Animatie, gravitatie si Dragos Bucur
Daca titlul n-a fost suficient: asta e un nou raport al filmelor la care nu am adormit…
De data asta am amestecat in mod chestionabil porcarioarele cu miros de Hollywood cu filmul romanesc si productiile europene. Asta-i si motivul pentru care articolul de fata se citeste ca jurnalul unui pacient cu ADHD, care tocmai a vazut un catelus. Hei…un cateluuus!
Gravity (2013) e filmul pe care aparent toata lumea l-a vazut in weekend. La IMAX. Intriga Gravity se poate reduce la “Spatiul cosmic vrea sa o omoare pe Sandra Bullock, dar Sandra nu se lasa!“. O Sandra Bullock care arata foarte bine la 49 de ani, acompaniata de un George Clooney in mare forma. Avand in vedere ca fratii Cuaron nu au avut bani sau nevoie de mai multi actori, restul bugetului pare a fi fost cheltuit pe imagine. Si ce imagine: cadrele largi si schimbarile de scena sunt excelente, iar scurtele momente de ”3D curat” merita savurate. Ba, la un punct, regizorul isi permite si cateva simboluri de scoala veche (inclusiv o aluzie deloc subtila la sacul amniotic).
E de apreciat ca producatorii nu au incercat sa sustina filmul exclusiv vizual, motiv pentru care scenariul mentine o tensiune constanta. Gravity are ceva din claustrofobia Burried, din agorafobia Citadel, dar si putin din siropul Apollo 13. Cumva, filmul reuseste sa puna totul cap la cap si sa ofere cateva cadre demne de 2001: A Space Odyssey (din pacate, doar cateva cadre). Oricum ar fi, Gravity este unul dintre filmele “bune” ale sezonului, chiar daca Neil deGrasse Tyson zice ca nu-i 100% realist (dar cine mananca popcorn la suprapret ca sa admire orbita lui Saturn?)
The Congress (2013). Lansat la Cannes si proiectat in premiera la Anim’est, The Congress e genul de productie multi-nationala care-i extaziaza pe critici si enerveaza pe privitori. Greu de spus cine are dreptate. The Congress e un amestec bine gandit de animatie si film clasic, dar fara un scenariu care sa-i justifice complet exuberanta. Inspirat tematic de Stanislav Lem, The Congress o urmareste pe Robin Wright (care se joaca pe sine) in calatoria ei printr-o perpetua distopie. Daca nu stiti cine-i Robin Wright, inseamna ca in momentul asta ar trebui sa vedeti The Princess Bride, nu sa cititi nebuni. Pentru aia mai tineri: e “blonda aia din Forrest Gump”!
In film si in realitate, Robin Wright e o actrita care n-a mai prins de ceva vreme un rol major (daca nu punem la socoteala mariajul cu Sean Penn). Spre deosebire de realitate, filmul ii ofera lui Robin ocazia de a “renaste” sub forma unui personaj complet digitizat. Cu alte cuvinte, actrita are ocazia de a renunta la drepturile asupra propriei imagini, in schimbul unor sume lunare si a promisiunii de a nu mai juca niciodata. In urma unui dialog excelent cu agentul ei (Harvey Keitel), Robin accepta si da astfel startul evenimentelor din film. Pe langa Keitel, in film mai apar si Danny Houston si Paul Giamatti, ambii in roluri foarte bune, dar foarte scurte. Interesant mi se pare si jocul lui Kodi Smit-McPhee, distribuit in rolul lui Aaron, fiul bolnav al lui Robin (din film). Tom Cruise nu apare, dar simpla aluzie la el binedispune.
Ok, dar unde intervine animatia? Ei bine, animatia intervine pentru a descrie un viitor in care identitatea nu mai exista si in care imaginea “oamenilor celebri” se poate cumpara la sticluta. Aici ar fi si problema: de ce animatie si, mai ales, de ce o animatie atat de “trippy”? La a doua intrebare a raspuns cu succes Sefi Gayego, supervizorul de animatie, prezent in sala. Omul a uitat insa sa ne spuna care adresa dealer-ului lui. Altfel, ideea de a surprinde protagonista intr-o continua stare de incertitudine nu e rea, dar putea fi executata si altfel. Animatia e cel putin interesanta, un omagiu adus epocii clasice Paramount (aici parodiati sub numele de Miramount). Interesanta, dar cu o existenta greu de justificat. In final, The Congress ramane un film caruia cu greu ii poti da un verdict. O productie ambitioasa, axata pe atmosfera, o productie ale carei concluzii raman la latitudinea fiecarui privitor.
Love Building (2013). Majoritatea filmelor romanesti din ultimii ani se reduc la “dam drumul la camera doua ore si-l filmam pe Dragos Bucur”. In Politist Adjectiv, Dragos Bucur alearga. In Boogie, Dragos Bucur nu alearga. Ei, bine Love Building ii aduce pe Dragos Bucur si pe Alexandru Papadopol in fata aceleiasi camere, dar uita cu desavarsire ca exista si Andi Vasluianu. In locul lui insa, apare ceva neasteptat: un scenariu decent! Da, in ciuda vesnicului sentiment de improvizatie, Love Building chiar mi-a placut. Mai mult, aici improvizatia e justificata: cu exceptia celor doi de mai sus si a lui Dorian Boguta, toti ceilalti participanti la film sunt absolventi ai scolii pe care Dragos Bucur & Compania o detin. Cu ocazia asta, as vrea sa spun ca pe cel putin doi dintre ”amatorii” astia mi-ar placea sa-i revad pe ecran. La capitolul recuzita, filmul nu straluceste, aceeasi masina facandu-si aparitia de vreo trei ori in film, cu posesori diferiti.
