O mana de file

De vreo luna promit ca o sa scriu ceva despre carti, nu doar despre filme sau subiectul meu preferat: propria persoana…

Acum urmeaza sa justific de ce in ultima vreme am citit carti mai subtiri decat autobiografia Simonei Sensual. Trist e ca nu prea am cum sa justific lenea, iar lipsa de timp e un cliseu mai mare decat datoria externa a Romaniei. Sincer, alt alibi nu am pe moment. Cartile nu sunt scumpe si nici nu cred ca au fost vreodata. Stiva de ceaslovuri cumparate si nerontaite (Roger Zelazny stie) sunt dovada ca uneori poti avea o biblioteca formata din ”titluri”, nu din carti.

Iata deci cateva lucruri pe care am pus mana si ochii in ultimele luni. Nu va asteptati la revelatii.

Bogdan Teodorescu – Dacic Parc (2005)

Inca de cand am citit Spada prin liceu am fost fortat sa fac diferenta dintre Bogdan Teodorescu, analistul politic, si Bogdan Teodorescu scriitorul. Daca primul nu imi evoca asocieri prea fericite, celui de-al doilea a meritat sa-i dau o sansa. Nu de alta, dar Spada mi-a picat bine in liceu, iar reeditarea din 2012 a romanului Dacic Parc a fost din nou o surpriza placuta. Inspirat de literatura sud-americana si de propria-i profesie, Teodorescu pune pe tapet o violenta disectie a peisajului politic romanesc, una inca valabila in 2013. Un presedinte ”sarac si cinstit” ales pe viata (o ciudata combinatie intre Iliescu, Basescu si Nastase). Un consilier machiavelic si un general frustrat. Un intelectual care a pierdut contactul cu realitatea si un premier care lanseaza carti scrise de altii. Iata cateva dintre tipologiile care dau viata unei distopii nu foarte indepartate de actuala Romanie. O distopie unde megalomania unui om se transforma in tragedie nationala.

Dacic Parc nu este despre masina timpului, desi, culmea, asta e subiectul cartii. Dacic Parc este despre romani, ratiune si, in primul rand, despre mecanismele puterii. Mecanisme pe care politologul Bogdan Teodorescu le intelege foarte bine, insa personalitatea publica cu acelasi nume se incapataneaza de multe ori sa le ignore. Altfel, am doua probleme cu actuala editie a cartii. In primul rand, doua dintre cele trei citate repetate pe coperte n-au ce cauta acolo, nu in forma aia, cel putin. Unul are o virgula intre subiect si predicat, pe cand celalat e un ditamai spolier-ul. A doua problema ar fi legata de unele greseli de gramatica care au scapat editorului. Daca pot ierta niste virgule, nu pot ierta confuzia intre ”nu mai” si ”numai”, cu-atat mai mult cu cat apare intr-o sintagma unde scriitorul poate fi absolvit de vina.

Neagu Djuvara – Misterele Telegramei de la Stockholm (2012)

Un bestseller al anului trecut, Misterele Telegramei de la Stockholm nu aduce prea multe noutati in zona revizionismului romanesc. Mai mult, ca cititor al lui Neagu Djuvara am fost usor dezamagit sa regasesc printre pagini un articol mai vechi din Adevarul republicat integral. E drept, e vorba de o varianta vizibil detaliata si insotita de fragmente din mai celebra ”Amintiri din Pribegie”, totul intarit de cateva detalii exclusive. Per total, tema cartii nu e noua celor pasionati de istoria reala a Romaniei. Faptul ca, in al doilea razboi mondial, Ion Antonescu n-a fost nici pe departe un erou s-a mai spus. Ca multiplele lui greseli strategice si politice nu pot fi compensate de demnitate si disciplina iar nu e o informatie noua. Din fericire, asa cum indica si numele, cartea lui Neagu Djuvara se axeaza pe un singur eveniment din perioada, unul ceva mai obscur. Autorul pune lupa pe tratativele de pace dintre guvernul Antonescu si rusi, urmarite in paralel cu tratativele dintre opozitia romaneasca si acelasi inamic. Mai precis, Djuvara urmareste sa demoleze mitul conform caruia fostul dictator ar fi primit o telegrama prin care rusii i-ar fi facut concesii extraordinare, fix inainte de a fi arestat.

