Promisesem ca nu voi mai scrie atat de des despre filme, daaaar…

A fost o luna plina de avanpremiere, premiere si filme vazute tardiv prin cochete cinematografe de provincie. Pentru a nu va plictisi cu prezenta mea narativa, o sa rezum titlurile care m-au facut sa zambesc si o sa arat cu degetul filmele din cauza carora il bagasem in nas de la bun inceput.

The Wolf of Wall Street (2014)

Pana recent, nu eram hotarat daca sa fiu fan Leonardo DiCaprio sau nu. Pe de-o parte, apropierea de Jack Nicholson si filmele din ultimii ani il recomanda ca pe un actor bun. Pe de alta parte, mi se pare ca uneori incearca prea tare. In The Wolf of Wall Street, Leo e un actor bun care incearca prea tare si…ii iese de minune. Il regasim aici atat pe baiatul “frumusel” din Titanic, cat si pe “nebunul” din Shutter Island. O poveste despre exces, fundaturi financiare, sex, cocaina. O poveste cu sute de injuraturi pe metru patrat, cum numai Martin Scorsese stie sa puna pe tapet. Oricat m-ar fi zgandarit tema filmului, nu pot spune ca am regretat cele trei ore de stat la premiera.

Bazat pe o autobiografie, The Wolf of Wall Street il urmareste pe brokerul Jordan Belfort (care apare fugitiv si in film), de la ridicare pana la inchisoare. Tepar din perioada de glorie Wall Street, Belfort isi construieste o firma dubioasa si sparge banii clientilor intr-un ritm demn de MC Hammer. In alte roluri apar Jonah Hill, care demonstreaza ca si-a meritat in 2011 nominalizarea la Oscar si Matthew McConaughey ale carui cinci minute pe ecran lasa o amprenta greu de sters. Ar mai fi de amintit si Rob Reiner, in rolul tatalui lui Jordan Belfort, Kyle Chandler in rolul unui agent FBI zelos si Jean DuJardin pe post de elvetian fandosit. Pe langa ei, avem si o hoarda actori de serie B care “poa’ sa joace, frate” (aici l-as include si pe Jon Favreau, desi nu-i chiar de serie B). Margot Robbie, principalul personaj feminin, joaca decent, dar arata excelent (o Laura Cosoi mai feminina si putin mai talentata). Detectivul Richard “Bo'” Dietl se joaca pe sine pentru ca…de ce nu?

Principala problema pe care multi au avut-o cu filmul (si pe care multi inca o au) este tocmai interpretarea. The Wolf of Wall Street poate trece usor drept o comedie neagra, una chiar savuroasa. Discutiile care isi depasesc rapid scopul si absurdul unor situatii amintesc printre altele de Family Guy. Intr-un astfel de context, DiCaprio te face in egala masura sa-l admiri si sa-l urasti pe Belfort, insa primul sentiment predomina. Daca adevaratul Jordan Belfort e un individ grandoman, mediocru si lipsit de scrupule, personajul lui DiCaprio e un om al exceselor, indragostit de bani, dar loial propriilor crezuri. Filmul il face sa para de multe ori al naibii de inteligent. Si tocmai asta e problema. Ca om care a vazut Wall Street in poze, imi e destul de greu sa empatizez cu victimele lui Belfort. Totusi, daca ar face cineva un film despre faptele de vitejie ale lui Vantu(Lupu’ din Roman?), oare mi-ar pica la fel?

Spre deosebire de altii totusi, Jordan Belfort e in continuare obligat sa-si despagubeasca victimele. Pana atunci insa, sa privim putin discursul care tocmai i-a adus lui DiCaprio un Glob de Aur:

47 Ronin (2013)

Filmul asta vine cu o morala clara pentru producatori: nu va platiti actorii in margele colorate! Bazat pe o legenda a Japoniei feudale, 47 Ronin te plictiseste timp de doua ore cu o poveste sforaitoare si un Keanu Reeves care chiar incearca sa joace. Desi rolul ”eroului altfel” i se potriveste de minune, chinul actorului ramane nerasplatit. 47 Ronin e un film in care nu se intampla mai nimic si in care, cu doua exceptii (Reeves si Hiroyuki Sanada), jocul actoricesc este teribil. Scenariul pare a lipsi cu desavarsire (chit ca era posibil, n-am inteles de ce era relevant divortul in film), naratorul e complet anacronic, iar elementul supranatural nu pare sa joace vreun rol. Mai mult, unul din personajele de pe afis (spoiler: e vorba de pistolarul tatuat) apare maxim 30 de secunde pe ecran. Asta spre deosebire de samuraiul grasun care ne streseaza jumatate de film sau de tipul cel rau a carui grimasa aduce a zambet de alcoolic. Din fericire, SPOILER, mai toata lumea moare in final. Asta e singurul motiv pentru care merita sa-ti iei bilet la 47 Ronin 3D.

