De vreo luna promit ca o sa scriu ceva despre carti, nu doar despre filme sau subiectul meu preferat: propria persoana…

Acum urmeaza sa justific de ce in ultima vreme am citit carti mai subtiri decat autobiografia Simonei Sensual. Trist e ca nu prea am cum sa justific lenea, iar lipsa de timp e un cliseu mai mare decat datoria externa a Romaniei. Sincer, alt alibi nu am pe moment. Cartile nu sunt scumpe si nici nu cred ca au fost vreodata. Stiva de ceaslovuri cumparate si nerontaite (Roger Zelazny stie) sunt dovada ca uneori poti avea o biblioteca formata din ”titluri”, nu din carti.

Iata deci cateva lucruri pe care am pus mana si ochii in ultimele luni. Nu va asteptati la revelatii.

Bogdan Teodorescu – Dacic Parc (2005)

Inca de cand am citit Spada prin liceu am fost fortat sa fac diferenta dintre Bogdan Teodorescu, analistul politic, si Bogdan Teodorescu scriitorul. Daca primul nu imi evoca asocieri prea fericite, celui de-al doilea a meritat sa-i dau o sansa. Nu de alta, dar Spada mi-a picat bine in liceu, iar reeditarea din 2012 a romanului Dacic Parc a fost din nou o surpriza placuta. Inspirat de literatura sud-americana si de propria-i profesie, Teodorescu pune pe tapet o violenta disectie a peisajului politic romanesc, una inca valabila in 2013. Un presedinte ”sarac si cinstit” ales pe viata (o ciudata combinatie intre Iliescu, Basescu si Nastase). Un consilier machiavelic si un general frustrat. Un intelectual care a pierdut contactul cu realitatea si un premier care lanseaza carti scrise de altii. Iata cateva dintre tipologiile care dau viata unei distopii nu foarte indepartate de actuala Romanie. O distopie unde megalomania unui om se transforma in tragedie nationala.

Dacic Parc nu este despre masina timpului, desi, culmea, asta e subiectul cartii. Dacic Parc este despre romani, ratiune si, in primul rand, despre mecanismele puterii. Mecanisme pe care politologul Bogdan Teodorescu le intelege foarte bine, insa personalitatea publica cu acelasi nume se incapataneaza de multe ori sa le ignore. Altfel, am doua probleme cu actuala editie a cartii. In primul rand, doua dintre cele trei citate repetate pe coperte n-au ce cauta acolo, nu in forma aia, cel putin. Unul are o virgula intre subiect si predicat, pe cand celalat e un ditamai spolier-ul. A doua problema ar fi legata de unele greseli de gramatica care au scapat editorului. Daca pot ierta niste virgule, nu pot ierta confuzia intre ”nu mai” si ”numai”, cu-atat mai mult cu cat apare intr-o sintagma unde scriitorul poate fi absolvit de vina.

Neagu Djuvara – Misterele Telegramei de la Stockholm (2012)

Un bestseller al anului trecut, Misterele Telegramei de la Stockholm nu aduce prea multe noutati in zona revizionismului romanesc. Mai mult, ca cititor al lui Neagu Djuvara am fost usor dezamagit sa regasesc printre pagini un articol mai vechi din Adevarul republicat integral. E drept, e vorba de o varianta vizibil detaliata si insotita de fragmente din mai celebra ”Amintiri din Pribegie”, totul intarit de cateva detalii exclusive. Per total, tema cartii nu e noua celor pasionati de istoria reala a Romaniei. Faptul ca, in al doilea razboi mondial, Ion Antonescu n-a fost nici pe departe un erou s-a mai spus. Ca multiplele lui greseli strategice si politice nu pot fi compensate de demnitate si disciplina iar nu e o informatie noua. Din fericire, asa cum indica si numele, cartea lui Neagu Djuvara se axeaza pe un singur eveniment din perioada, unul ceva mai obscur. Autorul pune lupa pe tratativele de pace dintre guvernul Antonescu si rusi, urmarite in paralel cu tratativele dintre opozitia romaneasca si acelasi inamic. Mai precis, Djuvara urmareste sa demoleze mitul conform caruia fostul dictator ar fi primit o telegrama prin care rusii i-ar fi facut concesii extraordinare, fix inainte de a fi arestat.