Avantajul autorului in relatarea de fata este cel de a fi fost martor ocular al evenimentelor. Mai mult, pe-atunci tanarul diplomat Neagu Djuvara a fost implicat direct in procesul de negociere. Pentru o buna parte a afirmatiilor din carte, Djuvara aduce si dovezi scanate din arhive nationale si internationale. De fapt, anexele cartii sunt pe alocuri mai interesante decat relatarea interioara, cel putin din punct de vedere al haosului diplomatic specific perioadei. Per total, o carte usor de rasfoit intr-o duminica ploioasa, dar una cu un impact mai slab decat s-ar putea astepta obisnuitii batranului istoric.

Jean Teulé – Magazinul de Sinucideri (2006)

O carte recomandata atat de feeria, cat si de ritchie. O mostra de comedie neagra revigoranta si bine executata. Imi e teama sa rezum actiunea pentru simplul motiv ca as oferi detalii inutile (”spoiler-e”, daca vreti). Tot ce va pot spune e ca titlul cartii poate fi interpretat ad literam, spre deosebire de orice altceva din interior. Nu de alta, dar Magazinul de Sinucideri abunda de aluzii subtile si umor ”sub radar”, motiv pentru care nu cred ca veti regreta cele maxim doua ore cat dureaza lectura.

Stephen King – Misterele Regelui (2000)

Sa fie incapatanare? Sa fie faptul ca in ultima vreme am scris destul de putin in romana? Nu stiu ce mi-a venit sa citesc celebra carte a lui Stephen King, On Writing, in varianta ei romaneasca. Editia originala in engleza a fost rontaita cu nesat in primul an de facultate si o voi folosi drept standard. Departe de a oferi niste trucuri nemaiauzite pentru scriitori, On Writing ne arunca sub ochi o autobiografie cat se poate de sincera lui Stephen King. De fapt, cam asta caracterizeaza tot romanul: sinceritatea. Stephen King nu are pretentia de a detine adevarul absolut sau de a fi luat drept exemplu. King scrie simplu despre experienta proprie, intamplator acumulata in zeci de ani de succes literar.

In atare conditii, imi e greu sa inteleg de ce editia in romana a fost tradusa prin ”Misterele Regelui”. Nu de alta, dar il face pe autor sa para un pustan arogant, in conditiile in care manuscrisul original a fost terminat la scurta vreme dupa accidentul autorului din 1999. O alta problema consta in faptul ca regulile gramaticale ale limbii engleze nu se transpun ca atare in limba romana. Virgulele inainte de ”si” sunt rare in limba romana, iar ”disgrace” nu se traduce prin ”disgratie”.  Altfel, cartea este totusi adaptata publicului roman si n-as vrea sa arunc pisica in ograda celor de la Nemira. Ma indoiesc insa ca, daca ar fi fost roman, Stephen King (Regele Stefan?) ar fi folosit expresii de tip ”Mai la inceputul acestei carti…”.

Vreti un spoiler ale ”secretelor” regelui? Cititi mult. Scrieti mult. Asta-i tot. Ahh, era nu uit: daca nu aveti talent literar, drogurile n-o sa va transforme in Hemingway (da’ daca luati suficiente, poate ajungeti la un Tudor Chirila, asa).

Personal, as mai fi scris si despre Lucian Boia – De ce e Romania altfel (primul e-book activat si citit integral pe telefon) si despre Malcom Gladwell – Blink, insa articolul asta e deja destul de mare si de plictisitor. Daca primul autor mi-a lasat senzatia unui Djuvara ceva mai axat pe speculatie istorica si poate nu la fel de fluid si curajos in exprimare, Gladwell nu mi-a rezervat surprize. Acelasi stil usurel si aceleasi structuri repetitive pe care le regaseam cu 5 ani in urma in The Tipping Point. Diferenta e ca, inainte de a intra in publicitate, The Tipping Point chiar mi-a oferit cateva puncte de plecare. Acum, dupa ceva ani de marketing combinati cu sociologie aplicata si delir, Blink mi se pare o carte ”siropoasa”. Ma rog, va raman dator cu ele in urmatorul articol.

