milioane si nici nu-ti poti asuma paternitatea unor inventii. Poti insa sa intelegi ca umanitatea, in intregime, nu e definita prin credinte si fantasme, ci prin maximul ei creativ si tehnologic. Poti pentru o clipa sa fii mandru ca esti DOAR OM.

P.S: Zece minute in fata unei oglinzi slab luminate ar trebui sa lecuiasca pe oricine de fantasme.  Nu cred insa ca o sa fie vreodata suficient timp pentru inventii ca asta.