Revin insa la Love Building. Filmul este centrat pe o tabara de vara (un “team building”) destinat cuplurilor cu probleme. Cei trei actori “cu diploma” din film sunt parte dintr-o pestrita echipa de psihologi, la fel de confuza ca oamenii pe care ii “consiliaza”. Cuplurile din film acopera toate tipologiile, desi tind sa cred ca cele doua cupluri de lesbiene nu au aparut din corectitudine politica, ci din predominanta femeilor in randul scolii de actorie mentionate. Altfel, suprautilizat sau nu, Dragos Bucur e un actor peste medie. Alexandru Papadopol joaca un singur rol, de la Occident in sus, dar o face convingator. Dorian Boguta are sapte replici, dar nu i-as refuza un film complet. Daca multe dintre replici par improvizate, finalul si constructia filmului imi dau impresia ca cineva a gandit totusi un scenariu decent. Love Building e un film cu buget mic, dar cu ambitii mari. Merită trasă o ocheadă!
Pentru ca deja v-am invadat monitorul cu un munte de text, o sa mai enumar:
Flukt (2012): Un film norvegian scurt si intens despre doua pustoaice vanate de o gasca de psihopati, in timpul Ciumei Negre. Nimic spectaculos la nivel de scenariu, dar atmosfera e buna, iar directorul de imagine e talentat.
Here Comes The Boom (2012): O comedie foarte usoara, despre un profesor de generala ajuns luptator in circumstante dubioase. Un film cu Kevin James si Salma Hayek, doi actori care daca nu va mai spun nimic, nu e nicio problema. Dat fiindca am vazut filmul intr-un autocar, sunt mai indulgent: merge pentru o duminica dimineata.
Brave (2012): In general, productiile Pixar-Disney merita vazute pentru amestecul ala de naivitate copilareasca si teme grave. In cazul Brave, as spune ca a primat copilaria, motiv pentru care mi-a si placut. Practic, premisa e similara Mulan (tanara care nu voia sa-si accepte destinul), animatia e in stilul Tangled, dar coloana sonora bate ambele productii. Un film usor de recomandat si la fel de usor de vizionat.
P.S: Vedeti? Asa se intampla cand esti nescris de mult! Scuipi doua pagini despre filme pe care nu vrea nimeni sa le vada.
Stai, stai. “Kevin James si Salma Hayek, doi actori care daca nu va spun nimic, nu e nicio problema.” – cum adica nu e nici o problema? Este una singura daca n-ai auzit de Salma, si anume, trebuie sa iti arunci legitimatia de mascul, ca ai pierdut dreptul asta.
Bine, hai sa fie “nu va MAI spun nimic”, ca si Kevin James a fost simpatic in King of Queens 😛
Pfoaaa si am zis intr-o zi ca merg la Brave si totusi l-am lasat deoparte. Acum, citind la tine, imi pare rau. Sa caut ‘programul’ zic. 😀
Bine, cred ca l-as fi vazut la cinematograf daca in momentul ala nu eram intr-una dintre cele mai dubioase perioade ale vietii.
Le-am vazut pe toate, cu exceptia lui “Brave”. Bine ca exista pirateria si pot sa il vad oricand. :))
GRAVITY este interesant… Revenirea Sandrei pe marile ecrane, deoarece de la filmul cu subiect comic casatorie, impreuna cu Ryan Reynolds, eu nu am mai auzit sa fi scos ceva…
”Flukt” nu am vazut dar suna tentant.
[…] timpul sa aberez din nou despre filme, iar voi sa lasati un puhoi de comentarii apreciative. Nu serios, inteleg. Stiu ca sunt citit de […]
[…] O alta piesa a lui Mimi Branescu, scrisa cu sinceritatea pentru care-l laudam mai sus. In cazul asta, recunosc ca am avut din start doua rezerve. Una a fost Godot Cafe, un loc despre care auzisem destul de multe lucruri faine, dar si acuzatii de ”fite”. Cealalta a fost prezenta lui Paul Ipate pe afis, actor cunoscut si drept ”ala brunet si slab de la Vodafone”. Din fericire, micul taran din mine a fost dezamagit: Godot Cafe chiar e un loc fain, iar Paul Ipate e talentat cand nu se combina la cartele. Ar fi totusi nedrept sa nu-i amintesc pe ceilalti trei actori de pe scena. Daca domnisoarele si-au jucat savuros rolurile, tind sa cred ca Alec Secareanu a furat de cateva ori cortina, pentru ca omul a fost foarte bun. Mai mult, am senzatia ca ar putea fi un actor excelent de film. Nu de alta, dar cred ca Dragos Bucur nu poate juca singur toate rolurile. Glumeam, chiar poate. […]
[…] Love Building, am inceput sa fiu mai curios cu privire la filmele romanesti recente. In cazul lui Sunt […]