P.S: Am pierdut mai mult timp incercand sa salvez articolul asta decat am ”pierdut” citind unele dintre cartile prezentate in el. Morala ar fi ca scrisul despre citit e mai greu decat pare. Sau poate sunt doar lenes…

24 Comments

  • “Multiplele greşeli strategice şi politice” nu erau “greşeli” în adevăratul sens al cuvântului, adică ai de ales între două posibilităţi şi o alegi pe cea mai rea.

    În condiţiile epocii 1940-1944, fiecare politician, de la Antonescu şi până la Gheorghiu-Dej, a avut o singură opţiune, şi anume să se lase dus de val. Nimeni nu mai avea de ales ceva. Avuseseră de ales în trecut, în 1929, 1933, 1938 şi au ales prost.

    După 1940 şi căderea Franţei, niciunul dintre românii implicaţi în politică nu mai putea înţelege realitatea, fiindcă se întâmplase imposibilul, lumea devenise în numai o lună, de la 10 mai 1940 la 22 iunie 1940, altceva.

    Oamenii confruntaţi cu o lume pe care nu o înţeleg au tendinţa de a se comporta stupid, de a manifesta o gândire “magică”. (Sau, vorba americanului, “o gândire de operă de Wagner”. Cam aşa, cum făcea stăpânul absolut al celei de-a doua economii din lume în 1941 😀 ) Atribuie unui anumit lucru, tanc, avion, funcţie politică, resursă minerală, uzină, tratat, lege etc puteri “magice”, îl văd ca pe un “talisman”, nu ca pe o unealtă. Iar pe cel care îl mânuieşte ca pe un fel de vrăjitor.

    (În anii ’90, când se spunea despre cineva “a fost securist” sau “a fost în KGB” lumea chiar aşa îl privea, ca pe un magician. Nimeni nu punea problema ce ştie tipul în cauză, ce face, unde şi când. Simplul fapt că era “de acolo” însemna că e un fel de super-erou, care sparge cărămizi cu pul… palma, învârte afacerile pe degetul mic, ştie lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. Chiar şi când aveai dovada că nu e aşa, când îl luai la întrebări şi realizai că nu e nici foarte deştept, nici prea umblat şi e cam ţărănoi, oamenii spuneau “se preface, vrea să îşi ascundă adevăratele puteri” 😛 )

    Deci când avem de-a face cu un tip care “cucerea Basarabia şi Transnistria, demola Odessa, naţionaliza Uzinele Malaxa, rezista la Târgu Frumos şi Iaşi şi negocia cu ruşii” tindem să credem că “ascundea el ceva, o putere supraomenească”.

    Fără să realizăm că în condiţiile anului 1944 el era foarte probabil la fel de dezorientat ca şi noi.

  • Regele Stefan cel American e magician getodac! NEGURA BUNGET! 🙂

    Faine cartile, multam

  • Nautilus: Stai ca nu vorbeam despre alegerea de a-l sustine pe Hitler pana in panzele albe, ci de greselile de la Odessa, Cotul Donului si din ultimele luni de razboi. Despre incapatanarea de a crede ca “se va ivi o ocazie mai favorabila”, desi rusii se apropiau de linia Focsani-Namoloasa-Galati, iar trupele romanesti incepusera sa refuze sa lupte. Despre modul in care a negociat pe plan extern si modul in care a tratat aparatul de stat. Despre aroganta (sau poate increderea nemasurata) care au si dus la arestarea lui, arestare care n-a fost o “mare tradare” din punct de vedere al Constitutiei pe care Antonescu o incalca.