Avantajul autorului in relatarea de fata este cel de a fi fost martor ocular al evenimentelor. Mai mult, pe-atunci tanarul diplomat Neagu Djuvara a fost implicat direct in procesul de negociere. Pentru o buna parte a afirmatiilor din carte, Djuvara aduce si dovezi scanate din arhive nationale si internationale. De fapt, anexele cartii sunt pe alocuri mai interesante decat relatarea interioara, cel putin din punct de vedere al haosului diplomatic specific perioadei. Per total, o carte usor de rasfoit intr-o duminica ploioasa, dar una cu un impact mai slab decat s-ar putea astepta obisnuitii batranului istoric.

Jean Teulé – Magazinul de Sinucideri (2006)

O carte recomandata atat de feeria, cat si de ritchie. O mostra de comedie neagra revigoranta si bine executata. Imi e teama sa rezum actiunea pentru simplul motiv ca as oferi detalii inutile (”spoiler-e”, daca vreti). Tot ce va pot spune e ca titlul cartii poate fi interpretat ad literam, spre deosebire de orice altceva din interior. Nu de alta, dar Magazinul de Sinucideri abunda de aluzii subtile si umor ”sub radar”, motiv pentru care nu cred ca veti regreta cele maxim doua ore cat dureaza lectura.

Stephen King – Misterele Regelui (2000)

Sa fie incapatanare? Sa fie faptul ca in ultima vreme am scris destul de putin in romana? Nu stiu ce mi-a venit sa citesc celebra carte a lui Stephen King, On Writing, in varianta ei romaneasca. Editia originala in engleza a fost rontaita cu nesat in primul an de facultate si o voi folosi drept standard. Departe de a oferi niste trucuri nemaiauzite pentru scriitori, On Writing ne arunca sub ochi o autobiografie cat se poate de sincera lui Stephen King. De fapt, cam asta caracterizeaza tot romanul: sinceritatea. Stephen King nu are pretentia de a detine adevarul absolut sau de a fi luat drept exemplu. King scrie simplu despre experienta proprie, intamplator acumulata in zeci de ani de succes literar.

In atare conditii, imi e greu sa inteleg de ce editia in romana a fost tradusa prin ”Misterele Regelui”. Nu de alta, dar il face pe autor sa para un pustan arogant, in conditiile in care manuscrisul original a fost terminat la scurta vreme dupa accidentul autorului din 1999. O alta problema consta in faptul ca regulile gramaticale ale limbii engleze nu se transpun ca atare in limba romana. Virgulele inainte de ”si” sunt rare in limba romana, iar ”disgrace” nu se traduce prin ”disgratie”.  Altfel, cartea este totusi adaptata publicului roman si n-as vrea sa arunc pisica in ograda celor de la Nemira. Ma indoiesc insa ca, daca ar fi fost roman, Stephen King (Regele Stefan?) ar fi folosit expresii de tip ”Mai la inceputul acestei carti…”.

Vreti un spoiler ale ”secretelor” regelui? Cititi mult. Scrieti mult. Asta-i tot. Ahh, era nu uit: daca nu aveti talent literar, drogurile n-o sa va transforme in Hemingway (da’ daca luati suficiente, poate ajungeti la un Tudor Chirila, asa).

Personal, as mai fi scris si despre Lucian Boia – De ce e Romania altfel (primul e-book activat si citit integral pe telefon) si despre Malcom Gladwell – Blink, insa articolul asta e deja destul de mare si de plictisitor. Daca primul autor mi-a lasat senzatia unui Djuvara ceva mai axat pe speculatie istorica si poate nu la fel de fluid si curajos in exprimare, Gladwell nu mi-a rezervat surprize. Acelasi stil usurel si aceleasi structuri repetitive pe care le regaseam cu 5 ani in urma in The Tipping Point. Diferenta e ca, inainte de a intra in publicitate, The Tipping Point chiar mi-a oferit cateva puncte de plecare. Acum, dupa ceva ani de marketing combinati cu sociologie aplicata si delir, Blink mi se pare o carte ”siropoasa”. Ma rog, va raman dator cu ele in urmatorul articol.

P.S: Am pierdut mai mult timp incercand sa salvez articolul asta decat am ”pierdut” citind unele dintre cartile prezentate in el. Morala ar fi ca scrisul despre citit e mai greu decat pare. Sau poate sunt doar lenes…