The World’s End (2013)

The World’s End este ultimul film din trilogia Three Flavours Cornetto, trilogie scrisa de Simon Pegg si Edgar Wright si unita prin prezenta aceluiasi brand de inghetata. Daca primele doua filme, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, au imbinat cu succes umorul britanic cu absurdul comediei americane, The World’s End e mai degraba orientat spre a doua influenta. Un film care combina coma etilica cu S.F-ul, The World’s End are suficiente glume seci, incat sa-si tina fanii motivati. Chiar si asa, filmul e mai slab decat celelalte din serie si ceva mai slab chiar decat Paul, comedia S.F cu Pegg si Frost din 2011. Pe langa extraterestri, The World’s End beneficiaza si de prezenta lui Martin Freeman (The Hobbit) si chiar de o aparitie episodica a lui Pierce Brosnan.

Rush (2013)

Rush surprinde povestea reala a rivalitatii dintre doi piloti de Formula 1, James Hunt si Niki Lauda, rivalitate consumata in anii 70. Un film in regia lui Ron Howard, cu o coloana sonora semnata de Hans Zimmer. Un film care-i da ocazia lui Chris Hemmsworth (Thor) sa demonstreze ca poate sa joace (desi are in continuare o voce foarte enervanta). Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!), interpretul lui Niki Lauda, ar merita distribuit mai des in filme americane, iar Olivia Wilde…ei bine, n-am idee ce merite are, dar imi place sa o vad pe ecran. In alta ordine de idei, filmul e frumos executat si nu transforma celebra accidentare a lui Niki Lauda in singura lui ratiune narativa. Totusi, simt ca oamenii care nu sunt catusi de putin interesati de masini, Formula 1 si rivalitati celebre ar putea fi usor dezamagiti.

The Conjuring (2013)

Un film horror care face fix ce ar trebui sa faca un film horror: te sperie. Daca evenimentele “reale” pe care este bazat sunt complet discutabile, scenariul The Conjuring nu e. E o poveste clasica despre o bantuire/posesiune demonica si despre cei veniti sa rezolve problema. Toate cliseele sunt acolo, insa executia e suficient de convingatoare, incat sa nu cada in oala cu filme de tip “bau”. Bonus: intr-unul dintre rolurile principale apare Vera Farmiga, “milf”-a favorita a Americii.

Europa Report (2013)

Un film S.F care avea toate premisele pentru a fi bun: plauzibilitate, actori nu prea cunoscuti, dar decenti (Sharlto Copley, de exemplu) si o tema clasica. Filmat in stil “found footage”, Europa Report urmareste misiunea unui echipaj mixt de astronauti pe una dintre lunile lui Jupiter. Cum respectivul corp ceresc contine gheata si e de ani de zile sub lupa NASA, o astfel de misiune nu e exclusa in urmatorii 20 de ani. Mai mult, finalul si constructia filmului nu sunt deloc rele. Deci, ce a mers prost? Ei bine, Europa Report e genul de film care ti se pare antrenant dupa doua ore de fumat. Ritmul filmului este atat de lent, incat la un timp nu-ti mai pasa cine moare si de ce. Esti doar fericit ca “in sfarsit s-a intamplat ceva”! Inteleg ca bugetul nu a fost mare, dar scenariul transforma filmul din S.F intr-un plictis cu accente cosmice. Iata de ce Gravity ramane singur in cursa pentru Oscaruri.

Sunt o Baba Comunista (2013)

Dupa Love Building, am inceput sa fiu mai curios cu privire la filmele romanesti recente. In cazul lui Sunt o Baba Comunista, numele de pe afis sunau cel putin promitator. Regizat de Stere Gulea, filmul ii aduce in fata camerei pe Luminita Gheorghiu, Marian Ralea, Ana Ularu, Anca Sigartau, Valeria Seciu si Calin Gruia Sandu. Din pacate, ii aduce degeaba, pentru ca nu e nimic de vazut. Nu am citit materialul de inspiratie, dar Sunt o Baba Comunista e un alt film romanesc in care nu se intampla nimic…plus comunisti. V-as da spoilere, dar n-am la ce. Actorii sunt lasati sa se chinuie cu niste replici complet lipsite de impact sau sens. Ti se rupe inima cand vezi cat poate improviza Luminita Gheorghiu la nivel nonverbal sau cat expresiva este in mod natural Valeria Seciu. Ana Ularu mi se pare in continuare supraevaluata, dar e o parere personala. Pacat de cele cateva momente de umor absurd. Altfel, ajutat puternic de tehnica de filmare si de sonorizare, filmul da impresia unei suete de provincie, filmata cu telefonul mobil.

P.S: Cam multe filme pentru o perioada destul de scurta. Atat de multe, incat am inceput iar sa ma uit la porcarii de genul asta.