    Alfel, greseli majore au facut toti, inclusiv (sau poate mai ales) reprezentantii partidelor istorice. Aceiasi reprezentanti care s-au chinuit sa obtina un arminstitiu si care au sapat constant guvernul, pentru ca ulterior sa dea bir cu fugitii pentru a nu-si “pecetlui destinele” (adica a nu semna ei respectivul arminstitiu). Pecetluirea destinului s-a intamplat oricum…

    Antonescu are si cateva merite, deloc neglijabile. Desi macelul evreilor ucrainieni nu e contestabil, omul a facut destule demersuri in a-i salva in alte circumstante. Nu i se pot nega contributia din Primul Razboi Mondial si nici masurile de modernizare si organizare a armatei. A fost intr-adevar un om demn si cu o viziune vizibil mai coerenta decat a multor “mai mari” ai vremii (desi contestatarii lui s-au agatat in mod dubios de acea suspiciune de “sifilis tratat”). Ca personalitate, Antonescu a fost o marca puternica a epocii. Singura problema e ca nu a fost nici “un exemplu” si nici “un erou”.

    Sunt oameni care atunci cand vorbesc despre el mi-l arunca in fata cu o aura de salvator incoruptibil. Multi isi doresc un “nou Antonescu”. Ei bine, eu nu-mi doresc un nou Antonescu, chiar daca omul a fost un “lider” (i se mai spunea si “Cainele Rosu” printre ofiteri). Doar pentru ca dupa el a urmat plaga comunista, nu-l scoate din camarila de dictatori ai epocii. Eu mi-as dori un conducator cu capul limpede, dar tind sa cred ca nu o sa mai avem prea curand unul…daca am avut vreodata.

  • Zamoca: Stefan Regele si Mike KartaresCool.

  • Ofiţerii erau cei care îi spuneau Câine Roşu, şi asta cu vreo 40 de ani înainte de război 😉

  • Am corectat 🙂

    Nu o spuneam ca un argument anti Antonescu, ci ca un argument “pro lider” (isi impunea autoritatea). Omul era fara indoiala un lider, dar asta nu il face erou.

  • Da-ne un exemplu (sau mai multe) de “conducator cu capul limpede”, nu neaparat de la noi.

  • Probabil ca exprimarea a fost cam dramatica, dar in orice caz, pot aprecia cum Abraham Lincoln s-a adaptat situatiei istorice, de exemplu. Pot aprecia chiar si un mult mai modest Bill Clinton prin prisma reformelor sustinute (si mai putin a performantelor extramaritale).

    Nu spun sa nu fii om sau sa nu ai probleme, dar statutul conferit prin alegere (sau prin context, in cazul lui Antonescu) vine cu o responsabilitate uriasa fata de cei care ti-l gireaza.

  • Nu-l comentez pe Lincoln, dar se pot spune o gramada despre politicile lui Clinton. De pilda, bazele crizei financiare au fost puse (sau, mai precis, ultimele ramasite de legi care impiedicau dezastrul au fost daramate) in timpul domniei sale. Exista de altfel mai multe politici controversiale ale lui, dar multi le-au uitat pentru ca a fost un fel de boom in vremea lui (chit ca o buna parte era “borrowed time”).

    In ce priveste deciziile de razbel (sau pas) acestea sunt si mai controversate. Clinton este un consensus-builder si poate in locul lui Antonescu s-ar fi descurcat mai bine, dar tind si eu sa cred ca in circumstantele date, decizii diferite ar fi putut rezulta in dezastre mai mari. Plus ca oricine ar fi suferit implicit de antisemitismul acelor vremuri – in Europa era regula mai degraba decat exceptie si foarte putini lideri au reusit sa se fereasca.

  • Criza financiara tot de politica lui Reagan a fost indirect adusa, dar cred ca toti presedintii de dupa el au contribuit indirect la dezastru. Altfel, nu-l puneam pe Clinton in locul lui Antonescu, ci ma gandeam pur si simplu ca omul s-a adaptat mai bine perioadei care l-a propulsat la putere decat au facut-o altii (sa nu uitam cine a “domnit” in Romania dupa 90′).

    In cazul antisemitismului, ar fi de spus ca Romania era probabil unul dintre cele mai antisemite state la nivel de atitudine nationala. Pana la ascensiunea nazistilor, elita romaneasca era vizibil mai vocala decat cea germana! Nu de alta, dar sa nu uitam ca marele Nicolae Iorga era un antisemit convins, unul al naibii de violent in retorica si chiar actiuni (se spune ca ar fi boicotat inclusiv piese ale Teatrului Evreiesc).

    Cumva era explicabila atitudinea, Romania avand un numar destul de mare de evrei si straini, mai toti concentrati in zonele urbane. Mai toate slujbele bine platite din comert si industrie erau ocupate de straini (si generate in prima faza tot de ei). Adaugand la acest strat si dominatia ideologica a fostei mosierimi/nobilimi, e de explicat aparitia Miscarii Legionare printre studenti saraci si nemultumiti.

  • “Portalul temporal” este singurul element care face din “Dacic parc” un SF. Daca e sa scoti din poveste “portalul” ramane un reportaj cat se poate de “ancorat in sinergia faptelor”. Este ceea ce se poate vedea zi de zi.
    Mi s-a parut o carte al dracului de trista. Atat de trista incat daca as fi stiut de la inceput, nu as fi citit-o. Trista de adevarata si poate trista fiindca m-am vazut pe-acolo. Nu in cele sase “capitole-categorii” ci in cel nescris, dar permanent prezent in fundal : “poporul”. Poate ca nu strica si un ultim “capitol-categorie” de sine statator – “Poporul” … sau “Restul” … sau “Fundalul”. Este permanent prezent, dar nu sub forma coagulata ci ca o infectie generalizata, cea care a dat nastere metastazelor.

  • Nu cumva “portalul” este votul meu ? Nu sunt eu cel care le da “nemurirea” ?

  • Stii ca m-am gandit si eu la interpretarea asta la un punct? Portalul temporar = votul si mai ales votul inconstient. Tu ai subliniat-o insa mai bine. Oricum, mi-a placut finalul “patriotic” 😛

  • Citisi “Venea din Timpul Diez” De Bogdan Suceava? Cred ca ti-ar placea 😛

  • Nu, o am pe lista de nu stiu cand, cred ca tot de la tine 🙂

  • ^^’ Foarte posibil. O sa te bat la cap pana o citesti.

  • Pai trebuie, pentru ca-s lenes 😛

  • Multam de recomandari.Nu am citit “Dacic Parc” insa pe aceeasi felie recomand recenta “A doua venire” a lui Marian Truta, SF cu iz de ucronie si distopie foarte hazlie, nu vreau sa dau spoilere.De la conu’ Djuvara am halit pe nerasuflate “Amintirile” si “O scurta istorie…” dar m-am poticnit la “Civilizatii si tipare istorice’’ ce sta de peste un an in lista de asteptare, alaturi de “Capcanele istoriei…” a lui Lucian Boia si “O istorie sincera…”a lui Florin Constantiniu

  • “O istorie sincera…” e si la mine pe lista, dar “sincer” nu stiu ce noutati ar mai putea aduce cartile de gen in momentul asta. Cine si-a facut temele si si-a citit lecturile oricum stie o buna parte din “revelatii”, restul continua sa creada ca Mihai Viteazul chiar a visat o “Romanie unita” si ca misiunea lui n-a avut alte scopuri.

  • Cat de bine suna descrierea de la cartea lui Marian Truta. Clar a urcat pe lista!

  • Iti recomand si eu o carte – “Viking: The Norse Warrior’s (Unofficial) Manual, by John Haywood ” – un companion excelent pentru ultimul album Amon Amarth. Afli o serie de informatii interesante (chiar daca nu chestii deosebite) si te si amuzi…

  • Album foarte misto de altfel 🙂

  • Probabil unul dintre cele mai tari albume death metal din ultima vreme. Apropo ai ascultat ultimul Carcass?

  • Nu, dar nici nu eram mega fan, sincer 🙂

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.